- Bună dimineaţa, Olimpia! Unde eşti?
- Bună dimineaţa, Dia. Sunt tocmai la Cluj, unde am venit ca ambasadoare a unui eveniment dedicat amatorilor de "whisky single malt". Şi ce e minunat e că ninge. Prima ninsoare de anul ăsta m-a prins chiar aici.
- Deci, ne primeşti la Cluj, într-o cameră de hotel?
- Cam aşa ceva, dar e tot un fel de acasă şi aici, pentru că eu reuşesc destul de repede să personalizez locurile prin care trec. Călătoresc mereu cu lumânărele cu miros de vanilie şi cu beţişoare parfumate după mine. E kitul meu de supravieţuire, de întoarcere acasă, cu ajutorul mirosurilor.
- A ce miroase Clujul în dimineaţa asta, Olimpia?
- A iarnă adevărată, a frig, a lemn ars. Parcă abia aştepţi să-ţi dezgheţi mâinile cu o cană fierbinte de ceai. Dar mai miroase şi a altceva, a cinema, a catifele şi pluşuri. Când sunt la Cluj, 80% din timp mi-l petrec la film.
- Tu cum ai ajuns să faci film? A fost o pasiune din copilărie?
- Când eram mică, nu ştiam ce înseamnă să fii actor. Cinema-ul se confundă în amintirile mele cu mirosul de ziar, fiindcă actoria era atunci pentru mine doar o lume de hârtie, o colecţie de fotografii cu actriţe, înşirată pe pereţii camerei mele. De fapt, când eram foarte mică, visam să fiu cântăreaţă de operă.
- Ai voce?
- Nu, dar în camera bunicului meu vitreg, în care petreceam destul de mult timp, existau nişte fotografii cu prima lui soţie, care fusese solistă la Opera din Iaşi. Îmi amintesc de nişte imagini din Traviata, în care era îmbrăcată absolut superb, în rochii fastuoase.
- N-ai ajuns să faci operă şi nici măcar prea mult teatru, căci l-ai abandonat repede în favoarea filmului. Însă când vine vorba de pasiunea pentru rochii, pare că a rămas intactă. Apariţiile tale la Premiile Gopo sunt spectaculoase, an de an.
- Toate fetiţele se visează prinţese!
- Eu nu visam să fiu prinţesă, eu visam să fiu regină. (râde)
- Suntem deja pe final de an, Olimpia. Ţi-ai făcut bilanţul?
- Da, am avut un an foarte bun. A fost şi anul în care am reuşit să debutez ca scenarist, alături de trei colege şi prietene bune, Andreea Şovan, Ana Udroiu şi Romina Sehlanec. A pornit dintr-o joacă, dintr-o improvizaţie, şi a ieşit un serial în opt episoade. E primul serial online de la noi, se numeşte Casting şi e inspirat din întâmplările noastre şi ale prietenilor noştri, actori.
- Azi eşti celebră şi-n România, pentru filmele în care ai apărut, însă paradoxul a făcut ca multă vreme să fii mai vizibilă pe platourile de filmare şi în festivalurile din Occident, decât în propria ta ţară.
- Da, pentru că am avut de la început şansa să lucrez în afara ţării, cu nişte oameni extraordinari. E cazul filmului italian "Sette opere di misericordia", în regia fraţilor di Serio. Sau al celui spaniol Cannibal, al lui Manuel Martin Cuenca. Sau acum, recent, al filmului spaniol "Sordo", regizat de Alfonso Cortes Cavanillas, pentru care abia acum o săptămână am terminat filmările.
- Ne poţi spune mai multe despre el?
- E un film care-şi plasează acţiunea în al doilea război mondial, în 1944, şi relatează povestea unui legionar care rămâne surd, în urma unei explozii în pădurile din Cantabria. Eu sunt de partea răului, joc o ucraineancă din grupul lui Franco, care încearcă să-l prindă şi să-l lichideze pe acest om. Am lucrat alături de adevăraţi profesionişti, mari staruri ale cinema-ului spaniol.
- Cât ai stat în Spania?
- 3 săptămâni.
- Şi cu băieţelul tău, Sasha, cum te-ai descurcat?
- Sasha a rămas cu tatăl şi cu bunicii lui. Continuă să mă minuneze, deşi nu are decât trei ani, e un copil care parcă îşi asumă faptul că mămica lui e actriţă. Când îi spun că trebuie să plec, îmi zice "Bine, bine, mami, du-te, şi după aia vii la mine, da?". Mă emoţionează foarte tare.
- Ai fost foarte curajoasă să faci un copil destul de devreme. Nu ţi-a tulburat asta parcursul profesional?
- Ba da, primii doi ani aproape nu am existat profesional. Am lucrat foarte puţin şi am refuzat foarte multe proiecte, fiindcă mi-am dorit să stau cu el. Dar nu am trăit nicio clipă frustrarea că vai, ratez un proiect. Nu, pur şi simplu nu mă interesa nimic altceva decât să fiu cu el, acolo, martoră la fiecare pas al lui, la fiecare cuvânt. Paradoxul e că pauza asta m-a ajutat foarte mult ca actriţă, fiindcă m-a scăpat de fricile şi de obsesiile mele vechi, că nu sunt destul de bună în ochii altora. De când îl am pe Sasha, ştiu că sunt cea mai bună în ochii lui şi asta mă face suficient de bună încât să fiu bună şi în alte domenii.
- Pe de altă parte, te-ai şi căsătorit foarte devreme.
- Pentru mine, fericirea înseamnă echilibru şi stabilitate. Am nevoie lângă mine de un om care mă înţelege exact aşa cum sunt, pentru care nu trebuie să mă schimb şi care nu trebuie nici el să se schimbe pentru mine. Faptul că omul de lângă mine îmi e cel mai bun prieten mi se pare esenţial. Nu cred în cuplurile strălucitoare, sclipitoare pe dinafară, care se afişează peste tot. De fapt, nu cred în cuplul perfect. Suntem toţi roşi pe dinăuntru, imperfecţi.
- Pari destul de înţeleaptă când vine vorba de dragoste.
- Cred că am profilul salvatorului. (râde). Când simt că relaţia trece printr-o perioadă grea, nu fug, ci îmi place să salvez barca, fac totul să funcţioneze şi mai bine. Pentru mine, familia e reperul de stabilitate. Mă bucură şi mă linişteşte să-i ştiu pe băieţii mei acolo. Lucrez într-un mediu foarte instabil, chiar simplul fapt că trec de la un rol la altul, de la o viaţă la alta, m-ar putea dezechilibra dacă şi în viaţa personală ar fi haos.
- Lumea actoriei e, oricum, o lume a nisipurilor mişcătoare.
- Iar eu nu sunt un party animal, care să meargă la toate sindrofiile, că nu mă regăsesc în ele. Glam-ul, covorul roşu, paparazzi nu mă încântă chiar aşa de tare. Deunăzi, mă întreba o prietenă: "Bine, dar tu nu vrei să fii celebră?". "Măi, nu!". Vreau să am o viaţă normală şi să-mi fac meseria. Asta mi se pare deja divin. Sigur că, dacă-ţi faci bine meseria, ajungi de cele mai multe ori şi celebru. Dar când lucrurile ies din cadrul oficial, nu mă bucură deloc. Mie chiar nu-mi place când lumea mă opreşte pe stradă să-şi facă un selfie cu mine, când sunt în parc cu copilul. În zilele mele obişnuite, vreau să trăiesc doar pentru mine şi pentru ai mei.
- Vorbeai adineauri de echilibru. În dimineaţa asta ce-ţi dă echilibru?
- Chiar gândul că mă întorc acasă.
- Te-ai pregătit de plecare? Ţi-ai pus un ruj roşu pe buze?
- Nu, îl pun când plec spre aeroport, după ce închid bagajul. Sunt încă nemachiată, în starea mea de leneveală, în patul de hotel, cu o cărticică lângă.
- Şi ce-ai pus în bagaj, pentru ai tăi?
- Ceva dulce, o sticlă de whisky şi câteva fotografii cu ninsoarea de azi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
