Pită, colăcei şi plăcinte cu de toate.
Stau ascunse-n pântecul cald al unui cuptor din Apuseni şi mă aşteaptă. Ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea cu propria-mi copilărie. Doar că nu ştiu pe unde se va fi pitit, pe care dintre dealurile înalte, în care dintre gospodăriile ce se văd din drumul principal, ce ţine firul Arieşului Mic. Dacă-aş închide ochii şi-aş începe numărătoarea, cred că şi râul acesta, limpede şi rece, de-a lungul căruia merg, s-ar ascunde undeva, ispitindu-mă să-l găsesc, şi să-l fac al meu, ca într-o joacă nesfârşită. De-a viaţa, de-a dorul. Dar ştiu că asta nu se poate. Şi apa fuge de mine, aşa cum au fugit dorurile, şi timpul, şi viaţa. Ridic privirea şi o las să se agaţe jucăuşă de ce-a mai rămas verde din iarbă, din păduri. În miez de noiembrie, doar fumul ce iese din hornurile caselor pare să fie viu. În rest, încremenire şi linişte. Ca-ntr-un tablou realist, pe care n-a mai rămas loc de semnătură.
Pâinea Maicii DomnuluiUrc o culme, şi încă una, opintit aproape. Pământul e umed şi noroios pe alocuri. Iarba, măruntă şi încă verde, ni se aşează cuminte sub paşi. Urcuşul ar părea şi el a duce spre nicăieri, dacă n-ar fi moaţa asta slăbuţă şi iute, Andreea, care zâmbeşte mereu, călăuză spre cuptorul cu bunătăţi. (S-a "gătat coptul"?) Îs gata cu toatele, şi pituţele, şi colăceii, şi plăcintele cu mere şi cu varză, şi brânzoaicele. Sunt scoase cu lopata din cuptor şi-ncolonate pe masa cu şterguri de cânepă. "Luaţi de mâncaţi din care vreţi!", ne-ndeamnă Lenuţa Culda, mama Andreei. Nu mă grăbesc. Ştiu că pâinea trebuie să meargă, întâi şi-ntâi, până la Maica Domnului, şi abia pe urmă, după ce se va fi răcit puţin, sfinţită de drumul tainic spre cer, va fi bună de mâncat. Aşa-mi spunea bunica mea, într-o altă viaţă, parcă... Acum, dându-i pitei răgaz de zbor şi înturnare, îmi îndemn gazda la poveşti.
E emoţionată Lenuţa cea blondă. Nu s-a gândit niciodată că felul ei de a face pâine şi a o coace în cuptorul cu lemne poate să intereseze pe cineva. Pentru oamenii simpli, de la ţară, cei mai frumoşi de pe lume, truda zilnică e viaţă, nu poveste. "Am învăţat târziu să fac pită. Abia pe la 21 de ani, după ce m-am măritat. Aveam o nănaşă care stătea aici, aproape de noi, şi ea mă tot chema lângă ea, ori de câte ori făcea pită-n cuptor, să mă dedau şi eu să fac. Îmi arăta cum se face, cum se învârtoşează aluatul în covată. Nu ştiam să aprind focul în cuptor, mi-era teamă, nu ştiam nici când e gata, să pot băga pita şi să nu se ardă. Tăt îmi spunea soacră-mea că focul trebuie să meargă până albeşte vatra, dar nu înţelegeam. Dar mi-a explicat şi, încet, încet, am învăţat: înainte să faci focul, vatra cuptorului e neagră; apoi, când se gată lemnele de ars, vatra se albeşte şi înseamnă că atunci e pregătit şi poţi să bagi pita. După o vreme, dacă tot faci, ajungi să ştii ce şi cum", spune Lenuţa. "După vreo jumătate de oră, când lemnele sunt arse deja, jarul trebuie împrăştiat în tot cuptorul, cu dârgul, ca să nu fie vatra fierbinte doar la mijloc, unde-au ars lemnele. Şi se mai lasă aşa încă vreun sfert de oră, apoi se trage afară, cu ujogul, ca să nu rămână nici cenuşă, nici murdărie pe vatră". A spus Lenuţa "dârg", şi-a spus "ujog". Dicţionarul de regionalisme nu mi-e la îndemână. Dau glas nedumeririi şi aflu: "Dârgul e un fel de lopată îndoită, din lemn, cu care tragem jarul afară, după ce s-a încălzit cuptorul, iar ujogul e un băţ lung, în vârful căruia se leagă o mână de cârpe, ca un fel de mătură, cu care se curăţă vatra de jar, să nu rămână nici cenuşă, nici nimic altceva. Uneori, pita se pune pe frunze de varză, dar nu întotdeauna avem, şi atunci o punem la copt direct pe vatră".
Sfânta tihnăTaifasului nostru lângă cuptorul de pită i se alătură Maria, o vecină a Lenuţei: "Înainte de a băga pita la copt, trebuie încercat cuptorul, să nu ardă prea tare, că atunci se distruge toată munca noastră şi-i păcat. După ce se scoate jarul, se aruncă în cuptor o mână de făină sau o bucată de hârtie şi, dacă făina se arde sau hârtia se aprinde, înseamnă că mai trebuie lăsat puţin să se liniştească, înainte de a băga pita". Liniştea, desigur. Şi tihna aceea atât de necesară oricărui lucru pentru a dura, pentru a însemna ceva. Tihna aluatului în covată, după ce va fi fost frământat, a vetrei, după ce va fi fost încinsă cu lemne, a pitei, după ce va fi fost scoasă, rumenă şi-mbietoare, dinlăuntrul cuptorului. Tihna. Pierdută-n iureşul vremurilor actuale, dar bine înfiptă încă în viaţa satelor româneşti, risipite pe culmi de munţi. Sfânta tihnă!
Şi Lenuţa, şi Maria, au acelaşi nume de familie: Culda. Dar nu sunt neamuri. "Om fi fost vreodată, când vreun strămoş de-al nostru s-a aşezat prin locurile astea. Că tăt satul nostru aşa se cheamă, Culdeşti, de la numele ce-l purtăm". Culdeşti, unul dintre cele 39 de sate ale comunei Vidra din judeţul Alba. Deşi, acum, sate e impropriu spus. Vor fi fost odinioară, când familiile erau mai numeroase şi nici o casă părăsită. Când şcolile erau pline cu sute de copii şi bisericile neîncăpătoare în zi de sărbătoare. Acum, satele moţilor sunt doar nişte cătune, cu familii atât de puţine, de le poţi număra pe degetele de la o mână. Cu căsuţe locuite de oameni uitaţi de vreme, bătrâni şi singuri. Doar ici, acolo, câte o familie de gospodari încă în putere se încăpăţânează să-şi ducă traiul aşa cum l-au lăsat bunii şi străbunii lor. Asemenea unui copac ce nu-şi lasă rădăcinile smulse din pământ, chiar dacă trunchiul i-a fost ciuntit pe de-a-ntregul. "Când eram copii, la vremea postului Crăciunului, uscam în cuptor mere şi pere, tăiate felii. Acum, nu mai face nimeni. Îi mult de lucru şi nu mai apucăm. Prune nu ştiu să fi uscat, că cele de pe-aici nu-s prune bistriţe, ci-s mai grase şi au suc mult. Altădată, spălam toate vasele cu cenuşă, la-nceputul postului, şi toată lumea postea.
Mai sunt şi acum familii întregi care postesc, dar nu mai e ca atunci", spune Lenuţa. "Şi să ştiţi că, oricât de bune ar fi plăcintele şi pita, oricât de iscusită femeia ce le pregăteşte, niciodată mâncarea făcută în cuptor nu e mai bună ca la sărbători, la Crăciun sau la Paşti. Zici că e altă mâncare, parcă e făcută în rai! Şi în afară de supă, de ciorbă, orice se poate face în cuptor: şi foile pentru prăjituri, şi friptura, şi cartofii... Tăte, tăte!". Maria completează: "Dar să ştiţi că şi zama o facem pe plita sobei şi are alt gust. Orice e mai bun făcut pe sobă, că se fac cu îngăduială. Îngăduială de la Dumnezeu, că altfel degeaba ni-i tătă truda. Că doară nici o zi nu-ncepe, pentru noi, nici un lucru ce-l avem de făcut, până nu ne facem cruce şi spunem măcar «Tatăl nostru"» Aşa am fost învăţaţi şi aşa trebuie să ducem şi noi mai departe, cât om putea".
Cu piţăruşulA-nceput cu negură ziua asta pe Valea Arieşului Mic. O umezeală pâcloasă, încetinind şi gestul, şi gândul. Acum, la ceasul amiezii, soarele se arată puţin de după nori, învăluind totul într-o lumină blândă. S-au anunţat zăpezi peste Apuseni, iar aerul miroase a brad şi-a iarnă. A sărbători pregătite din vreme. Cu îngăduială. Ca într-o şezătoare de altădată, cele două femei deapănă mai departe firul amintirilor. "Era tare frumos la vremea postului Crăciunului. Făceam şezători, ne adunam în fiecare seară la altă familie, cu toţii, şi torceam, coseam, colindam. Acum, ne-am împuţinat şi ne-am înstrăinat. Am ajuns să nu ne mai vizităm, vorbim doar la telefon unii cu alţii", spune Maria.
Lenuţa e cu vreo 20 de ani mai tânără, are doar 53 de ani. A rămas orfană de mamă la doar 9 luni, cea mai mică din trei fraţi. I-a crescut o mătuşă. Apoi, după o vreme, tatăl s-a recăsătorit şi a avut, cu cea de-a doua soţie, încă şase prunci. "Doamne, frumos mai era cu casa plină! În dimineaţa de ajunul Crăciunului, tăţi copiii mergeau cu piţăruşul. Aveam o bâtuţă din salcie, trasă la mezdreală (un fel de lamă de cuţit foarte mare, folosită la realizarea produselor din lemn - n.red.). Aşa se făceau un fel de cârlionţi lungi, din lemn, la bâtuţa aceea, care se şi chema colindă. Şi luam toate casele la rând, la colindat. Primeam poame, mere, biscuiţi, nuci, bomboane. Apoi, când ne întorceam acasă, goleam trăistuţele şi aşezam pe soiuri tot ce am primit. Numai tata lucra, iar bradul ce-l aveam îl împodobeam cu bunătăţile pe care le primeam umblând cu piţăruşul. Doamne, ce frumos mai era! Mai frumos ca oricând... Acum, nu mai merge nimeni cu piţăruşul. E singurul obicei de aici care s-a pierdut. Şi-i tare păcat! Mai mergem cu colinda, dar am rămas numai vreo cinci-şase familii în zonă, nu ne adunăm prea mulţi. Au fost vremuri în care eram, într-o ceată, 30-40 de colindători. Generaţia noastră încă mai păstrează nişte tradiţii, dar tinerii, dacă apucă cu obiceiurile noastre, dacă se aşează aici, la munte, or mai duce-o, dar la oraş e altfel".
Pâinea cea de toate zilele"Pâinea frământată acasă nu e la fel de albă cum e cea făcută la malaxor, într-o brutărie sau într-o fabrică de pâine. Pentru că malaxorul acela are altă putere decât mâna omului. Dar nici o pâine frământată de utilaje nu va avea vreodată gustul la fel de bun ca al pâinii frământate de mână şi coaptă în cuptorul cu lemne", spune Stănica Bec. De 22 de ani, are o mică brutărie pe Valea Arieşului Mic. Cele peste 100 de pâini coapte zilnic aici ajung în magazinele alimentare de pe toată valea, ba şi în cele din Câmpeni şi Abrud. În fiecare dimineaţă, Stănica duce moţilor pâinea cea de toate zilele. Sunt mulţi care-şi lasă agăţată la poartă o plasă, cu banii potriviţi pentru o pâine, două sau câte are familia nevoie. Stănica pune pâinea, ia banii şi merge mai departe. Nu s-a-ntâmplat niciodată să fure cineva banii sau pâinea din poartă. O dată sau de două ori pe săptămână, Lucian şi Cătălin, cei doi băieţi ai Stănicăi, străbat cătunele de pe culmi, să ducă pâine proaspătă celor ce încă mai locuiesc pe-acolo. "Majoritatea au telefon mobil şi ne sună să ne spună ce au nevoie. Le ducem nu numai pâine, ci şi tărâţe pentru animale sau diferite alte produse alimentare. E greu când e zăpadă, dar cineva trebuie să facă şi asta, iar dacă putem să-i ajutăm, cum să n-o facem?", zice Lucian Bec.
Brutăria familiei Bec e puţin mai mare decât o cameră obişnuită. E dotată cu utilaje moderne, conform standardelor. În fiecare seară, din cuptorul uriaş iese pâinea moţilor din Apuseni. Şi aici e coaptă pe vatră, doar că focul nu e făcut cu lemne. Un utilaj special, pe bază de combustibil lichid, aşezat la gura cuptorului, scoate pe gură o flacără uriaşă. Pare o dihanie mare şi neagră, asemenea zmeilor din poveştile copilăriei. Pâinile, alintate deja de mâinile brutarului, par prunci înfăşaţi, adormiţi, unul lângă altul, în troacele de lemn, pe ştergurile curate, de pânză albă. Când dihania va fi potolită printr-o simplă răsucire de buton, pâinea va ajunge în cuptor şi, răsfăţată de căldură, va creşte şi se va rumeni frumos, numa' bună de mâncat. Nu înainte, însă, de-a-şi face, şi ea, drum până la Maica Domnului.
De ce pâinea făcută aici nu lasă atâtea firimituri ca cea de la oraş, întreb? Există vreun ingredient secret? "Nu e nici un ingredient secret, doar că pentru ca pâinea să dospească mai iute şi, să se poată coace mai multe cuptoare de pâine decât ar fi normal într-un ritm obişnuit, se pune mai multă drojdie în aluat. De aceea, pâinea se şi strică mai repede, are aspect de burete şi umple masa de firimituri.
Nici făina nu mai e foarte bună, din păcate. Tot în favoarea cantităţii se renunţă la calitate şi se sărăceşte grâul de tot ce e mai bun", spune Ieronim Marinca, brutarul din Goieşti. Are doar 40 de ani, iar de 18 ani, lucrează ca brutar. Un zâmbet liniştit îi luminează permanent faţa. Mânuieşte cu uşurinţă şi sacii de făină, şi aluatul gata dospit, şi dihania scuipătoare de foc din gura cuptorului. Iar la sfârşit, când pâinea e gata coaptă, o scoate pe o lopată lungă, de lemn, şi o aşează, bucată cu bucată, pe o etajeră specială. Unde va sta până dimineaţă, când îşi va afla drum spre masa moţilor de pe valea Arieşului Mic.
Pâinea cea de toate zilele. Coaptă, o dată pe săptămână, în cuptorul cu lemne al câtorva familii de moţi. Sau, în fiecare noapte, în micuţele brutării de familie din Apuseni. Pâinea cea de toate zilele. Rugăciune întrupată, cu rost şi îngăduială de la Dumnezeu.
Foto: DREAMSTIME (1), AGERPRES (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
