Este ultima "zi cu prilej" din cursul anului, adică o zi pe care este musai s-o ții, că altfel se va ivi o împrejurare în care vei păți ceva rău, vei avea un accident care te va schilodi sau vei fi păgubit, îți vor mânca lupii oile sau vitele. "Cu prilej" mai înseamnă însă și că sărbătorirea unei zile vine dintr-un strat cultural străvechi, fiindcă multe dintre zilele cu prilej nu sunt recunoscute de biserică, nefiind însemnate în calendar în vreun fel, și socotite "sărbători băbești".
Cu Sfântul Andrei, lucrurile stau însă puțin diferit, dat fiind că este apostolul care ne-a creștinat. În vremea ateismului, sărbătoarea era considerată de mai mică importanță și marcată în calendar cu o cruce neagră, nefăcându-se la biserică slujba religioasă. Dar la sate, Andrelușa s-a ținut cu strășnicie din moși-strămoși. Am putea spune cu ușurință că Sfântul Andrei "a avut norocul" să se suprapună peste o foarte puternică sărbătoare păgână de la porțile iernii; cu trei săptămâni înaintea solstițiului de iarnă: Ziua Lupilor.
În dimineața de Sfântul Andrei, bărbații rupeau cu grijă crenguțe de măr, păr, prun, cireș, care se puneau în apă aproape de geam, într-o încăpere încălzită, ca să înflorească de Crăciun sau cel mai târziu de Anul Nou. Mărul înflorit este prezent în colinde ca pom emblematic, de o importanță covârșitoare în viața oamenilor, asociat cu pomul raiului sau pomul vieții. Crenguțele înflorite vor să însemne o tandră urare de belșug în poame (fructe) pentru anul viitor. În visele premonitorii însă mărul este un substitut al omului, simbolizează omul. Iată un asemenea vis: "Înainte să moară fratele meu cel mai mic, am visat că în grădina de Pe Fătăciuni, în capătu' din sus am avut un măr mare, mândru, încărcat cu mere roșii. Mă uitam la el și mă bucuram da' o zinit un vânt puternic di cătă baie, di cătă asfințit și l-o dejdinat (rupt pe verticală) drept în două și o picat la pământ cu zgomot și tăte crengile i s-o rupt și merele s-o împrăștiet pe jos. Am și știut atunci că a murit cineva din familia noastă, om frumos, tânăr. Și nu păstă multă vreme, așe o fost. Măru-i om în vis"..
Legarea gurii lupilor
Andrelușa este numită și "Ziua lupilor", ziua în care li se pot anihila pornirile de prădători, prin neputința de a-și descleșta fălcile, iar dacă reușesc să deschidă gura, nu și-o mai pot închide. Țăranul Petre Roman a Chiuzbaianului din Desești spune că a văzut cu ochii lui într-o iarnă un lup ce se apropia de o târlă cu oi și care, deschizând gura, a rămas așa, cu ea înțepenită, încât a renunțat să mai atace și a luat-o către pădure. Legarea gurii lupilor este un act magic, o vrajă. Se face tot dimineața bună, de către cea mai bătrână femeie din familie. Se adună toate obiectele care pot înțepa sau tăia: cuțite, foarfeci, seceri, securi, greble de fier, fierăstraie, sfredele, sape, coase, hrebdincă (perie mare pătrată, cu dinți lungi, din fier, folosită la periatul lânei și cânăpii pentru a obține părul - lână de cea mai bună calitate - și fuiorul) și se leagă cu sfoară, zicând la fiecare obiect: "Eu nu leg cuțitul, eu leg gura lupilor, să nu poată mânca oile și marhăle (vitele) noaste și pă niciun om din neamu' nost" , "Eu nu leg foarfecele, eu leg gura lupilor..." și tot așa, până vor fi legate toate. Dacă sunt legate, nici nu vor fi folosite în ziua aceea; prin urmare, nu se taie nimic, nu se sapă, nu se sfredelește, nu se înjugă boii, nu se înhamă caii; cu un cuvânt, nu se lucrează nimic și se postește. Toată mâncarea este gătită cu o zi înainte, inclusiv tăierea pâinii. Se vede clar că avem de a face cu o credință fermă în puterea cuvântului și a gândului ce va funcționa ca o hlamidă protectoare a turmelor, cirezilor și oamenilor, pe parcursul unui an întreg, până la Andrelușa următoare.
Lupul nu este însă urât și nimeni nu pomenește ceva despre uciderea lui; mai mult, întâlnim o formă de respect și venerare, astfel că atunci când unui copil i se schimbă numele - printr-un act de vindecare magică - acela va primi numele de Lupu, în mai toate cazurile; să fie puternic, temut și deștept ca regele pădurilor de la noi. Lupul nu atacă omul decât în cazuri extreme, când iernile grozave nu-i mai lasă nicio sursă de hrană. Am întâlnit chiar o întâmplare cu lupul bun. Într-o zi de vară, pe la apusul soarelui, o fetiță cobora prin pădure cu un coș în spate și un vas mare cu lapte în mâna dreaptă. Aducea acasă laptele de la vacile care stăteau vara în munte, cât se făcea fânul. Fetița a văzut lupul, lupul a văzut-o pe ea și a stat, a rămas nemișcat în spatele unei tufe de alun. I se vedeau urechile mari și ochii roșii, luminați de razele asfințitului. Părea că lupul este foarte uimit de ceea ce vede, și fetița la fel.
Dinții de lup
În cultul morților, lupul este animal psihopomp (însoțește defunctul pe lumea cealaltă) și are funcție de apărare. Dinții de lup sunt prezenți și ca bordură la acoperișurile crucilor din cimitire, dar îi regăsim și pe covoare, pe ștergare, pe fețe de masă, pe vase din ceramică. Că sunt gândiți cu funcție de apărare sau ca anihilare, nu se prea știe. Poate că mai degrabă ar fi vorba de înțelesul ultim, dacă nu carecumva de amândouă. Se prea poate ca în vremurile de demult, lupul să fi fost animalul totemic al locuitorilor de pe plaiurile noastre, din moment ce îl regăsim și în stindardul dacic.
Aflarea orândei
Aflarea ursitei (orândei) se putea înfăptui de două ori pe an: fie în Noaptea de Sânziene, dormind într-o cameră cu multe flori de sânziene (la solstițiul de vară), fie în noaptea de Andrelușă, prin post negru și mâncarea unei turte (pogace) frământate în slatină (sare), fără a bea apă. Se practica, de fapt, un post dublu: o dată că nu se mânca nimic până la răsăritul stelelor, apoi, după ce se mânca turta sărată, nu se bea apă decât... în vis, adusă de cel (cea) menit (menită), apa fiind înțeleasă ca viața împreună cu cineva. Turta sărată - jumătate din ea - se mănâncă stând pe tăietor (bucul pe care se despică lemnele), ascultând zvonurile din toate părțile. Direcția din care se aude un lătrat de câine, un strigăt, cântatul unui cocoș, indică de unde va veni ursitul (ursita). Cealaltă jumătate se va pune sub pernă. Visele obținute în urma postului dublu, de mâncare și de apă, sunt extrem de coerente, dând și multe detalii asupra întregii existențe. O bătrână de 89 de ani mi-a povestit visul ei: "Am ajunat de Andrelușa, că părinții m-o obligat să credințăsc (să mă logodesc) cu cine n-am vrut și mie mi-o plăcut de altcineva, da' nu l-am visat pă acela. Am visat că am făcut plăcinte cu varză în cuptor și le-am pus pe o fătoaie (față de masă) și o zinit la noi Văsălie, îmbrăcat mândru, cu cioareci, cu bocanci și zogne albe (șosete împletite cu modele), cu sfetăr de lână, cu cușmă brumărie și avea o uiagă de horincă. O zinit și mi-o închinat și mi-o dat huiaga să beu. Io n-am băut. Am zis că io nu beu, că nu mi dragă horinca. Da' io am luat o plăcintă și i-am dat-o și el o mâncat-o. Noh, vezi, horinca-i scârbă (ceartă). Apa-i bună în vis, îi viață bună, da' heaba (degeaba), că n-am visat apă, ci horincă! Și apoi așe o fost, că multe rele am mâncat cât am trăit laolaltă cu el. Nici nu vreu să îmi aduc aminte".
Andrelușa se ține cu mare discreție și în zilele noastre, în majoritatea satelor din Maramureș.
Foto: AGERPRES (3), MEDIAFAX (1)