Pita moților

Camelia Starcescu
Pită, colăcei și plăcinte cu de toate.

Stau ascunse-n pântecul cald al unui cuptor din Apuseni și mă așteaptă. Ca într-un joc de-a v-ați-ascunselea cu propria-mi co­pilărie. Doar că nu știu pe unde se va fi pitit, pe care dintre dealurile înalte, în care din­tre gospodăriile ce se văd din dru­mul principal, ce ține firul Arieșului Mic. Dacă-aș închide ochii și-aș începe numă­rătoarea, cred că și râul acesta, limpede și rece, de-a lungul căruia merg, s-ar as­cunde undeva, ispitindu-mă să-l găsesc, și să-l fac al meu, ca într-o joacă nesfâr­șită. De-a via­ța, de-a dorul. Dar știu că asta nu se poa­te. Și apa fuge de mine, așa cum au fugit doru­rile, și tim­pul, și viața. Ridic privirea și o las să se aga­țe jucăușă de ce-a mai rămas verde din iarbă, din păduri. În miez de no­iem­brie, doar fumul ce iese din hornurile ca­selor pare să fie viu. În rest, încremenire și liniște. Ca-ntr-un tablou realist, pe care n-a mai rămas loc de semnătură.

Pâinea Maicii Domnului

Urc o culme, și încă una, opintit aproape. Pământul e umed și noroios pe alocuri. Iarba, măruntă și încă verde, ni se așează cuminte sub pași. Urcușul ar părea și el a duce spre nicăieri, dacă n-ar fi moața asta slă­buță și iute, Andreea, care zâmbește mereu, călă­u­ză spre cuptorul cu bu­nă­tăți. (S-a "gătat coptul"?) Îs gata cu toa­tele, și pituțele, și co­lăceii, și plăcintele cu mere și cu varză, și brân­zoai­cele. Sunt scoase cu lo­pata din cup­tor și-ncolonate pe masa cu șterguri de câ­nepă. "Lu­ați de mâncați din care vreți!", ne-ndeamnă Le­nuța Culda, mama An­dreei. Nu mă gră­besc. Știu că pâinea tre­buie să mear­gă, întâi și-ntâi, până la Mai­ca Domnului, și abia pe urmă, după ce se va fi ră­cit puțin, sfințită de dru­mul tainic spre cer, va fi bună de mâncat. Așa-mi spu­nea bunica mea, într-o altă viață, parcă... Acum, dându-i pitei ră­gaz de zbor și în­turnare, îmi îndemn gazda la povești.
E emoționată Lenuța cea blondă. Nu s-a gândit niciodată că felul ei de a face pâine și a o coace în cuptorul cu lemne poa­te să intereseze pe cineva. Pentru oa­menii simpli, de la țară, cei mai frumoși de pe lume, truda zilnică e viață, nu po­veste. "Am învățat târziu să fac pită. Abia pe la 21 de ani, după ce m-am măritat. Aveam o nănașă care stătea aici, aproape de noi, și ea mă tot chema lângă ea, ori de câte ori făcea pită-n cuptor, să mă dedau și eu să fac. Îmi arăta cum se face, cum se învârtoșează aluatul în covată. Nu știam să aprind focul în cuptor, mi-era teamă, nu știam nici când e gata, să pot băga pita și să nu se ardă. Tăt îmi spunea soacră-mea că focul trebuie să meargă până albește vatra, dar nu înțelegeam. Dar mi-a explicat și, încet, încet, am învățat: înainte să faci focul, vatra cup­to­rului e neagră; apoi, când se gată lem­nele de ars, vatra se albește și înseamnă că atunci e pregătit și poți să bagi pita. După o vre­me, dacă tot faci, a­jungi să știi ce și cum", spu­ne Lenuța. "După vreo jumătate de oră, când lem­nele sunt arse deja, jarul tre­buie împrăștiat în tot cuptorul, cu dâr­gul, ca să nu fie vatra fierbinte doar la mijloc, unde-au ars lemnele. Și se mai lasă așa încă vreun sfert de oră, apoi se trage afară, cu ujogul, ca să nu ră­mână nici cenușă, nici murdărie pe vatră". A spus Lenuța "dârg", și-a spus "ujog". Dic­țio­narul de regio­na­lisme nu mi-e la îndemână. Dau glas ne­du­meririi și aflu: "Dârgul e un fel de lopată în­doită, din lemn, cu care tragem ja­rul afară, du­pă ce s-a încălzit cuptorul, iar ujo­­gul e un băț lung, în vârful căruia se leagă o mână de câr­pe, ca un fel de mătură, cu care se curăță vatra de jar, să nu rămână nici ce­nușă, nici nimic alt­ceva. Une­ori, pita se pune pe frun­ze de varză, dar nu în­tot­deauna avem, și atunci o punem la copt di­rect pe vatră".

Sfânta tihnă

Taifasului nostru lângă cuptorul de pită i se alătură Maria, o vecină a Lenuței: "Înainte de a băga pita la copt, trebuie încercat cuptorul, să nu ardă prea tare, că atunci se distruge toată munca noastră și-i păcat. După ce se scoate jarul, se aruncă în cuptor o mână de făină sau o bucată de hârtie și, dacă făina se arde sau hârtia se aprinde, înseamnă că mai trebuie lăsat puțin să se liniștească, înainte de a băga pita". Liniștea, desigur. Și tihna aceea atât de necesară oricărui lucru pentru a dura, pentru a însemna ceva. Tihna aluatului în co­vată, după ce va fi fost frământat, a ve­trei, du­pă ce va fi fost încinsă cu lem­ne, a pitei, după ce va fi fost scoasă, rumenă și-mbie­toa­re, din­lăuntrul cup­torului. Tihna. Pier­du­tă-n iureșul vre­murilor actuale, dar bi­ne înfiptă încă în viața satelor românești, risipite pe culmi de munți. Sfânta tihnă!
Și Lenuța, și Maria, au același nu­me de familie: Culda. Dar nu sunt neamuri. "Om fi fost vreodată, când vreun stră­moș de-al nostru s-a așezat prin locurile astea. Că tăt satul nostru așa se chea­mă, Culdești, de la numele ce-l pur­tăm". Culdești, unul dintre cele 39 de sate ale comunei Vidra din județul Alba. Deși, acum, sate e impropriu spus. Vor fi fost odi­nioară, când familiile erau mai nu­meroase și nici o casă părăsită. Când șco­­lile erau pline cu sute de copii și bi­sericile ne­încăpătoare în zi de sărbă­toa­re. Acum, sa­tele moților sunt doar niște cătune, cu familii atât de puține, de le poți nu­măra pe degetele de la o mâ­nă. Cu căsuțe locuite de oa­meni uitați de vre­me, bă­trâni și singuri. Doar ici, aco­lo, câte o familie de gospodari încă în putere se încăpă­țâ­nează să-și ducă traiul așa cum l-au lăsat bunii și stră­bu­nii lor. Asemenea unui copac ce nu-și lasă rădăcinile smul­se din pământ, chiar dacă trunchiul i-a fost ciuntit pe de-a-ntregul. "Când eram co­pii, la vremea postului Crăciunului, uscam în cuptor mere și pere, tăiate felii. Acum, nu mai face nimeni. Îi mult de lucru și nu mai apu­căm. Prune nu știu să fi uscat, că cele de pe-aici nu-s prune bistrițe, ci-s mai gra­se și au suc mult. Altă­dată, spă­lam toate vasele cu ce­nușă, la-nceputul postului, și toată lumea pos­tea. Mai sunt și acum familii întregi care pos­tesc, dar nu mai e ca atunci", spune Le­nuța. "Și să știți că, oricât de bune ar fi plă­cintele și pita, oricât de iscusită femeia ce le pre­gă­tește, niciodată mâncarea făcută în cuptor nu e mai bună ca la sărbători, la Cră­ciun sau la Paști. Zici că e altă mâncare, parcă e făcută în rai! Și în afară de supă, de ciorbă, orice se poate face în cuptor: și foile pentru prăjituri, și friptura, și cartofii... Tăte, tăte!". Maria completează: "Dar să știți că și zama o facem pe plita sobei și are alt gust. Orice e mai bun fă­cut pe sobă, că se fac cu îngăduială. Îngă­du­ială de la Dumnezeu, că altfel degeaba ni-i tătă truda. Că doară nici o zi nu-ncepe, pentru noi, nici un lucru ce-l avem de făcut, până nu ne facem cruce și spunem măcar «Tatăl nos­tru"» Așa am fost învățați și așa trebuie să du­cem și noi mai departe, cât om putea".

Cu pițărușul

A-nceput cu negură ziua asta pe Valea Arie­șului Mic. O umezeală pâcloasă, înce­ti­nind și gestul, și gândul. Acum, la ceasul amiezii, soarele se arată puțin de după nori, învăluind totul într-o lumină blândă. S-au anunțat zăpezi peste Apuseni, iar aerul miroase a brad și-a iar­nă. A sărbători pregătite din vreme. Cu îngă­duială. Ca într-o șezătoare de altădată, cele două femei deapănă mai departe firul amin­tirilor. "Era tare frumos la vremea postului Crăciunului. Făceam șezători, ne adunam în fie­care seară la altă familie, cu toții, și tor­ceam, coseam, colindam. Acum, ne-am îm­pu­ținat și ne-am înstrăinat. Am ajuns să nu ne mai vizităm, vorbim doar la telefon unii cu alții", spune Maria.
Lenuța e cu vreo 20 de ani mai tânără, are doar 53 de ani. A rămas orfană de mamă la doar 9 luni, cea mai mică din trei frați. I-a crescut o mătușă. Apoi, după o vreme, tatăl s-a recăsătorit și a avut, cu cea de-a doua soție, încă șase prunci. "Doamne, frumos mai era cu casa plină! În dimineața de ajunul Cră­ciunului, tăți copiii mergeau cu pițărușul. Aveam o bâtuță din salcie, trasă la mezdreală (un fel de lamă de cuțit foarte mare, folosită la realizarea produselor din lemn - n.red.). Așa se fă­ceau un fel de cârlionți lungi, din lemn, la bâtuța aceea, care se și chema colindă. Și luam toate casele la rând, la co­lin­dat. Primeam poa­me, me­re, biscuiți, nuci, bom­boane. Apoi, când ne în­tor­ceam acasă, goleam trăistu­țele și așezam pe soiuri tot ce am primit. Numai tata lucra, iar bradul ce-l aveam îl îm­podobeam cu bunătățile pe care le primeam um­blând cu pițărușul. Doam­ne, ce frumos mai era! Mai fru­mos ca ori­când... Acum, nu mai mer­ge nimeni cu piță­ru­șul. E singurul obicei de aici care s-a pierdut. Și-i tare păcat! Mai mergem cu colinda, dar am rămas numai vreo cinci-șase familii în ­zonă, nu ne adunăm prea mulți. Au fost vre­muri în care eram, într-o ceată, 30-40 de co­lin­dători. Ge­nerația noastră încă mai păs­trează niște tra­diții, dar tinerii, dacă apu­că cu obiceiurile noas­tre, dacă se așează aici, la munte, or mai du­ce-o, dar la oraș e alt­fel".

Pâinea cea de toate zilele

"Pâinea frământată acasă nu e la fel de albă cum e cea făcută la malaxor, într-o bru­tărie sau într-o fabrică de pâine. Pentru că ma­laxorul acela are altă putere decât mâna omului. Dar nici o pâine frământată de uti­laje nu va avea vreodată gustul la fel de bun ca al pâinii frământate de mână și coaptă în cup­torul cu lemne", spune Stănica Bec. De 22 de ani, are o mică brutărie pe Valea Arie­șului Mic. Cele peste 100 de pâini coapte zilnic aici ajung în magazinele alimentare de pe toată valea, ba și în cele din Câmpeni și Abrud. În fie­care dimineață, Stă­nica duce moților pâi­nea cea de toate zilele. Sunt mulți care-și lasă agățată la poartă o plasă, cu banii po­tri­viți pentru o pâine, două sau câte are familia ne­voie. Stănica pune pâi­n­ea, ia banii și merge mai departe. Nu s-a-ntâmplat ni­cio­dată să fure cineva banii sau pâinea din poartă. O da­tă sau de două ori pe săp­tămână, Lucian și Că­tălin, cei doi băieți ai Stănicăi, străbat că­tu­nele de pe culmi, să ducă pâine proaspătă celor ce încă mai locuiesc pe-aco­lo. "Majoritatea au telefon mo­bil și ne sună să ne spună ce au nevoie. Le du­cem nu nu­mai pâine, ci și tă­râțe pentru ani­male sau dife­rite alte pro­duse ali­men­tare. E greu când e zăpadă, dar ci­neva trebuie să facă și asta, iar dacă pu­tem să-i ajutăm, cum să n-o fa­cem?", zice Lu­cian Bec.
Brutăria familiei Bec e pu­țin mai mare decât o came­ră obișnuită. E dotată cu uti­laje mo­derne, conform stan­dar­de­lor. În fiecare sea­ră, din cuptorul uriaș iese pâi­nea moților din Apuseni. Și aici e coaptă pe vatră, doar că fo­cul nu e făcut cu lemne. Un utilaj special, pe bază de combustibil lichid, așe­zat la gura cup­torului, scoate pe gură o flacără uriașă. Pare o di­hanie mare și neagră, ase­me­nea zmeilor din poveștile copi­lă­riei. Pâinile, a­lin­tate deja de mâi­nile bru­ta­ru­lui, par prunci în­fășați, adormiți, unul lângă altul, în troacele de lemn, pe ștergurile curate, de pânză albă. Când di­hania va fi po­tolită printr-o simplă răsucire de bu­ton, pâinea va ajunge în cuptor și, răsfățată de căldură, va crește și se va ru­meni frumos, numa' bună de mân­cat. Nu îna­inte, însă, de-a-și face, și ea, drum până la Maica Domnului.
De ce pâinea făcută aici nu lasă atâtea firi­mi­turi ca cea de la oraș, întreb? Există vreun ingredient secret? "Nu e nici un ingredient secret, doar că pentru ca pâinea să dos­pească mai iute și, să se poată coace mai multe cuptoare de pâine decât ar fi normal într-un ritm obișnuit, se pune mai multă drojdie în aluat. De aceea, pâinea se și stri­că mai repede, are aspect de burete și um­ple masa de firimituri. Nici făina nu mai e foarte bună, din păcate. Tot în favoarea can­­tității se renunță la calitate și se să­ră­ceș­te grâul de tot ce e mai bun", spune Ie­ronim Marinca, brutarul din Goiești. Are doar 40 de ani, iar de 18 ani, lucrează ca bru­tar. Un zâmbet liniștit îi luminează per­manent fața. Mânuiește cu ușurință și sacii de făină, și aluatul gata dospit, și dihania scuipătoare de foc din gu­ra cuptorului. Iar la sfâr­­șit, când pâinea e ga­ta coaptă, o scoa­te pe o lopată lun­gă, de lemn, și o așează, bu­cată cu bu­­ca­tă, pe o eta­jeră spe­cia­lă. Unde va sta până di­­mi­neață, când își va afla drum spre masa mo­ților de pe valea Arie­șului Mic.
Pâinea cea de toate zi­lele. Coaptă, o dată pe săp­tămână, în cuptorul cu lemne al câtorva fa­mi­lii de moți. Sau, în fie­care noap­te, în micuțele bru­tă­rii de familie din Apu­seni. Pâinea cea de toate zilele. Rugăciune în­trupată, cu rost și în­gă­duială de la Dumnezeu.


Foto: DREAMSTIME (1), AGERPRES (1)