Deşi tânăr încă, a obţinut toate marile premii pentru pictură ale României. Cu atâta vânt prielnic în pânze, pictorul Felix Aftene ar fi putut să zboare oriunde îl purtau visele, să aleagă marile capitale ale lumii. Dar deşi a cutreierat tot ce era de cutreierat, lui îi place să trăiască mai aproape şi mai frumos, în Iaşi. Doar aici se simte Felix Aftene împlinit. În străvechea capitală a Moldovei, cu patina ei de nobleţe, neatinsă de timp, cu aura ei de spiritualitate biruitoare. În zona universitară şi artistică, Iaşiul ţine strâns de trecut, îi preia valorile şi i le înnoieşte. O ştafetă care îi dă locului alerteţe, o vibraţie aparte. Când ne-am întâlnit săptămâna trecută, Felix Aftene şi colegii lui deschiseseră o nouă galerie de artă: "Victoria". Ca toate celelalte galerii din Iaşi, era de o eleganţă şi valoare europene. Aşa cum sunt şi plasticienii ieşeni. După ce ne-am plimbat puţin pe străzile luminate discret, cu felinare de epocă, ne-am aşezat într-o cafenea elegantă şi intimă, cu deschidere către Palatul Culturii, triumful arhitecturii oraşului. Pe nesimţite, aburul de magie veche a Iaşiului ne-a înconjurat. Plutea pe străzi şi stârnea amintiri. Ne-am desprins greu, pentru ritualul ceva mai aspru al interviului, pe care mi l-a acordat în atelierul său, aflat tot în zona veche a oraşului.
"Aici, în atelierul meu, a stat cândva Eminescu"
- Atelierul meu de pictură este într-un loc care musteşte de istorie. Peste drum de el, aici, pe strada Lăpuşneanu, e casa unde a stat Cuza. Şi unde s-a înfăptuit Unirea!... Apoi, din 1916, cât timp Iaşiul a fost capitală de război, Regele Ferdinand şi Regina Maria au locuit şi ei tot aici, în clădirea Unirii. Şi eu cred că regii noştri nu şi-au ales întâmplător reşedinţa. Au vrut să dea un semn puternic ţării. Un semnal de rezistenţă şi de unire, până la capăt. Iar clădirea în care suntem acum este şi ea o clădire istorică. Are mai bine de 200 de ani. Casa a fost a boierului Drosu. Aici, în 1859, s-au adunat anti-unioniştii, care au fost înfrânţi. În spatele casei, în curte, a fost cândva un pension, apoi un soi de mică grădină zoologică în care se intra chiar pe aici, pe sub balconul meu. În atelierul meu a stat o vreme chiar Eminescu. Şi tot pe strada Lăpuşneanu au trecut adeseori Caragiale, şi mai târziu Rebreanu, care s-a inspirat pentru romanul "Adam şi Eva". Lângă Muzeul Unirii a fost Conservatorul. Amândouă casele aveau acelaşi proprietar. Numai când te gândeşti că la Conservatorul ieşean de atunci a concertat George Enescu, când s-a inaugurat Radio Moldova, primul radio din România, şi te trec fiorii splendorii trecutului. Iar Hotelul Traian, din apropiere, are şi el o poveste lungă şi glorioasă. A fost proiectat de faimosul Gustave Eiffel şi vizitat de mari personalităţi ale lumii, muzicieni şi oameni politici. Peste drum de Hotelul Traian, a fiinţat cândva Academia Mihăileană. Toată această istorie, la fiecare metru de caldarâm, m-a impresionat şi m-a inspirat. Am realizat o sculptură în bronz, o himeră, închinată străzii Lăpuşneanu, care curge prin faţa mea, plină de istorie. Himera mea se compune din trei pisici fantastice, înaripate, care vestesc că acolo e un spaţiu de creaţie. Unul pe care încerc să-l fac să se ridice la înălţimea istoriei din jur.
- Mai ai un monument fabulos dedicat Iaşiului, "Capsula timpului".
- A fost un proiect al meu de suflet. L-am ridicat chiar în faţa Primăriei, lângă Teatrul Naţional, "Capsula timpului" se numeşte şi e făcut în 2008, când Iaşiul împlinea 600 de ani de la atestarea documentară. Sunt şase sceptre înaripate, cât cei 600 de ani, iar sub monument am îngropat o capsulă a timpului. În ea am pus piese donate de ieşeni. Şi am mai pus şi 2000 de fotografii din Iaşi. Capsula va fi dezgropată peste 50 de ani, de copiii care s-au născut în acea zi. Am făcut atâtea chei pentru toţi acei copii, şi le-am înmânat când au împlinit un an. Ei vor fi moştenitorii acestor obiecte.
"Arta ieşeană este efervescentă"
"Pe sub piele"
- Artele plastice în Iaşi au o tradiţie veche. Aici s-a deschis prima pinacotecă din România. Dar şi prima Academie de Belle Arte din ţară, în 1863! Apoi, au fost foarte mulţi colecţionari de-a lungul timpului, cu nişte colecţii prestigioase, pe care nepoţii şi strănepoţii lor le duc mai departe. Am avut mulţi pictori mari ieşeni. De la Theodor Pallady, cel care a dus la Paris ia românească şi i-a făcut-o cadou lui Matisse, la Tonitza, ieşean şi el, care este astăzi cel mai bine vândut artist român. Au fost apoi cei din perioada anilor '70, '80, în frunte cu Dan Hatmanu. O parte din ei mi-au fost profesori la facultate. Dar arta ieşeană e efervescentă şi astăzi, nu doar trecutul ne recomandă. Dacă Uniunea număra atunci, la începuturi, vreo opt artişti - acum suntem câteva sute. Mulţi sunt foarte activi, şi în ţară, şi în străinătate. Alţii au plecat în Occident, dar menţin legătura cu noi. Sunt artişti care acum trăiesc în Spania, în America, în Anglia, peste tot în lume, unde continuă să lucreze foarte bine. Ei se mişcă şi în ţară, au expoziţii peste tot: din nordul Moldovei şi până în Timişoara, dar expun mult şi în străinătate. Avem câteva contacte cu galerii foarte bune din Germania, din Nürnberg, din Berlin. Am expus şi eu acolo, şi la Paris, la Baden, în Austria, unde am avut expoziţii colective. Iar acum, la Iaşi, avem Salonul Anual, care se întinde în patru galerii: "Victoria", "Tonitza", "Pallady" şi galeria de la BCU, sus. Mai e o galerie care se numeşte Cupola BCU. E o galerie pe trei niveluri.
- Mai intră ieşenii în galerii?
- Pe 6 octombrie am avut noaptea albă a galeriilor. A fost un eveniment special, organizat pentru a mai deschide porţile şi altfel către public. Ei bine, în Noaptea albă am avut peste trei mii de vizitatori. La mine în atelier am avut peste o mie.
- N-am văzut în Bucureşti să vină în vizită la un atelier o mie de oameni.
"Sunt un produs al şcolii ieşene?"
"Icar postindustrial"
- A fost o întâmplare copilărească. Făcusem un desen foarte bun, pe care l-am dat profesorului meu la şcoală să-l dea la un concurs, la Cântarea României, şi am luat cu el locul întâi. Asta a fost mare lucru pentru mine. Cu diploma aia, am reuşit să-mi conving părinţii să mă lase să fac pictură. Ei voiau să fac medicină, stomatologie, îmi trasaseră foarte clar drumul, ştiau exact şi ceea ce vor să facă din mine. Cu mine n-au izbutit, au reuşit să facă asta cu fratele meu. Aşa am ajuns la liceul de artă al şcolii ieşene, al cărui produs sunt. Am urmat pictură, am terminat Academia de Artă din Iaşi, doctoratul tot în Iaşi, dar am ieşit foarte mult în afară şi mi-a fost suficient. Urma să fac un transfer spre Bucureşti, dar eram prea acasă aici. Stăteam într-o casă boierească, veche, locuiam într-o colecţie de artă, aveam două sute de lucrări de artă. Lucram la un unchi de-al meu, care avea o casă boierească, în spatele cinema-ului Victoria, pe Petru Rareş nr. 11. O casă italienească, veche. Ulterior, el a deschis acolo un restaurant. Au venit mulţi arhitecţi italieni care au lucrat pe aici, pentru că fiind o arhitectură din asta colinară, avea nevoie de arhitecţi buni, care să ştie să facă ceea ce trebuie.
Magie şi metafizică
Strada Lăpuşneanu - Iaşi
- Există un aer indicibil, un aer plin de o poezie străveche şi rămasă neschimbată a Iaşiului. E ca în lacul acela dintr-un film al lui Tarkovsky, lacul stătut, peste care încep să plutească fulgi albi de păpădie, şi unde totul se transformă pe nesimţite - în metafizică. Iar asta n-aş putea să simt în altă parte. Mesajul difuz şi nescris al frunzelor care cad toamna, de pildă, îl simt mult mai bine aici. Altundeva, societatea de consum, presiunea muncii şi a grabei excesive, m-ar fura şi nu m-ar lăsa să trăiesc lucrurile astea aşa de uşor. Să le admir şi să le metabolizez. Dacă treci în fugă, e posibil să vezi lucruri interesante cu coada ochiului. Dar dacă stai mult pe ele, poţi să ajungi la esenţe. Aici, la Iaşi, metafizica este mai uşor de perceput. Am timp să văd. De asta m-am şi întors. Deşi am cochetat mult timp cu Franţa, am mers şapte ani la rând acolo, am mers mult şi prin Europa, am poveşti de viaţă care m-au dus prin lume, şi la fel la Bucureşti. Unii colegi de-ai mei au plecat, mie, în schimb, aici mi-a fost totdeauna cel mai bine. Şi a meritat. De fapt, am ştiut totdeauna că identitatea mea era aici şi mi-am dat seama că dacă plec din ea, mă pierd. Mă simt mai puternic ca produs al şcolii ieşene de pictură şi de artă vizuală. Am fost în Franţa, şi în perioada aia m-am simţit ca un emigrant. Am colegi care au rămas, care lucrează acolo. Unii au ajuns mai sus, alţii mai puţin. Dar să ştii că în momentul în care eu mă duc în străinătate ca un exponent al şcolii de la Iaşi, sunt mult mai bine primit. Oamenii mă primesc cu respect şi spun: "Corespondentul nostru în pictură, din România". Sau vin la expoziţii ca la o curiozitate. Am avut expoziţie la Parlamentul European, şi veneau o grămadă de inşi curioşi să vadă ce e acolo. Ştii că noi suntem la marginea Europei, dar Iaşiul e şi la marginea Uniunii Europene, chiar dincoace, peste deal, e graniţa. Şi ei veneau să vadă cam ce flori mai cresc aici, la marginea gardului. Iar mie îmi convine să merg în Europa ca fruntaş în satul meu.
- Prin urmare, magia Iaşiul mai există şi poate fi trăită intens.
"Pe strada Lăpuşneanu este sufletul meu"
"Sclav"
- Pentru mine e clar: comunitatea asta e una valoroasă şi care are nevoie de oameni care să-şi facă treaba bine. Iar eu vreau să fiu unul din ei. Să-şi facă treaba bine, la ei acasă. Lucrurile astea mi s-au revelat, în momentul în care am circulat mult în afară. Nicăieri n-ai puterea locului în care te-ai născut.
- Ai prieteni aici? Cine te ţine acasă şi pe cine te sprijini?
- În primul rând familia, care este cel mai important lucru pentru echilibru, după care vin prietenii foarte apropiaţi şi artiştii, colegii mei, artiştii la care ţin foarte mult, poate şi mai mult de când sunt preşedinte al UAP-Iaşi. Comunitatea noastră este foarte legată şi delicată. Avem şi multe evenimente. În aceste trei galerii mari sunt câte trei expoziţii pe lună. Şi mai sunt şi galeriile private. Şi la aceste evenimente ne vedem unii pe alţii. E ca la nuntă. Ai venit la mine la vernisaj, vin şi eu la tine. În plus, artiştii noştri stau oriunde în Europa, fără probleme. Circulă mult în afară şi nu mai au sentimentul de provincie. Şi pe mine, înainte, mă interesa mai mult ce se întâmplă Occident, la Viena sau la Paris, acolo unde fac în fiecare an câte două-trei expoziţii. Acum a început să mă intereseze ce se întâmplă acasă. Acasă, adică în România. Şi fireşte, la Iaşi.
- Dar locuri de suflet ai în Iaşi, Felix Aftene?
- Pe strada Lăpuşneanu, acolo este sufletul meu! Aici este un cuib al artiştilor, aşa cum era pe vremuri Montparnasse. Aici am crescut, aici m-am pregătit pentru liceu, aici e toată viaţa mea. Şi cred că-i bine să stai aşa, să sfinţeşti locul. Dar tot aşa de tare îmi place şi Copoul, şi îmi place toată axa asta de la Copou până spre mall-ul cel nou, Palas. Şi mai sunt şi împrejurimile Iaşiului. Mă încântă cu magia lor, aşa cum e pădurea Bârnova, care e magnifică, căci e un codru imens şi des, care merge până la Bacău. Iar în sus, este zona Breazu. Acolo pictam peisaj pe vremuri. Şi tot pe acolo e şi Facultatea de Agronomie, cu viile ei întinse şi livezile mari. Mi-e drag de tot Iaşiul! Un singur lucru regret. Că prea multe părţi din trupul acestui oraş încărcat de istorie, de spirit şi cultură, s-au dărâmat sub comunişti.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
