Sub titulatura "Quieter Than Silence" ("Mai silențios ca tăcerea"), patru tineri dar experimentați instrumentiști, doi iranieni, un sirian și o franțuzoaică, au prezentat o muzică vibrantă, plină de mister și de emoție, inspirată de muzica tradițională și de versurile maeștrilor orientali sufi. Inițiatorul acestui proiect, aflat și pe scenă ca protagonist, Mehdi, iranian de origine, a venit prima oară în România în 2011, pentru a participa la un concert din cadrul Festivalului Enescu. Doi ani mai târziu, s-a întors într-o călătorie muzicală prin satele Maramureșului, care l-au copleșit cu atâta farmec, încât a decis să se stabilească la București și a demarat "Roots Revival Romania", un proiect de îmbinare a muzicilor tradiționale, ce a ajuns la cel de-al treilea capitol. Primul a pornit de la muzica Maramureșului, al doilea a fost dedicat Mariei Tănase, iar pentru anul acesta, Mehdi s-a întors la rădăcinile sale. "Interesant cum viața te pune în diferite situații. Locuiesc la București, studiez aici la Conservator, învăț cât mai mult despre muzica românească, și tocmai acum am simțit nevoia să îmi prezint rădăcinile muzicale iraniene".
Bunicii și străbunicii din Esfahan
Mehdi s-a născut la Esfahan, o cunoscută capitală culturală a Iranului. Părinții săi erau studenți, dar deși s-au mutat în capitală, la Teheran, micul Mehdi a păstrat legătura cu orașul natal prin bunicii săi. "De fiecare dată când mă întorc în Iran, merg și la Esfahan, să-mi văd cele două bunici și cei doi străbunici. Unul dintre ei are 100 de ani și este un poet sufi. Am avut multe de învățat de la ei, de la modul lor de a privi viața simplu, cu înțelepciune. Alt lucru care m-a influențat mult în copilărie a fost faptul că mama asculta muzică bună, clasică și tradițională. Îmi plăcea și mie, ca oricărui băiat din lume, să joc fotbal, dar îmi amintesc că eram cu adevărat fascinat de sunete. Puteam sta ore întregi cuminte, la 5-6 ani, ascultând muzica, instrumentele. Nu am avut pe nimeni în familie care să cânte. Situația financiară a familiei ne făcea să ne tot mutăm dintr-un loc în altul și, oriunde ajungeam, căutam să aflu ce vecini au vocile mai frumoase, ce ceremonii religioase sau culturale au loc în cartier, pentru că acolo se auzea muzica. Pe vremea aceea, în Iran nu se cânta atât de mult pe străzi, nu prea aveau loc concerte, ca acum, era perioada războiului cu Irakul, apoi a revoluției, și oamenii erau mai închiși. În plus, părinții mei credeau că o educație muzicală ar sta în calea studiilor pentru meseria pe care și-o doreau pentru mine, doctor sau inginer, și nu m-au încurajat deloc... Însă atunci când m-au văzut că îmi confecționez singur, la 10-11 ani, propriul instrument dintr-o bucată de plastic, m-au lăsat în pace, iar mai târziu m-au dus la un profesor. Nu știam dacă mă pricep sau nu, dar pe la 16-17 ani, când oamenii au început să mă încurajeze, am înțeles că sunt pe drumul cel bun." La acea vârstă, a părăsit, alături de părinți, Iranul și s-a mutat în Europa. La scurt timp, avea să pornească pe propria cale, cea a unui stil nomad, mereu pe drum, între Asia, Orient și Europa.
- Ai avut dintotdeauna spiritul acesta aventuros, al călătorului?
- Cred că toți puștanii îl au, atâta doar, că unii îl țin ascuns înăuntru, iar alții, nu. Când eram mic, eram un introvertit, iar călătoriile mele țineau de lectură. Cu o mamă profesoară de literatură și cu atâtea cărți în casă, cititul a însemnat marea mea pasiune, în afara muzicii. Am citit la 14 ani "Divina Comedie", apoi Dostoievski, am descoperit lumi fascinante. Apoi am continuat altfel călătoria, iar aceasta m-a făcut să conștientizez valorile culturii mele. Nimeni nu le poate înțelege cu adevărat, până ce nu le vede de la distanță, în oglinda celorlalte culturi. Până nu călătorești, nu le vezi, iar acesta a însemnat unul dintre darurile cele mai importante primite de mine.
- A însemnat Europa un șoc cultural pentru tine?
- Da, însă nu mi-am dat seama de asta decât după câțiva ani. Când am ajuns aici, sufeream, și nu știam care-i cauza suferinței mele. Acum înțeleg că această suferință a mea, de a trăi într-o lume în care totul era diferit, a avut un sens, m-a făcut să fiu cel de acum. Asta-i marea bucurie a vieții, să te regenerezi zi de zi, să fii deschis și dinamic, să cauți să scapi de presiunea ego-ului, a fixației pentru lucruri. Întreaga lume se schimbă într-un ritm foarte rapid și cred că trebuie găsită o balanță între modernitate, tehnologie și calitatea vieții. De pildă, în Esfahan, bunicii mei au o casă veche, superbă. Mama și cu toate rudele vor să o dărâme și să construiască o casă nouă, confortabilă, iar eu și cu bunica ne luptăm să o păstrăm. Nu sunt retrograd, beneficiez și de tehnologiile actuale, dar trebuie să și păstrăm ceva.
"În Maramureș am avut un puternic sentiment de acasă"
- Ce te-a impresionat la călătoriile tale prin satele maramureșene?
- Mi-a fost greu să-mi explic, dar am avut un puternic sentiment de acasă. Cel de-al treilea nume al meu este Jazi, care vine de la satul străbunicilor, Gaz. Aflat la doar câțiva kilometri de Esfahan, încă se mai vorbește acolo pahlavi, vechea limbă preislamică, persană. Mergeam acolo în copilărie. În Maramureș am regăsit acea simplitate a omului de la țară, o simplitate însă complexă, plină de înțelepciune. De multe ori, la oraș e invers, trăim o superficialitate a complexității. În Maramureș am regăsit și rădăcini comune cu muzica persană, în special doina. Am ascultat mult și uneori am cântat și eu cu muzicanți locali, cu grupul Iza, de pildă. Sper ca Maramureșul să rămână un zăcământ de autenticitate, pentru că avem mare nevoie de așa ceva. Atunci când devenim răsfățați, când totul în jur se schimbă rapid, punctul fix în jurul căruia ne putem regăsi este autenticitatea. Cea din Gazi sau din Maramureș. În fond, atât ca oameni, cât și ca muzică, provenim cu toții din aceeași celulă, dintr-o mare ființă. Ne-am divizat, ne mai unim din când în când pe parcurs, ne despărțim din nou...
"Scopul este mereu același, de atingere a divinului"
- Ce te-a făcut ca după atâtea peregrinări, să te stabilești în România?
- Mămăliga? Glumesc, am vorbit prea serios până acum. Un simplu sentiment că mă simt bine aici, că oamenii sunt binevoitori cu străinii. Dacă ar fi să caut o asemănare cu cultura persană, aceea ar fi bunătatea oamenilor. Nu pot să-mi exprim în cuvinte gratitudinea față de oamenii întâlniți aici, care mi-au oferit foarte mult fără să aștepte nimic în schimb. În plus, simt o libertate de a crea într-un spațiu care nu-i exploatat atât cât ar merita.
- Cum a pornit cel de-al treilea capitol al proiectului "Roots Revival Romania"?
- L-am cunoscut pe Mohamad Zatari, un sirian ce s-a mutat de curând în România și este încă foarte ancorat în muzica siriană, în tot ceea ce se întâmplă acolo, are o abordare proaspătă, apropiată de rădăcini. Am început să improvizăm, am adunat alți câțiva muzicieni și am imprimat albumul "Quieter Than Silence". El înseamnă răspunsul nostru la zgomotul tot mai puternic ce se aude peste tot în lume. Tot zbuciumul din Orientul Mijlociu, dictaturile din Rusia și din America, conflictele nesfârșite creează un zgomot teribil. Această muzică a noastră vrea să creeze un spațiu dincolo de tăcere, într-o lume tot mai zgomotoasă și mai agresivă. Aceasta este o epocă în care cuvintele și comunicarea și-au pierdut funcția primară. Concertul și primirea făcută de public la Sala Radio ne-au dat multă energie și încredere. M-am bucurat, de asemenea, că ultimul concert al proiectului a avut loc la Sinagoga din Bistrița. Pentru mine, muzica are o mare legătură cu spiritualitatea, cu divinitatea, cu religia. Nu contează despre ce religie-i vorba. Sunt multe feluri de interpretare, mulți se pierd în asta, însă scopul e mereu același, de atingere a divinului. Indiferent de unde venim, din ce religie, parte a lumii, suntem în căutarea adevărului. La fel cum o pasăre zboară fără să se gândească din ce specie face parte.
- După atâtea călătorii și experiențe prin lume, ai înțeles ce te definește, ce parte a culturii persane te-a influențat mai mult?
- Poezia persană a rămas vie de mai bine de 1000 de ani, ea este calea prin care ne păstrăm limba și cultura. În discuțiile de zi cu zi între oameni, pe stradă, folosim expresii ale marilor noștri poeți. Avem altare dedicate poeților, precum altarele dedicate sfinților. Atunci când citesc Rumi, Omar Khayyam, parcă ar fi lângă mine, parcă aș sta de vorbă cu ei. Poezia mi-a șlefuit identitatea, mă hrănesc și mă bucur de ea tot mai mult.