- Într-adevăr, cel mai nou spectacol la Teatrul Național este "UFO", în regia lui Bobi Pricop, după dramaturgul rus Ivan Vyrypaev. Este ultimul dintre cele opt spectacole care mă au în distribuție în acest moment la TNB. Și dacă adaug și timpul petrecut în acest teatru (26 de ani), toate astea mă fac să mă simt ca un veteran. Trebuie să schimb un pic orizontul, să-mi ofer experiențe noi. În sensul acesta, în toamna asta am o colaborare la Teatrul Mic, unde joc în "Miezul verii", în regia lui Vlad Massaci. Simțeam acut nevoia unui spațiu nou, a unor oameni noi. Mai am colaborări și cu teatre independente unde, de asemenea, mă simt foarte bine. Probabil că am lucrat prea mult timp la Teatrul Național și am obosit în acești douăzeci și șase de ani. Totuși, eu mă consider un norocos, pentru că nu joc în niciun spectacol pe prima scenă a țării care să nu-mi placă. Lucrul acesta este foarte important. Spun asta deoarece am colegi cărora le displac profund unele dintre piesele în care sunt distribuiți, iar eu nu cred să existe lucru mai rău care i se poate întâmpla unui actor.
- Munca ta a fost răsplătită și de un premiu Uniter...
- Am luat acel premiu în 2015 pentru rolul secundar din "Furtuna", spectacol regizat de Alexander Morfov. Dar au trecut doi ani de atunci, nu cred că mai am ceva de spus despre premiu. În schimb, îmi face mereu plăcere să vorbesc despre acest regizor bulgar, Morfov, îmi place extraordinar de mult să lucrez cu el. Trei piese am făcut sub bagheta lui, toate au fost o bucurie pentru mine. Anul trecut, a fost premiera spectacolului "No Man's Land", tot în regia lui, piesă care, din păcate, nu se joacă atât de des pe cât ar merita. Este una dintre multele probleme de la Teatrul Național de azi...
- Probleme la Teatrul Național?
- Da. Sunt probleme, nu probleme în ceea ce privește spectacolele, actorii, remunerația, așa cum poate s-ar crede. Sunt probleme în ceea ce privește relațiile interumane. Au apărut prăpăstii între oameni, care nu se văd, dar se simt și dor. Degeaba suntem talentați, degeaba avem pereții văruiți în teatre, degeaba se ridică seară de seară cortina dacă atunci când trecem unii pe lângă alții ne privim pe sub gene. Există o profundă criză de comunicare în teatru, ceea ce mi se pare foarte grav. În primul rând, foarte puțini actori sunt promovați. Cei care nu fac televiziune nu sunt cunoscuți mai deloc. Iar teatrul - vorbesc de Teatrul Național, al cărui angajat sunt - nu face absolut nimic pentru a-i promova. Eu nu mă pot plânge, pentru că am făcut ceva televiziune, am mai apărut, dar am colegi tineri și extrem de talentați care nu au parte de niciun fel de atenție. Or, inițiativa asta ar trebui să pornească în primul rând din interiorul teatrului. Relațiile de muncă reci, protocolare nu se potrivesc cu noi, pentru că actoria nu este o întreprindere ca oricare alta. Eu nu spun că angajații nu au și ei obligații, dar ești un angajat care creează, care are nevoie de relații umane la serviciu, de comunicare. Iar eu, pur și simplu, refuz să fiu doar un simplu funcționar! Munca propriu-zisă la o piesă, este altceva. De acest lucru este responsabil regizorul piesei, și nu conducerea teatrului. Iar dacă acel regizor este și un bun psiholog, repetițiile, munca, atmosfera, toate vor merge foarte bine și chiar merg. Uite, Morfov, în "Vizita bătrânei doamne", "Furtuna" și "No Man's Land" a reușit, deși nu e român, să creeze un mediu de lucru extrem de plăcut. La fel am simțit și în colaborarea cu Teatrul Mic. Am simțit că nu sunt exclus. Este dureros ca după atâția ani, când te interesezi de soarta teatrului tău, când poate ai o idee, să ți se dea replici de genul: "Nu e treaba ta", "Stai în banca ta", "Taci". Dialogul lipsește cu desăvârșire. Totul este întâmplător și totul se reduce la un plan de vândut bilete. Atât. Eu nu spun că la Teatrul Național sau în peisajul teatral românesc nu se pun în scenă și piese bune. Ele există, apar peste tot ca niște beculețe aprinse, atât în teatrele de stat, cât și în cele independente. Dar în rest, piesele sunt facile, spectacole care vând bilete. Dacă teatrele independente sunt obligate să scoată și astfel de spectacole comerciale, pentru că altfel nu câștigă nici măcar banii de salarii pentru actori, în teatrele de stat nu ar fi nevoie de așa ceva. Să țină ele sus rangul artei adevărate. Subvențiile sunt mari, salariile sunt bune în ultima vreme. Pur și simplu, nu ar fi nevoie de niciun compromis. Sigur că trebuie și spectacole ușoare, de divertisment, dar la ora actuală sunt prea multe. Prea multe care nu pun nicio problemă, nu pun spectatorul pe gânduri, nu îl fac să tresară intelectual.
Matei cel vesel
- Mihai, îți propun să mutăm discuția spre zone mai luminoase. Matei, fiul tău, are doisprezece ani. Crezi că generația lui va fi mai puternică decât a noastră? Va putea să facă ceea ce noi n-am reușit?
- Încerc să cresc un copil capabil să facă asta. Eu am eșuat. Am strigat "Jos, Ceaușescu!", am strigat "Jos, Iliescu!", am fost în piețe, am urlat cât m-au ținut plămânii. N-am schimbat nimic. Sper ca generația celor mici să fie mai puternică. Până atunci, pot spune că Matei pare se crească destul de frumos. Noi, părinții, eu și soția mea, Silvia, încercăm să petrecem foarte mult timp cu el, să vorbim mereu, să încercăm să-l îndrumăm, pentru ca el să se dezvolte cu o gândire critică, să pună întrebări și să nu se mulțumească cu explicații convenționale. Îl sfătuim să fie bun, să aibă sufletul deschis și darnic. Îl încurajăm să facă lucruri care-i plac, chiar dacă, la doisprezece ani ai lui, aceste lucruri sunt extrem de schimbătoare și nestatornice. Nu mă consider mai presus decât alți părinți, fac doar ceea ce cred că e bine. Ne bucurăm că este un copil extrem de vesel. Simțul umorului este esențial la un om, iar la el este extrem de dezvoltat. La fel și imaginația.
"Râdem. Plângem. Ne iubim"
- La ultima noastră întâlnire, îmi povesteai despre serile petrecute cu Silvia, soția ta, la fereastră, cu un pahar de vin, povestind ore în șir. Vă mai îngăduiți aceste întâlniri?
- Da. Absolut. Doar un singur lucru s-a schimbat: nu mai stăm la fereastră. M-am lăsat de fumat! Revenind la întrebare, e plăcerea noastră de a sta la vorbe, seară de seară. De ce să mai rămâi împreună cu un om dacă nu-ți place să vorbești cu el, să-i spui ce dorești, să asculți? Vorbele pot fi filosofice sau legate de cumpărături, nu contează. Important e că ne ascultăm unul pe altul. Oricât de mult iubești, dacă nu dăruiești, dacă nu asculți, se creează o ruptură atât de mare, încât iubirea va suferi. Falia se va adânci. Cred că unul dintre secretele unei iubiri de durată, dincolo de pasiune, este plăcerea de a sta unul cu celălalt. Mie, pur și simplu, îmi face plăcere să-mi petrec foarte mult timp cu soția mea. Suntem un întreg, un cuplu, un "împreună". Eu și ea. Nevoile unuia sunt și ale celuilalt. O sferă. Vase comunicante. La fel este și cu Matei, care a intrat în sfera noastră odată cu apariția lui pe această lume. Dacă ai vorbi pe tema asta cu un fizician sau cu un naturalist, îți va spune că de fapt așa funcționează tot universul. O permanentă relație între elemente, care au un singur scop: armonia. Oamenii, dacă și-au pierdut acest instinct, trebuie să-l regăsească punându-și întrebări și fiind deschiși către o viață în armonie. Mie îmi este bine, dar oare soția mea de ce are nevoie? O întreb, îmi răspunde. Râdem. Plângem. Ne iubim. Nu e greu deloc.