"Sărbători băbeşti" - Andreluşa

În satele Maramureşului, Sărbătoarea Sfân­tului Apostol Andrei poartă numele de An­dreluşa.

Este ultima "zi cu prilej" din cursul anului, adică o zi pe care este musai s-o ţii, că altfel se va ivi o împre­jurare în care vei păţi ceva rău, vei avea un accident care te va schilodi sau vei fi pă­gubit, îţi vor mânca lupii oile sau vitele. "Cu prilej" mai înseamnă însă şi că sărbătorirea unei zile vine dintr-un strat cul­tu­ral străvechi, fiindcă multe din­tre zilele cu prilej nu sunt recunoscute de bi­serică, nefiind însemnate în calendar în vreun fel, şi so­cotite "sărbători bă­beşti".
Cu Sfântul Andrei, lucrurile stau însă puţin di­ferit, dat fiind că este apostolul care ne-a creştinat. În vremea ateismului, sărbătoarea era considerată de mai mică importanţă şi marcată în calendar cu o cruce neagră, nefăcându-se la biserică slujba re­li­gioasă. Dar la sate, Andreluşa s-a ţinut cu străş­ni­­cie din moşi-strămoşi. Am putea spune cu uşu­rin­ţă că Sfântul Andrei "a avut norocul" să se su­prapună peste o foarte puternică sărbătoare păgână de la porţile iernii; cu trei săptămâni înaintea sols­tiţiului de iar­nă: Ziua Lupilor.
În dimineaţa de Sfântul Andrei, băr­baţii rupeau cu grijă crenguţe de măr, păr, prun, cireş, care se puneau în apă aproape de geam, într-o încăpere în­călzită, ca să în­florească de Crăciun sau cel mai târ­ziu de Anul Nou. Mărul înflorit este prezent în co­linde ca pom emblematic, de o im­por­tanţă co­vâr­şitoare în viaţa oamenilor, aso­ciat cu pomul ra­iului sau pomul vieţii. Cren­guţele înflorite vor să în­sem­ne o tandră urare de belşug în poame (fructe) pen­tru anul viitor. În visele premonitorii însă mărul este un substitut al omului, sim­bolizează omul. Iată un asemenea vis: "Înainte să moară fratele meu cel mai mic, am vi­sat că în grădina de Pe Fătă­ciuni, în capătu' din sus am avut un măr mare, mândru, încărcat cu me­re roşii. Mă uitam la el şi mă bucuram da' o zinit un vânt puternic di cătă baie, di cătă asfinţit şi l-o dej­dinat (rupt pe ver­ticală) drept în două şi o picat la pământ cu zgomot şi tăte crengile i s-o rupt şi merele s-o îm­prăş­tiet pe jos. Am şi ştiut atunci că a murit cineva din fa­milia noastă, om fru­mos, tâ­năr. Şi nu păstă multă vre­me, aşe o fost. Măru-i om în vis"..

Legarea gurii lupilor

Andreluşa este numită şi "Ziua lu­pi­lor", ziua în care li se pot anihila pornirile de prădători, prin neputinţa de a-şi des­cleşta fălcile, iar dacă reuşesc să deschidă gura, nu şi-o mai pot în­chide. Ţăranul Pe­tre Roman a Chiuz­baianului din De­seşti spune că a vă­zut cu ochii lui în­tr-o iarnă un lup ce se apropia de o târlă cu oi şi ca­re, des­chizând gura, a ră­mas aşa, cu ea în­ţe­penită, încât a re­nunţat să mai atace şi a luat-o către pă­dure. Legarea gu­rii lupilor este un act magic, o vrajă. Se face tot di­mi­­neaţa bună, de către cea mai bătrână fe­meie din familie. Se adu­nă toate obiectele care pot înţepa sau tăia: cu­ţite, foarfeci, seceri, securi, greble de fier, fierăs­traie, sfredele, sape, coase, hrebdincă (perie mare pătrată, cu dinţi lungi, din fier, folosită la periatul lânei şi câ­năpii pentru a obţine părul - lână de cea mai bu­nă ca­litate - şi fuiorul) şi se leagă cu sfoa­ră, zicând la fiecare obiect: "Eu nu leg cuţitul, eu leg gura lupilor, să nu poată mânca oile şi mar­hăle (vitele) noaste şi pă niciun om din neamu' nost" , "Eu nu leg foar­fe­cele, eu leg gura lu­pilor..." şi tot aşa, până vor fi legate toate. Dacă sunt legate, nici nu vor fi fo­losite în ziua aceea; prin urmare, nu se taie nimic, nu se sa­pă, nu se sfredeleşte, nu se înjugă boii, nu se înhamă caii; cu un cuvânt, nu se lucrează nimic şi se posteşte. Toată mân­carea este gătită cu o zi înainte, in­clusiv tăierea pâinii. Se vede clar că avem de a face cu o cre­dinţă fer­mă în puterea cu­vântului şi a gândului ce va func­ţiona ca o hla­midă protectoare a turmelor, cire­zilor şi oamenilor, pe par­cursul unui an întreg, pâ­nă la Andreluşa urmă­toare.
Lupul nu este însă urât şi nimeni nu pome­neşte ceva des­pre uciderea lui; mai mult, întâlnim o formă de respect şi ve­ne­rare, astfel că atunci când unui copil i se schimbă nu­mele - printr-un act de vin­de­care magică - acela va pri­mi numele de Lu­pu, în mai toate cazurile; să fie puternic, temut şi deştept ca regele pă­du­rilor de la noi. Lupul nu atacă omul decât în cazuri ex­treme, când ier­nile grozave nu-i mai lasă nicio sursă de hrană. Am întâl­nit chiar o în­tâm­plare cu lupul bun. Într-o zi de vară, pe la apusul soa­relui, o fetiţă cobora prin pă­dure cu un coş în spate şi un vas mare cu lapte în mâna dreap­tă. Adu­cea a­ca­să laptele de la vacile care stă­teau vara în munte, cât se făcea fânul. Feti­ţa a vă­zut lu­pul, lu­pul a văzut-o pe ea şi a stat, a rămas ne­mişcat în spa­tele unei tufe de alun. I se vedeau ure­chile mari şi ochii roşii, lu­mi­naţi de ra­zele asfin­ţi­tului. Pă­rea că lupul es­te foar­te uimit de ceea ce vede, şi fetiţa la fel.

Dinţii de lup

În cultul morţilor, lu­pul este animal psiho­pomp (însoţeşte de­func­tul pe lumea cealaltă) şi are func­ţie de apă­rare. Din­ţii de lup sunt pre­zenţi şi ca bor­dură la aco­pe­ri­şurile crucilor din cimitire, dar îi re­gă­sim şi pe covoare, pe ştergare, pe feţe de masă, pe vase din ce­ramică. Că sunt gân­diţi cu funcţie de apă­rare sau ca anihi­lare, nu se prea ştie. Poate că mai degrabă ar fi vorba de înţelesul ultim, dacă nu carecumva de amân­două. Se prea poate ca în vre­murile de de­mult, lupul să fi fost animalul to­temic al locui­torilor de pe pla­iurile noastre, din mo­ment ce îl regăsim şi în stin­dardul dacic.

Aflarea orândei

Aflarea ursitei (orândei) se putea înfăptui de două ori pe an: fie în Noaptea de Sânziene, dor­mind într-o ca­me­ră cu multe flori de sânziene (la solstiţiul de vară), fie în noaptea de Andreluşă, prin post negru şi mâncarea unei turte (pogace) frământate în slatină (sare), fără a bea apă. Se practica, de fapt, un post dublu: o dată că nu se mânca ni­mic până la ră­să­ritul stelelor, apoi, după ce se mânca turta să­rată, nu se bea apă de­cât... în vis, adusă de cel (cea) menit (me­nită), apa fiind în­ţeleasă ca via­ţa îm­pre­ună cu cineva. Tur­ta sărată - ju­mă­tate din ea - se mă­nâncă stând pe tă­ie­tor (bu­cul pe care se des­pică lem­nele), as­cul­tând zvonurile din toate părţile. Di­recţia din care se au­­de un lătrat de câi­­ne, un strigăt, cântatul unui cocoş, indică de unde va ve­ni ursitul (ursita). Cea­laltă jumătate se va pune sub pernă. Visele obţinute în urma postului dublu, de mâncare şi de apă, sunt extrem de coe­rente, dând şi multe detalii asupra întregii exis­tenţe. O bătrână de 89 de ani mi-a po­vestit visul ei: "Am ajunat de An­dre­luşa, că pă­rin­ţii m-o obligat să credinţăsc (să mă logodesc) cu cine n-am vrut şi mie mi-o plăcut de altcineva, da' nu l-am visat pă acela. Am visat că am făcut plă­cinte cu varză în cuptor şi le-am pus pe o fătoaie (faţă de masă) şi o zinit la noi Văsălie, îmbrăcat mândru, cu cioa­reci, cu bocanci şi zogne albe (şosete împletite cu modele), cu sfetăr de lână, cu cuşmă brumărie şi avea o uiagă de horincă. O zinit şi mi-o închinat şi mi-o dat huiaga să beu. Io n-am băut. Am zis că io nu beu, că nu mi dragă horinca. Da' io am luat o plăcintă şi i-am dat-o şi el o mân­cat-o. Noh, vezi, horinca-i scârbă (cear­tă). Apa-i bună în vis, îi viaţă bună, da' heaba (de­geaba), că n-am visat apă, ci horincă! Şi apoi aşe o fost, că multe rele am mâncat cât am trăit lao­laltă cu el. Nici nu vreu să îmi aduc aminte".
Andreluşa se ţine cu mare discreţie şi în zilele noastre, în majoritatea satelor din Maramureş.

Foto: AGERPRES (3), MEDIAFAX (1)