PETRE CĂTĂLIN FUMURU (Realitatea TV) - "Sunt un romantic incurabil"

De la Râmnicu Vâlcea la New York

Sunt un actor care, în anul 2000, a ajuns întâmplător la un casting făcut de Acasă TV. Am luat acel concurs, și trei ani am prezentat "Po­veș­tirile adevărate". Așa a început expe­riența mea în televi­ziu­ne. Între timp, au fost și perioade de pauză, și perioade de încercări. Am pus umărul la crearea unui post local TV în Bucu­rești, Alpha TV, care ulterior a fost cumpărat de trustul Realitatea. Așa am ajuns și eu la acest post, am pre­zen­tat știri, matinal, rubrică meteo. Din 2004 până în prezent sunt la Realitatea TV. Îmi place, îmi place familiaritatea lo­cului de muncă, îmi plac profesio­niștii din jurul meu, loialitatea lor, siguranța faptului că atâta timp cât ești impecabil în meseria ta, ești și apreciat pe mă­sură.

- Toată lumea e curioasă să afle poveștile de viață ale celor pe care îi văd și îi îndrăgesc. Fiecare om are de spus o poveste. A ta cum începe?

- Eu sunt "oltean de nord", din Râm­nicu Vâl­cea. Am venit în București în 1996, când am intrat la Facultatea de teatru. Aveam ceva vechime în muncă încă din clasa a X-a, când am de­butat ca actoraș la Teatrul de Tineret din Râm­nicu Vâlcea. Imediat după terminarea liceului am avut norocul orb să intru într-un proiect mamut, celebrul spec­tacol "Danaidele", care a scris istorie. Silviu Purcă­rete a ținut toate repetițiile la Craiova, iar eu nu am lipsit de la niciuna, cum n-am lipsit de la nicio repre­zentație. Am făcut turneul integral al spectacolului, cu acel final grandios de la New York, din Lincoln Center. Pentru un puști de nouă­spre­zece ani, cât aveam pe atunci, o experiență precum aceasta este absolut colosală. Te schimbă pe veci. Mai ales că s-a întâmplat la vârsta la care oa­­menii, și mai ales băieții, sunt cei mai vul­ne­rabili. Acesta este mo­mentul în care o puteam coti către destine catas­trofale. Ei, eu am avut marele no­roc să-mi petrec această perioadă în turneu cu "Da­nai­dele", să cunosc o mulțime de oameni valo­roși, să acumu­lez o experiență de viață inima­gi­nabilă.

- Erai un puști la vremea aceea. Părinții tăi nu s-au opus să dai ocolul lumii într-o trupă de actori?

- Nu. M-au susținut mereu. Ai mei, deși sunt oameni simpli, au avut mereu inteligența de a nu se impune cu forța în viața mea. Nu numai în ceea ce privește teatrul. M-au lăsat să fac ce vreau la toate capitolele, au avut încredere în mine. Chiar dacă nu luam coroniță după coroniță la școală, văzându-mă pasionat de teatru, mă lăsau în pace. Le datorez enorm! Le datorez o copilărie fericită și liberă... și le mulțumesc pentru asta.

- Fiind prezent permanent pe micul ecran, puțină lume te știe de actor.

- Poate că oamenii care stau numai în fața televizorului nu știu că treisprezece ani, am jucat foarte mult teatru. Este adevărat că am ales scenele mai mici, ale teatrului indepen­dent. Mi-am început cariera la Nottara, imediat după terminarea facultății, am jucat în trei piese acolo, dar am preferat libertatea pe care o oferă teatrul independent. Dacă în anii 2000, teatrul in­de­pendent era un teren oarecum virgin, acum el și-a câștigat cu vârf și îndesat notorietatea. Am jucat în multe piese de succes, altele cu stagiuni mai scurte, dar "Zaruri și cărți", spectacolul în care îl am partener de sce­nă pe Florin Piersic Jr., s-a jucat constant timp de doi­spre­zece ani. Nu e pu­țin lucru. Astăzi, fie că e teatru de stat fie nu, sălile sunt ar­hi­pline. Zic as­ta și din ex­pe­riența mea de spectator. Foarte rar găsești câteva scaune goale în săli. Eu cred că oamenii au nevoie de ex­periența în direct pe care teatrul o oferă. În vre­mu­rile acestea, în ca­re to­tul e virtual - știrile, con­ver­­sa­țiile, cumpărăturile, chiar și prieteniile -, eu cred că oamenii simt ne­vo­ia de ceva real. Teatrul, pre­cum și concertele de muzică sunt reale, pe viu, pal­pabile, în direct. Sunt și cea mai fru­moasă de­co­nectare de la trafic, ser­viciu, trafic, casă, somn. O rutină care te poate duce la nebunie, mai ales dacă ești o fire artistică sau, pur și simplu, un spirit liber.

- Ai ales până la urmă televiziunea în detri­mentul teatrului...

- O carieră nu a exclus-o pe cealaltă. Cred că a fost mai degrabă o atitudine pragmatică. Ca actor, chiar și în vremurile acelea, tre­buia să lupți pentru un ve­nit. Nu lupta mă sperie pe mine, ci compromisul pe ca­re trebuie să-l faci pentru a avea constant de lucru. Am preferat să-mi câștig pâinea din televiziune și să am libertatea de a-mi ale­ge piesele în care să joc. Un alt factor extrem de im­por­tant în alegerea mea a fost că în 2002 s-a născut fiul meu, Luca, ceea ce m-a obli­gat să nu mai am fluctuații în câștig. Un copil înseamnă res­ponsabilitate, constanță, siguranță. Televiziunea mi-a oferit acest confort.

"N-am fost niciodată părerolog"

- Cu douăzeci de ani de televiziune în spate, cred că îi cunoști toate cusăturile. Care crezi că este valoarea ei actuală? Mai are ea vreo urmă de spirit educativ?

- Televiziunea este azi cea mai puternică armă de manipulare în masă. Oamenii, în goana lor de zi cu zi, devin comozi în a-și mai formula propriile idei, și de aceea, manipularea devine și mai facilă. Deși lucrez în televiziune de șaptesprezece ani, eu nu m-am considerat niciodată jurnalist. Mi-am făcut mereu meseria cu dragoste și dedicație, dar m-am ferit să fiu "părerolog". După opinia mea, prima noastră obligație este să ne facem treaba foarte bine. Timpul vorbelor vine abia după ce arătăm ce putem. Iar când vorbim, să fim con­știenți că nu vorbim în pustiu, ci în fața unor oa­meni care așteaptă să le spunem mereu adevărul. Să fim imparțiali și impecabil pregătiți. Aici intervine rolul educativ al televiziunii. Pentru că există mai multe categorii de oameni care privesc la televizor. Unii ascultă informația, dar n-o preiau ca pe o literă de lege, își formează propriile con­vin­­geri. Alții iau afirmațiile oamenilor pe care-i văd la televizor ca fiind absolute, valabile. Dacă acești jurnaliști sunt unii de valoare îndoielnică, ideile lor vor fi așișderea, iar telespectatorii care sunt, în majoritatea lor, oameni care își rup spatele la muncă toată ziua, iar seara se relaxează în fața ecranului și iau drept adevăruri tot ce aud vor fi păcăliți. Aici devine periculos jurnalistul care este părtinitor, aici devine televiziunea periculoasă. Aceasta este părerea mea. Mass-media influen­țează foarte mult opinia publică, în bine sau în rău. Din păcate, nu toți cei care se uită la televizor au discernământ. Din fericire lucrurile par să se schim­be. Datorită lui Luca, băiatul meu, văd în jurul meu un mare număr de tineri cu totul altfel decât generația părinților lor. Inteligenți, liberi, cu o privire deschisă. Puști care au acces enorm la in­formații. Chiar dacă acum ei încă nu contează efectiv în schimbarea destinului acestei țări, vor conta. Vor conta enorm!

...de dragul lui Luca

- Povestește puțin despre fiul tău! Ai o lucire specială în ochi când îi rostești numele.

- Luca este în clasa a IX-a și a luat-o deja pe urmele părinților lui, pe calea actoriei. Și Nora, mama lui, e tot actriță (Nora Dincă, Rea­litatea TV). Știm amândoi ce greu e să izbândești. Drumul pe care mer­ge Luca nu este ceea ce ne doream neapărat de la fiul nostru, dar ne este limpede că acesta e destinul lui. L-am văzut de curând la niște probe pen­tru film și m-a impresionat, e foarte talentat. Pentru el, toate cir­cumstanțele au dus către actorie, pentru că a avut norocul să aibă în ciclul gimnazial o dirigintă grozavă. O doamnă care iubește enorm teatrul, care i-a pus mereu pe copii să-și dra­matizeze textele pe care studiau. Cel puțin de două ori pe lună, își lua toți elevii și-i ducea la teatru. La 11 ani, profesorii devin ca niște părinți pentru elevi, iar influențele pozitive pe care le au asupra copiilor pot fi schimbătoare de vieți. La fel și cele negative, din păcate.

- Ce fac împreună băiatul Luca și tata Petre Fumuru?

- Luca este un co­pil extrem de deter­mi­nat. Amuzant, plin de idei, inteligent. Es­te un copil care câș­tigă bani de la no­uă ani, dublând voci pentru desenele ani­ma­te de pe canalul Disney. Eu mă simt oricum mai tânăr de­cât sunt, dar el mă face și mai tânăr. În general, facem ce vrea el, pentru că mi-a plăcut mereu să-l văd independent în gesturi și gândire. Așadar, mergem cu bicicletele, mergem la film, mâncăm în oraș, discutăm tot fe­lul de lucruri. O re­la­ție bună, armo­nioasă și normală, tată-fiu. Eu sunt separat de No­ra de nouă ani. Luca locuiește împre­ună cu mama lui, iar multe lucruri le dis­cută cu ea. Mă bucur, însă, că am o relație incredibilă cu fiul meu chiar și în aceste cir­cumstanțe.

- Suferă pentru că părinții trăiesc separat?

- Sigur, ar fi preferat să fim împreună, dar eu și Nora avem o relație de prietenie absolut extraor­dinară. Nicio clipă din viața lui, Luca nu a simțit că are doar un părinte. Norei, la un moment dat, cred că-i voi ridica o statuie, pe care să scrie "cea mai bună mamă". Este genială. Un om pe care-l apreciez enorm, o actriță extrem de talentată, o femeie mai mult decât inteligentă.

- După ce o mare iubire se consumă, nu este dificil să păstrezi o relație de prietenie cu celă­lalt?

- Cred că doi oameni inteligenți nu pot fi altfel. Nu ne-a fost greu să rămânem prieteni. E adevărat că avem și norocul să lucrăm împreună, la același post tv, îm­păr­țim același stu­dio TV, suntem colegi și acum, așa­dar, ne ve­dem zilnic, vor­bim despre Luca, ne sfă­tu­im în ceea ce-l privește. Evi­dent că băiatul nostru a fost li­antul acestei pri­etenii. Evi­dent că pentru el am trece munții amândoi. Evident că iubirea pentru Luca sparge orice zid care ar putea vreodată să intervină între noi. Chiar avem o vorbă a noastră: "Când doi elefanți se ceartă, suferă iarba". Dar chiar și fără Luca, eu cred că Nora și cu mine am fi rămas prieteni, pentru că ne îndrăgim, ne admirăm și ne respectăm unul pe altul.

Romantismul face bine!

- Ești un bărbat atrăgător, impecabil în ți­nută, elegant în fața camerei, dar și un pic rebel, în afara ei. Ții la imaginea ta publică?

- Da, țin cont foarte mult. Vrei, nu vrei, în me­seria aceasta trebuie să fii un etalon, atât în comportament, cât și în ținută. Nu e un efort pentru mine, îmi plac hainele, îmi plac și un costum impecabil, și un hanorac pentru mersul pe bici­cletă.

- Pe lângă o ținută mereu potrivită, ai și o ati­tudine curtenitoare. Te consideri un tip roman­tic?

- În opinia mea, să fii romantic înseamnă să fii mai uman, mai disponibil sentimental. Mai greu este pentru copii, pentru tineri, care nu mai au exemple de romantism. Se tem să intre pe poarta școlii cu o floare în mână, să nu râdă colegii de ei. Iar colegii chiar râd, pentru că exemplele pe care le urmează ei sunt de pe In­ter­net, din videoclipuri sau mai știu eu ce. E frumos să fii ro­mantic, e frumos să-ți tră­iești sentimentele. Dacă ieși dimi­neața pe ușă cu zâmbetul pe buze, așa o vei ține toată zi­ua. Și iată-mă ce zâmbet larg am!...