Stau ascunse-n pântecul cald al unui cuptor din Apuseni și mă așteaptă. Ca într-un joc de-a v-ați-ascunselea cu propria-mi copilărie. Doar că nu știu pe unde se va fi pitit, pe care dintre dealurile înalte, în care dintre gospodăriile ce se văd din drumul principal, ce ține firul Arieșului Mic. Dacă-aș închide ochii și-aș începe numărătoarea, cred că și râul acesta, limpede și rece, de-a lungul căruia merg, s-ar ascunde undeva, ispitindu-mă să-l găsesc, și să-l fac al meu, ca într-o joacă nesfârșită. De-a viața, de-a dorul. Dar știu că asta nu se poate. Și apa fuge de mine, așa cum au fugit dorurile, și timpul, și viața. Ridic privirea și o las să se agațe jucăușă de ce-a mai rămas verde din iarbă, din păduri. În miez de noiembrie, doar fumul ce iese din hornurile caselor pare să fie viu. În rest, încremenire și liniște. Ca-ntr-un tablou realist, pe care n-a mai rămas loc de semnătură.
Pâinea Maicii Domnului
Urc o culme, și încă una, opintit aproape. Pământul e umed și noroios pe alocuri. Iarba, măruntă și încă verde, ni se așează cuminte sub pași. Urcușul ar părea și el a duce spre nicăieri, dacă n-ar fi moața asta slăbuță și iute, Andreea, care zâmbește mereu, călăuză spre cuptorul cu bunătăți. (S-a "gătat coptul"?) Îs gata cu toatele, și pituțele, și colăceii, și plăcintele cu mere și cu varză, și brânzoaicele. Sunt scoase cu lopata din cuptor și-ncolonate pe masa cu șterguri de cânepă. "Luați de mâncați din care vreți!", ne-ndeamnă Lenuța Culda, mama Andreei. Nu mă grăbesc. Știu că pâinea trebuie să meargă, întâi și-ntâi, până la Maica Domnului, și abia pe urmă, după ce se va fi răcit puțin, sfințită de drumul tainic spre cer, va fi bună de mâncat. Așa-mi spunea bunica mea, într-o altă viață, parcă... Acum, dându-i pitei răgaz de zbor și înturnare, îmi îndemn gazda la povești.
E emoționată Lenuța cea blondă. Nu s-a gândit niciodată că felul ei de a face pâine și a o coace în cuptorul cu lemne poate să intereseze pe cineva. Pentru oamenii simpli, de la țară, cei mai frumoși de pe lume, truda zilnică e viață, nu poveste. "Am învățat târziu să fac pită. Abia pe la 21 de ani, după ce m-am măritat. Aveam o nănașă care stătea aici, aproape de noi, și ea mă tot chema lângă ea, ori de câte ori făcea pită-n cuptor, să mă dedau și eu să fac. Îmi arăta cum se face, cum se învârtoșează aluatul în covată. Nu știam să aprind focul în cuptor, mi-era teamă, nu știam nici când e gata, să pot băga pita și să nu se ardă. Tăt îmi spunea soacră-mea că focul trebuie să meargă până albește vatra, dar nu înțelegeam. Dar mi-a explicat și, încet, încet, am învățat: înainte să faci focul, vatra cuptorului e neagră; apoi, când se gată lemnele de ars, vatra se albește și înseamnă că atunci e pregătit și poți să bagi pita. După o vreme, dacă tot faci, ajungi să știi ce și cum", spune Lenuța. "După vreo jumătate de oră, când lemnele sunt arse deja, jarul trebuie împrăștiat în tot cuptorul, cu dârgul, ca să nu fie vatra fierbinte doar la mijloc, unde-au ars lemnele. Și se mai lasă așa încă vreun sfert de oră, apoi se trage afară, cu ujogul, ca să nu rămână nici cenușă, nici murdărie pe vatră". A spus Lenuța "dârg", și-a spus "ujog". Dicționarul de regionalisme nu mi-e la îndemână. Dau glas nedumeririi și aflu: "Dârgul e un fel de lopată îndoită, din lemn, cu care tragem jarul afară, după ce s-a încălzit cuptorul, iar ujogul e un băț lung, în vârful căruia se leagă o mână de cârpe, ca un fel de mătură, cu care se curăță vatra de jar, să nu rămână nici cenușă, nici nimic altceva. Uneori, pita se pune pe frunze de varză, dar nu întotdeauna avem, și atunci o punem la copt direct pe vatră".
Sfânta tihnă
Taifasului nostru lângă cuptorul de pită i se alătură Maria, o vecină a Lenuței: "Înainte de a băga pita la copt, trebuie încercat cuptorul, să nu ardă prea tare, că atunci se distruge toată munca noastră și-i păcat. După ce se scoate jarul, se aruncă în cuptor o mână de făină sau o bucată de hârtie și, dacă făina se arde sau hârtia se aprinde, înseamnă că mai trebuie lăsat puțin să se liniștească, înainte de a băga pita". Liniștea, desigur. Și tihna aceea atât de necesară oricărui lucru pentru a dura, pentru a însemna ceva. Tihna aluatului în covată, după ce va fi fost frământat, a vetrei, după ce va fi fost încinsă cu lemne, a pitei, după ce va fi fost scoasă, rumenă și-mbietoare, dinlăuntrul cuptorului. Tihna. Pierdută-n iureșul vremurilor actuale, dar bine înfiptă încă în viața satelor românești, risipite pe culmi de munți. Sfânta tihnă!
Și Lenuța, și Maria, au același nume de familie: Culda. Dar nu sunt neamuri. "Om fi fost vreodată, când vreun strămoș de-al nostru s-a așezat prin locurile astea. Că tăt satul nostru așa se cheamă, Culdești, de la numele ce-l purtăm". Culdești, unul dintre cele 39 de sate ale comunei Vidra din județul Alba. Deși, acum, sate e impropriu spus. Vor fi fost odinioară, când familiile erau mai numeroase și nici o casă părăsită. Când școlile erau pline cu sute de copii și bisericile neîncăpătoare în zi de sărbătoare. Acum, satele moților sunt doar niște cătune, cu familii atât de puține, de le poți număra pe degetele de la o mână. Cu căsuțe locuite de oameni uitați de vreme, bătrâni și singuri. Doar ici, acolo, câte o familie de gospodari încă în putere se încăpățânează să-și ducă traiul așa cum l-au lăsat bunii și străbunii lor. Asemenea unui copac ce nu-și lasă rădăcinile smulse din pământ, chiar dacă trunchiul i-a fost ciuntit pe de-a-ntregul. "Când eram copii, la vremea postului Crăciunului, uscam în cuptor mere și pere, tăiate felii. Acum, nu mai face nimeni. Îi mult de lucru și nu mai apucăm. Prune nu știu să fi uscat, că cele de pe-aici nu-s prune bistrițe, ci-s mai grase și au suc mult. Altădată, spălam toate vasele cu cenușă, la-nceputul postului, și toată lumea postea. Mai sunt și acum familii întregi care postesc, dar nu mai e ca atunci", spune Lenuța. "Și să știți că, oricât de bune ar fi plăcintele și pita, oricât de iscusită femeia ce le pregătește, niciodată mâncarea făcută în cuptor nu e mai bună ca la sărbători, la Crăciun sau la Paști. Zici că e altă mâncare, parcă e făcută în rai! Și în afară de supă, de ciorbă, orice se poate face în cuptor: și foile pentru prăjituri, și friptura, și cartofii... Tăte, tăte!". Maria completează: "Dar să știți că și zama o facem pe plita sobei și are alt gust. Orice e mai bun făcut pe sobă, că se fac cu îngăduială. Îngăduială de la Dumnezeu, că altfel degeaba ni-i tătă truda. Că doară nici o zi nu-ncepe, pentru noi, nici un lucru ce-l avem de făcut, până nu ne facem cruce și spunem măcar «Tatăl nostru"» Așa am fost învățați și așa trebuie să ducem și noi mai departe, cât om putea".
Cu pițărușul
A-nceput cu negură ziua asta pe Valea Arieșului Mic. O umezeală pâcloasă, încetinind și gestul, și gândul. Acum, la ceasul amiezii, soarele se arată puțin de după nori, învăluind totul într-o lumină blândă. S-au anunțat zăpezi peste Apuseni, iar aerul miroase a brad și-a iarnă. A sărbători pregătite din vreme. Cu îngăduială. Ca într-o șezătoare de altădată, cele două femei deapănă mai departe firul amintirilor. "Era tare frumos la vremea postului Crăciunului. Făceam șezători, ne adunam în fiecare seară la altă familie, cu toții, și torceam, coseam, colindam. Acum, ne-am împuținat și ne-am înstrăinat. Am ajuns să nu ne mai vizităm, vorbim doar la telefon unii cu alții", spune Maria.
Lenuța e cu vreo 20 de ani mai tânără, are doar 53 de ani. A rămas orfană de mamă la doar 9 luni, cea mai mică din trei frați. I-a crescut o mătușă. Apoi, după o vreme, tatăl s-a recăsătorit și a avut, cu cea de-a doua soție, încă șase prunci. "Doamne, frumos mai era cu casa plină! În dimineața de ajunul Crăciunului, tăți copiii mergeau cu pițărușul. Aveam o bâtuță din salcie, trasă la mezdreală (un fel de lamă de cuțit foarte mare, folosită la realizarea produselor din lemn - n.red.). Așa se făceau un fel de cârlionți lungi, din lemn, la bâtuța aceea, care se și chema colindă. Și luam toate casele la rând, la colindat. Primeam poame, mere, biscuiți, nuci, bomboane. Apoi, când ne întorceam acasă, goleam trăistuțele și așezam pe soiuri tot ce am primit. Numai tata lucra, iar bradul ce-l aveam îl împodobeam cu bunătățile pe care le primeam umblând cu pițărușul. Doamne, ce frumos mai era! Mai frumos ca oricând... Acum, nu mai merge nimeni cu pițărușul. E singurul obicei de aici care s-a pierdut. Și-i tare păcat! Mai mergem cu colinda, dar am rămas numai vreo cinci-șase familii în zonă, nu ne adunăm prea mulți. Au fost vremuri în care eram, într-o ceată, 30-40 de colindători. Generația noastră încă mai păstrează niște tradiții, dar tinerii, dacă apucă cu obiceiurile noastre, dacă se așează aici, la munte, or mai duce-o, dar la oraș e altfel".
Pâinea cea de toate zilele
"Pâinea frământată acasă nu e la fel de albă cum e cea făcută la malaxor, într-o brutărie sau într-o fabrică de pâine. Pentru că malaxorul acela are altă putere decât mâna omului. Dar nici o pâine frământată de utilaje nu va avea vreodată gustul la fel de bun ca al pâinii frământate de mână și coaptă în cuptorul cu lemne", spune Stănica Bec. De 22 de ani, are o mică brutărie pe Valea Arieșului Mic. Cele peste 100 de pâini coapte zilnic aici ajung în magazinele alimentare de pe toată valea, ba și în cele din Câmpeni și Abrud. În fiecare dimineață, Stănica duce moților pâinea cea de toate zilele. Sunt mulți care-și lasă agățată la poartă o plasă, cu banii potriviți pentru o pâine, două sau câte are familia nevoie. Stănica pune pâinea, ia banii și merge mai departe. Nu s-a-ntâmplat niciodată să fure cineva banii sau pâinea din poartă. O dată sau de două ori pe săptămână, Lucian și Cătălin, cei doi băieți ai Stănicăi, străbat cătunele de pe culmi, să ducă pâine proaspătă celor ce încă mai locuiesc pe-acolo. "Majoritatea au telefon mobil și ne sună să ne spună ce au nevoie. Le ducem nu numai pâine, ci și tărâțe pentru animale sau diferite alte produse alimentare. E greu când e zăpadă, dar cineva trebuie să facă și asta, iar dacă putem să-i ajutăm, cum să n-o facem?", zice Lucian Bec.
Brutăria familiei Bec e puțin mai mare decât o cameră obișnuită. E dotată cu utilaje moderne, conform standardelor. În fiecare seară, din cuptorul uriaș iese pâinea moților din Apuseni. Și aici e coaptă pe vatră, doar că focul nu e făcut cu lemne. Un utilaj special, pe bază de combustibil lichid, așezat la gura cuptorului, scoate pe gură o flacără uriașă. Pare o dihanie mare și neagră, asemenea zmeilor din poveștile copilăriei. Pâinile, alintate deja de mâinile brutarului, par prunci înfășați, adormiți, unul lângă altul, în troacele de lemn, pe ștergurile curate, de pânză albă. Când dihania va fi potolită printr-o simplă răsucire de buton, pâinea va ajunge în cuptor și, răsfățată de căldură, va crește și se va rumeni frumos, numa' bună de mâncat. Nu înainte, însă, de-a-și face, și ea, drum până la Maica Domnului.
De ce pâinea făcută aici nu lasă atâtea firimituri ca cea de la oraș, întreb? Există vreun ingredient secret? "Nu e nici un ingredient secret, doar că pentru ca pâinea să dospească mai iute și, să se poată coace mai multe cuptoare de pâine decât ar fi normal într-un ritm obișnuit, se pune mai multă drojdie în aluat. De aceea, pâinea se și strică mai repede, are aspect de burete și umple masa de firimituri. Nici făina nu mai e foarte bună, din păcate. Tot în favoarea cantității se renunță la calitate și se sărăcește grâul de tot ce e mai bun", spune Ieronim Marinca, brutarul din Goiești. Are doar 40 de ani, iar de 18 ani, lucrează ca brutar. Un zâmbet liniștit îi luminează permanent fața. Mânuiește cu ușurință și sacii de făină, și aluatul gata dospit, și dihania scuipătoare de foc din gura cuptorului. Iar la sfârșit, când pâinea e gata coaptă, o scoate pe o lopată lungă, de lemn, și o așează, bucată cu bucată, pe o etajeră specială. Unde va sta până dimineață, când își va afla drum spre masa moților de pe valea Arieșului Mic.
Pâinea cea de toate zilele. Coaptă, o dată pe săptămână, în cuptorul cu lemne al câtorva familii de moți. Sau, în fiecare noapte, în micuțele brutării de familie din Apuseni. Pâinea cea de toate zilele. Rugăciune întrupată, cu rost și îngăduială de la Dumnezeu.
Foto: DREAMSTIME (1), AGERPRES (1)