Sunt un actor care, în anul 2000, a ajuns întâmplător la un casting făcut de Acasă TV. Am luat acel concurs, şi trei ani am prezentat "Poveştirile adevărate". Aşa a început experienţa mea în televiziune. Între timp, au fost şi perioade de pauză, şi perioade de încercări. Am pus umărul la crearea unui post local TV în Bucureşti, Alpha TV, care ulterior a fost cumpărat de trustul Realitatea. Aşa am ajuns şi eu la acest post, am prezentat ştiri, matinal, rubrică meteo. Din 2004 până în prezent sunt la Realitatea TV. Îmi place, îmi place familiaritatea locului de muncă, îmi plac profesioniştii din jurul meu, loialitatea lor, siguranţa faptului că atâta timp cât eşti impecabil în meseria ta, eşti şi apreciat pe măsură.
- Toată lumea e curioasă să afle poveştile de viaţă ale celor pe care îi văd şi îi îndrăgesc. Fiecare om are de spus o poveste. A ta cum începe?
- Eu sunt "oltean de nord", din Râmnicu Vâlcea. Am venit în Bucureşti în 1996, când am intrat la Facultatea de teatru. Aveam ceva vechime în muncă încă din clasa a X-a, când am debutat ca actoraş la Teatrul de Tineret din Râmnicu Vâlcea. Imediat după terminarea liceului am avut norocul orb să intru într-un proiect mamut, celebrul spectacol "Danaidele", care a scris istorie. Silviu Purcărete a ţinut toate repetiţiile la Craiova, iar eu nu am lipsit de la niciuna, cum n-am lipsit de la nicio reprezentaţie. Am făcut turneul integral al spectacolului, cu acel final grandios de la New York, din Lincoln Center. Pentru un puşti de nouăsprezece ani, cât aveam pe atunci, o experienţă precum aceasta este absolut colosală. Te schimbă pe veci. Mai ales că s-a întâmplat la vârsta la care oamenii, şi mai ales băieţii, sunt cei mai vulnerabili. Acesta este momentul în care o puteam coti către destine catastrofale. Ei, eu am avut marele noroc să-mi petrec această perioadă în turneu cu "Danaidele", să cunosc o mulţime de oameni valoroşi, să acumulez o experienţă de viaţă inimaginabilă.
- Erai un puşti la vremea aceea. Părinţii tăi nu s-au opus să dai ocolul lumii într-o trupă de actori?
Petre şi Nora, colegi, părinţi şi prieteni
- Fiind prezent permanent pe micul ecran, puţină lume te ştie de actor.
- Poate că oamenii care stau numai în faţa televizorului nu ştiu că treisprezece ani, am jucat foarte mult teatru. Este adevărat că am ales scenele mai mici, ale teatrului independent. Mi-am început cariera la Nottara, imediat după terminarea facultăţii, am jucat în trei piese acolo, dar am preferat libertatea pe care o oferă teatrul independent. Dacă în anii 2000, teatrul independent era un teren oarecum virgin, acum el şi-a câştigat cu vârf şi îndesat notorietatea. Am jucat în multe piese de succes, altele cu stagiuni mai scurte, dar "Zaruri şi cărţi", spectacolul în care îl am partener de scenă pe Florin Piersic Jr., s-a jucat constant timp de doisprezece ani. Nu e puţin lucru. Astăzi, fie că e teatru de stat fie nu, sălile sunt arhipline. Zic asta şi din experienţa mea de spectator. Foarte rar găseşti câteva scaune goale în săli. Eu cred că oamenii au nevoie de experienţa în direct pe care teatrul o oferă. În vremurile acestea, în care totul e virtual - ştirile, conversaţiile, cumpărăturile, chiar şi prieteniile -, eu cred că oamenii simt nevoia de ceva real. Teatrul, precum şi concertele de muzică sunt reale, pe viu, palpabile, în direct. Sunt şi cea mai frumoasă deconectare de la trafic, serviciu, trafic, casă, somn. O rutină care te poate duce la nebunie, mai ales dacă eşti o fire artistică sau, pur şi simplu, un spirit liber.
- Ai ales până la urmă televiziunea în detrimentul teatrului...
- O carieră nu a exclus-o pe cealaltă. Cred că a fost mai degrabă o atitudine pragmatică. Ca actor, chiar şi în vremurile acelea, trebuia să lupţi pentru un venit. Nu lupta mă sperie pe mine, ci compromisul pe care trebuie să-l faci pentru a avea constant de lucru. Am preferat să-mi câştig pâinea din televiziune şi să am libertatea de a-mi alege piesele în care să joc. Un alt factor extrem de important în alegerea mea a fost că în 2002 s-a născut fiul meu, Luca, ceea ce m-a obligat să nu mai am fluctuaţii în câştig. Un copil înseamnă responsabilitate, constanţă, siguranţă. Televiziunea mi-a oferit acest confort.
"N-am fost niciodată părerolog"
Prieteni la cataramă - Petre şi Luca
- Televiziunea este azi cea mai puternică armă de manipulare în masă. Oamenii, în goana lor de zi cu zi, devin comozi în a-şi mai formula propriile idei, şi de aceea, manipularea devine şi mai facilă. Deşi lucrez în televiziune de şaptesprezece ani, eu nu m-am considerat niciodată jurnalist. Mi-am făcut mereu meseria cu dragoste şi dedicaţie, dar m-am ferit să fiu "părerolog". După opinia mea, prima noastră obligaţie este să ne facem treaba foarte bine. Timpul vorbelor vine abia după ce arătăm ce putem. Iar când vorbim, să fim conştienţi că nu vorbim în pustiu, ci în faţa unor oameni care aşteaptă să le spunem mereu adevărul. Să fim imparţiali şi impecabil pregătiţi. Aici intervine rolul educativ al televiziunii. Pentru că există mai multe categorii de oameni care privesc la televizor. Unii ascultă informaţia, dar n-o preiau ca pe o literă de lege, îşi formează propriile convingeri. Alţii iau afirmaţiile oamenilor pe care-i văd la televizor ca fiind absolute, valabile. Dacă aceşti jurnalişti sunt unii de valoare îndoielnică, ideile lor vor fi aşişderea, iar telespectatorii care sunt, în majoritatea lor, oameni care îşi rup spatele la muncă toată ziua, iar seara se relaxează în faţa ecranului şi iau drept adevăruri tot ce aud vor fi păcăliţi. Aici devine periculos jurnalistul care este părtinitor, aici devine televiziunea periculoasă. Aceasta este părerea mea. Mass-media influenţează foarte mult opinia publică, în bine sau în rău. Din păcate, nu toţi cei care se uită la televizor au discernământ. Din fericire lucrurile par să se schimbe. Datorită lui Luca, băiatul meu, văd în jurul meu un mare număr de tineri cu totul altfel decât generaţia părinţilor lor. Inteligenţi, liberi, cu o privire deschisă. Puşti care au acces enorm la informaţii. Chiar dacă acum ei încă nu contează efectiv în schimbarea destinului acestei ţări, vor conta. Vor conta enorm!
...de dragul lui Luca
La 4 ace...
- Luca este în clasa a IX-a şi a luat-o deja pe urmele părinţilor lui, pe calea actoriei. Şi Nora, mama lui, e tot actriţă (Nora Dincă, Realitatea TV). Ştim amândoi ce greu e să izbândeşti. Drumul pe care merge Luca nu este ceea ce ne doream neapărat de la fiul nostru, dar ne este limpede că acesta e destinul lui. L-am văzut de curând la nişte probe pentru film şi m-a impresionat, e foarte talentat. Pentru el, toate circumstanţele au dus către actorie, pentru că a avut norocul să aibă în ciclul gimnazial o dirigintă grozavă. O doamnă care iubeşte enorm teatrul, care i-a pus mereu pe copii să-şi dramatizeze textele pe care studiau. Cel puţin de două ori pe lună, îşi lua toţi elevii şi-i ducea la teatru. La 11 ani, profesorii devin ca nişte părinţi pentru elevi, iar influenţele pozitive pe care le au asupra copiilor pot fi schimbătoare de vieţi. La fel şi cele negative, din păcate.
- Ce fac împreună băiatul Luca şi tata Petre Fumuru?
- Luca este un copil extrem de determinat. Amuzant, plin de idei, inteligent. Este un copil care câştigă bani de la nouă ani, dublând voci pentru desenele animate de pe canalul Disney. Eu mă simt oricum mai tânăr decât sunt, dar el mă face şi mai tânăr. În general, facem ce vrea el, pentru că mi-a plăcut mereu să-l văd independent în gesturi şi gândire. Aşadar, mergem cu bicicletele, mergem la film, mâncăm în oraş, discutăm tot felul de lucruri.
Pe scenă, cu Florin Piersic Jr.
- Suferă pentru că părinţii trăiesc separat?
- Sigur, ar fi preferat să fim împreună, dar eu şi Nora avem o relaţie de prietenie absolut extraordinară. Nicio clipă din viaţa lui, Luca nu a simţit că are doar un părinte. Norei, la un moment dat, cred că-i voi ridica o statuie, pe care să scrie "cea mai bună mamă". Este genială. Un om pe care-l apreciez enorm, o actriţă extrem de talentată, o femeie mai mult decât inteligentă.
- După ce o mare iubire se consumă, nu este dificil să păstrezi o relaţie de prietenie cu celălalt?
- Cred că doi oameni inteligenţi nu pot fi altfel. Nu ne-a fost greu să rămânem prieteni. E adevărat că avem şi norocul să lucrăm împreună, la acelaşi post tv, împărţim acelaşi studio TV, suntem colegi şi acum, aşadar, ne vedem zilnic, vorbim despre Luca, ne sfătuim în ceea ce-l priveşte. Evident că băiatul nostru a fost liantul acestei prietenii. Evident că pentru el am trece munţii amândoi. Evident că iubirea pentru Luca sparge orice zid care ar putea vreodată să intervină între noi. Chiar avem o vorbă a noastră: "Când doi elefanţi se ceartă, suferă iarba". Dar chiar şi fără Luca, eu cred că Nora şi cu mine am fi rămas prieteni, pentru că ne îndrăgim, ne admirăm şi ne respectăm unul pe altul.
Romantismul face bine!
Petre - actorul
- Da, ţin cont foarte mult. Vrei, nu vrei, în meseria aceasta trebuie să fii un etalon, atât în comportament, cât şi în ţinută. Nu e un efort pentru mine, îmi plac hainele, îmi plac şi un costum impecabil, şi un hanorac pentru mersul pe bicicletă.
- Pe lângă o ţinută mereu potrivită, ai şi o atitudine curtenitoare. Te consideri un tip romantic?
- În opinia mea, să fii romantic înseamnă să fii mai uman, mai disponibil sentimental. Mai greu este pentru copii, pentru tineri, care nu mai au exemple de romantism. Se tem să intre pe poarta şcolii cu o floare în mână, să nu râdă colegii de ei. Iar colegii chiar râd, pentru că exemplele pe care le urmează ei sunt de pe Internet, din videoclipuri sau mai ştiu eu ce. E frumos să fii romantic, e frumos să-ţi trăieşti sentimentele. Dacă ieşi dimineaţa pe uşă cu zâmbetul pe buze, aşa o vei ţine toată ziua. Şi iată-mă ce zâmbet larg am!...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
