MIHAI CĂLIN - O tăcere de piatră

- A venit toamna, au început stagiunile tea­trale şi, ca de obicei, eşti prins şi tu în forfota lor. Joci în cel mai nou spectacol de la Teatrul Na­ţional - "UFO". Sunt 26 de ani de când ai făcut legământ cu actoria şi scena. E uşor s-o iei mereu de la început?

- Într-adevăr, cel mai nou spectacol la Teatrul Naţional este "UFO", în regia lui Bobi Pricop, du­pă dramaturgul rus Ivan Vyry­paev. Este ultimul din­tre cele opt spec­tacole care mă au în distribuţie în acest moment la TNB. Şi dacă adaug şi timpul petrecut în acest teatru (26 de ani), toate astea mă fac să mă simt ca un veteran. Trebuie să schimb un pic orizontul, să-mi ofer experienţe noi. În sensul acesta, în toamna asta am o cola­bo­rare la Teatrul Mic, unde joc în "Miezul verii", în re­gia lui Vlad Massaci. Simţeam acut nevoia unui spaţiu nou, a unor oameni noi. Mai am colaborări şi cu teatre independente unde, de asemenea, mă simt foarte bine. Probabil că am lucrat prea mult timp la Tea­trul Naţional şi am obosit în aceşti do­uă­­zeci şi şase de ani. Totuşi, eu mă con­sider un norocos, pentru că nu joc în ni­ciun spectacol pe prima scenă a ţării care să nu-mi placă. Lucrul acesta este foarte important. Spun asta deoarece am colegi cărora le displac profund unele dintre piesele în care sunt distribuiţi, iar eu nu cred să existe lucru mai rău care i se poate întâmpla unui actor.

- Munca ta a fost răsplătită şi de un premiu Uniter...

- Am luat acel premiu în 2015 pentru rolul secundar din "Furtuna", spectacol regizat de Ale­xan­der Morfov. Dar au trecut doi ani de atunci, nu cred că mai am ceva de spus despre premiu. În schimb, îmi face mereu plăcere să vor­besc despre acest regizor bulgar, Morfov, îmi place extraordinar de mult să lucrez cu el. Trei piese am făcut sub bagheta lui, toate au fost o bucurie pentru mine. Anul trecut, a fost premiera spectacolului "No Man's Land", tot în re­gia lui, piesă care, din păcate, nu se joacă atât de des pe cât ar merita. Este una din­tre multele pro­bleme de la Teatrul Naţio­nal de azi...

- Probleme la Teatrul Naţional?

- Da. Sunt probleme, nu probleme în ceea ce priveşte spectacolele, actorii, re­muneraţia, aşa cum poate s-ar crede. Sunt probleme în ceea ce priveşte relaţiile in­terumane. Au apărut prăpăstii în­tre oa­meni, care nu se văd, dar se simt şi dor. De­­geaba sun­tem talentaţi, degeaba avem pereţii vă­ruiţi în teatre, degeaba se ridică sea­ră de seară cortina dacă atunci când tre­cem unii pe lângă alţii ne privim pe sub gene. Exis­tă o pro­fun­dă criză de comu­ni­care în teatru, ceea ce mi se pare foarte grav. În primul rând, foarte puţini actori sunt promovaţi. Cei care nu fac televiziune nu sunt cunoscuţi mai deloc. Iar teatrul - vorbesc de Tea­trul Naţional, al cărui angajat sunt - nu face absolut nimic pentru a-i promova. Eu nu mă pot plânge, pentru că am făcut ceva televi­ziu­ne, am mai apărut, dar am colegi tineri şi ex­trem de talentaţi care nu au parte de ni­ciun fel de atenţie. Or, iniţiativa asta ar tre­bui să pornească în primul rând din inte­riorul teatrului. Re­la­ţiile de muncă reci, pro­tocolare nu se po­tri­vesc cu noi, pen­tru că actoria nu este o între­prin­dere ca oricare alta. Eu nu spun că angajaţii nu au şi ei obli­gaţii, dar eşti un angajat care creează, care are nevoie de relaţii umane la serviciu, de co­mu­nicare. Iar eu, pur şi simplu, refuz să fiu doar un simplu funcţionar! Munca propriu-zisă la o pie­să, este altceva. De acest lucru este res­­pon­sa­bil re­gi­zorul piesei, şi nu con­du­cerea teatrului. Iar dacă acel regizor este şi un bun psiholog, repe­tiţiile, mun­ca, atmos­fera, toate vor merge foarte bine şi chiar merg. Ui­te, Morfov, în "Vizita bă­trânei doamne", "Fur­­tuna" şi "No Man's Land" a reuşit, deşi nu e ro­­mân, să cre­eze un mediu de lucru ex­trem de plăcut. La fel am simţit şi în co­laborarea cu Teatrul Mic. Am sim­ţit că nu sunt ex­clus. Este dureros ca după atâ­ţia ani, când te inte­resezi de soarta teatrului tău, când poate ai o idee, să ţi se dea replici de genul: "Nu e treaba ta", "Stai în banca ta", "Taci". Dialogul lipseşte cu de­săvârşire. Totul este în­tâm­plător şi totul se re­du­ce la un plan de vândut bi­lete. Atât. Eu nu spun că la Teatrul Naţional sau în peisajul teatral ro­mâ­nesc nu se pun în scenă şi piese bune. Ele există, apar peste tot ca nişte becu­leţe aprinse, atât în tea­trele de stat, cât şi în cele independente. Dar în rest, piesele sunt fa­cile, spec­tacole care vând bilete. Dacă teatrele in­de­pendente sunt obligate să scoată şi astfel de spectacole comerciale, pentru că altfel nu câştigă nici măcar banii de salarii pentru ac­tori, în teatrele de stat nu ar fi nevoie de aşa ceva. Să ţină ele sus rangul artei adevărate. Subvenţiile sunt mari, sa­la­riile sunt bune în ultima vreme. Pur şi sim­plu, nu ar fi nevoie de niciun com­pro­mis. Si­gur că trebuie şi spectacole uşoare, de divertisment, dar la ora actuală sunt prea multe. Prea multe care nu pun nicio pro­blemă, nu pun spectatorul pe gân­duri, nu îl fac să tresară intelectual.

Matei cel vesel

- Mihai, îţi propun să mutăm discuţia spre zone mai luminoase. Matei, fiul tău, are doi­spre­zece ani. Crezi că generaţia lui va fi mai pu­ternică decât a noastră? Va putea să facă ceea ce noi n-am reuşit?

- Încerc să cresc un copil capabil să facă asta. Eu am eşuat. Am strigat "Jos, Ceauşescu!", am stri­gat "Jos, Iliescu!", am fost în pieţe, am urlat cât m-au ţinut plămânii. N-am schimbat nimic. Sper ca generaţia celor mici să fie mai puternică. Până atunci, pot spune că Matei pare se crească destul de frumos. Noi, părinţii, eu şi soţia mea, Silvia, în­cercăm să petrecem foarte mult timp cu el, să vor­bim mereu, să încercăm să-l îndrumăm, pentru ca el să se dezvolte cu o gândire critică, să pună în­tre­bări şi să nu se mulţumească cu explicaţii con­ven­­ţionale. Îl sfătuim să fie bun, să aibă sufletul deschis şi darnic. Îl încurajăm să facă lucruri care-i plac, chiar dacă, la doisprezece ani ai lui, aceste lu­cruri sunt extrem de schim­bă­toare şi nestatornice. Nu mă consider mai presus decât alţi părinţi, fac doar ceea ce cred că e bine. Ne bucurăm că este un co­pil ex­trem de vesel. Simţul umorului este esen­ţial la un om, iar la el este extrem de dezvoltat. La fel şi ima­ginaţia.

"Râdem. Plângem. Ne iubim"

- La ultima noastră întâlnire, îmi po­vesteai despre serile petrecute cu Silvia, soţia ta, la fe­reas­tră, cu un pahar de vin, povestind ore în şir. Vă mai îngăduiţi aceste întâlniri?

- Da. Absolut. Doar un singur lucru s-a schim­bat: nu mai stăm la fereastră. M-am lăsat de fumat! Re­venind la în­tre­bare, e plă­cerea noastră de a sta la vorbe, seară de seară. De ce să mai rămâi îm­pre­ună cu un om dacă nu-ţi pla­ce să vorbeşti cu el, să-i spui ce do­reşti, să asculţi? Vorbele pot fi filosofice sau legate de cumpărături, nu contează. Important e că ne as­cu­ltăm unul pe altul. Oricât de mult iubeşti, da­că nu dăruieşti, dacă nu asculţi, se creează o rup­tură atât de mare, încât iubirea va suferi. Falia se va adânci. Cred că unul dintre secretele unei iubiri de durată, dincolo de pa­si­une, este plăcerea de a sta unul cu ce­lă­lalt. Mie, pur şi simplu, îmi face plă­cere să-mi pe­trec foarte mult timp cu soţia mea. Suntem un în­treg, un cuplu, un "împreună". Eu şi ea. Ne­voi­le unu­ia sunt şi ale celuilalt. O sferă. Vase co­mu­ni­cante. La fel este şi cu Matei, care a intrat în sfera noas­tră odată cu apa­ri­ţia lui pe această lu­me. Dacă ai vorbi pe tema asta cu un fizi­cian sau cu un na­turalist, îţi va spune că de fapt aşa func­­ţio­nează tot uni­ver­sul. O per­ma­nentă relaţie între ele­mente, ca­re au un singur scop: ar­mo­nia. Oamenii, dacă şi-au pier­dut acest instinct, trebuie să-l regă­seas­că pu­nân­du-şi între­bări şi fiind deschişi către o viaţă în ar­mo­nie. Mie îmi este bine, dar oare soţia mea de ce are nevoie? O întreb, îmi răspunde. Râ­dem. Plân­gem. Ne iu­bim. Nu e greu deloc.