După volumele de proză scurtă "Grădina de vară" (1989), "Eclipsa" (1993), "Într-o după-amiază de vineri" (1997), antologiile din 2003 şi 2011, plus alte cărţi greu încadrabile de variaţiuni (auto şi fals) biografice sau culturale, Răzvan Petrescu s-a ales cu o mulţime de admiratori, printre care mă număr. M-a entuziasmat, pe lângă stilul inconfundabil, modul cum pătrunde prin incizii mici în organismul social din care e parte, mergând de la simptom la cauză, cu cinismul doctorului ce-şi pune un diagnostic grav şi-şi administrează paliative euforizante. "Răzvan Petrescu face parte din categoria acelor autori rari pentru care scrisul este bucurie şi disperare în egală măsură, care se schimbă şi se descoperă pe sine scriind" - spunea mentorul lui, Mircea Martin, acum un sfert de secol. Fraza e valabilă şi azi. Din ansamblul cărţilor lui poate fi conturat, prin "cazuri", şi tabloul colectivităţii româneşti din a doua jumătate a sec. XX şi până în 2017. Resorturi nevrotice împing la suprafaţa textului umorul absurd (est-european, mustos, nu sec, englezesc), un fel de jubilaţie a inadaptării, a ratării, cuplate cu observaţia realistă şi ecourile ei în mintea plină de literatură, muzică şi filme a autorului. Corelările acestea cu referenţi "artistici" fac suportabilă o realitate sumbră, o decupează din banal şi o deschid spre parabolă, cu procedee narative ingenioase. Între acestea, proprie îi e arta contrapunctului şi alternanţa de tensiune ce pare să ducă la implozie cu hohotul de râs relaxant, cu o vervă comică şi autoironică bagatelizatoare. Pe cât de provocator, de sarcastic în satiră, pe atât de simpatic şi ataşant, Răzvan Petrescu şi-a rafinat talentul narativ de la o carte la alta, poate prea mult, ca acele tării ce nu pot fi apreciate decât de nărăviţi. Cititorul obişnuit cu "gustul puternic şi amărui", cu efervescenţele spumoase din mai vechile lui cărţi, va fi derutat uneori de "Mandarina", care mi s-a părut un volum inegal, cu ignorarea voită a structurii în favoarea improvizaţiei jazzistice. Ştiu că nu e ok să citeşti proză de ficţiune prin biografia autorului, dar mai ştiu şi că acolo poţi găsi chei pentru ceea ce este mai greu de înţeles. Din punctul ăsta de vedere "Mandarina" mi se pare mai confesivă decât celelalte cărţi de povestiri ale lui Răzvan Petrescu, deşi are în comun cu ele aceeaşi realitate. Prinsă acum în volute tematice recurente: securiştii vechi şi noi, îmbogăţiţii de tranziţie, politicieni, jurnalişti, vedete TV etc., dar şi relaţia tată-fiu, văzută din ambele direcţii, parodii ale unor necazuri de scriitor şi redactor de cărţi motivaţionale tâmpite, relaţia dintre artist şi critic. Nou mi se pare faptul că lui Răzvan Petrescu nu-i mai pasă că sare peste cal şi pune la încercare răbdarea cititorului chiar din primul text, un rubato prea lung, delirant, pe tema basmului lui Andersen "Fetiţa cu chibrituri". Dacă trecem mai departe, regăsim tragismul vesel şi chiar o dispoziţie elegiacă de care nu se mai ruşinează. Mici schimbări de atitudine ale unui mare scriitor.
Selecţia "Formula AS"
* Răzvan Petrescu, "Mandarina", Editura Curtea Veche (tel. 021/260.22.87), 288 p.
După volumele de proză scurtă "Grădina de vară" (1989), "Eclipsa" (1993), "Într-o după-amiază de vineri" (1997), antologiile din 2003 şi 2011, plus alte cărţi greu încadrabile de variaţiuni (auto şi fals) biografice sau culturale, Răzvan Petrescu s-a ales cu o mulţime de admiratori, printre care mă număr. M-a entuziasmat, pe lângă stilul inconfundabil, modul cum pătrunde prin incizii mici în organismul social din care e parte, mergând de la simptom la cauză, cu cinismul doctorului ce-şi pune un diagnostic grav şi-şi administrează paliative euforizante. "Răzvan Petrescu face parte din categoria acelor autori rari pentru care scrisul este bucurie şi disperare în egală măsură, care se schimbă şi se descoperă pe sine scriind" - spunea mentorul lui, Mircea Martin, acum un sfert de secol. Fraza e valabilă şi azi. Din ansamblul cărţilor lui poate fi conturat, prin "cazuri", şi tabloul colectivităţii româneşti din a doua jumătate a sec. XX şi până în 2017. Resorturi nevrotice împing la suprafaţa textului umorul absurd (est-european, mustos, nu sec, englezesc), un fel de jubilaţie a inadaptării, a ratării, cuplate cu observaţia realistă şi ecourile ei în mintea plină de literatură, muzică şi filme a autorului. Corelările acestea cu referenţi "artistici" fac suportabilă o realitate sumbră, o decupează din banal şi o deschid spre parabolă, cu procedee narative ingenioase. Între acestea, proprie îi e arta contrapunctului şi alternanţa de tensiune ce pare să ducă la implozie cu hohotul de râs relaxant, cu o vervă comică şi autoironică bagatelizatoare. Pe cât de provocator, de sarcastic în satiră, pe atât de simpatic şi ataşant, Răzvan Petrescu şi-a rafinat talentul narativ de la o carte la alta, poate prea mult, ca acele tării ce nu pot fi apreciate decât de nărăviţi. Cititorul obişnuit cu "gustul puternic şi amărui", cu efervescenţele spumoase din mai vechile lui cărţi, va fi derutat uneori de "Mandarina", care mi s-a părut un volum inegal, cu ignorarea voită a structurii în favoarea improvizaţiei jazzistice. Ştiu că nu e ok să citeşti proză de ficţiune prin biografia autorului, dar mai ştiu şi că acolo poţi găsi chei pentru ceea ce este mai greu de înţeles. Din punctul ăsta de vedere "Mandarina" mi se pare mai confesivă decât celelalte cărţi de povestiri ale lui Răzvan Petrescu, deşi are în comun cu ele aceeaşi realitate. Prinsă acum în volute tematice recurente: securiştii vechi şi noi, îmbogăţiţii de tranziţie, politicieni, jurnalişti, vedete TV etc., dar şi relaţia tată-fiu, văzută din ambele direcţii, parodii ale unor necazuri de scriitor şi redactor de cărţi motivaţionale tâmpite, relaţia dintre artist şi critic. Nou mi se pare faptul că lui Răzvan Petrescu nu-i mai pasă că sare peste cal şi pune la încercare răbdarea cititorului chiar din primul text, un rubato prea lung, delirant, pe tema basmului lui Andersen "Fetiţa cu chibrituri". Dacă trecem mai departe, regăsim tragismul vesel şi chiar o dispoziţie elegiacă de care nu se mai ruşinează. Mici schimbări de atitudine ale unui mare scriitor.
După volumele de proză scurtă "Grădina de vară" (1989), "Eclipsa" (1993), "Într-o după-amiază de vineri" (1997), antologiile din 2003 şi 2011, plus alte cărţi greu încadrabile de variaţiuni (auto şi fals) biografice sau culturale, Răzvan Petrescu s-a ales cu o mulţime de admiratori, printre care mă număr. M-a entuziasmat, pe lângă stilul inconfundabil, modul cum pătrunde prin incizii mici în organismul social din care e parte, mergând de la simptom la cauză, cu cinismul doctorului ce-şi pune un diagnostic grav şi-şi administrează paliative euforizante. "Răzvan Petrescu face parte din categoria acelor autori rari pentru care scrisul este bucurie şi disperare în egală măsură, care se schimbă şi se descoperă pe sine scriind" - spunea mentorul lui, Mircea Martin, acum un sfert de secol. Fraza e valabilă şi azi. Din ansamblul cărţilor lui poate fi conturat, prin "cazuri", şi tabloul colectivităţii româneşti din a doua jumătate a sec. XX şi până în 2017. Resorturi nevrotice împing la suprafaţa textului umorul absurd (est-european, mustos, nu sec, englezesc), un fel de jubilaţie a inadaptării, a ratării, cuplate cu observaţia realistă şi ecourile ei în mintea plină de literatură, muzică şi filme a autorului. Corelările acestea cu referenţi "artistici" fac suportabilă o realitate sumbră, o decupează din banal şi o deschid spre parabolă, cu procedee narative ingenioase. Între acestea, proprie îi e arta contrapunctului şi alternanţa de tensiune ce pare să ducă la implozie cu hohotul de râs relaxant, cu o vervă comică şi autoironică bagatelizatoare. Pe cât de provocator, de sarcastic în satiră, pe atât de simpatic şi ataşant, Răzvan Petrescu şi-a rafinat talentul narativ de la o carte la alta, poate prea mult, ca acele tării ce nu pot fi apreciate decât de nărăviţi. Cititorul obişnuit cu "gustul puternic şi amărui", cu efervescenţele spumoase din mai vechile lui cărţi, va fi derutat uneori de "Mandarina", care mi s-a părut un volum inegal, cu ignorarea voită a structurii în favoarea improvizaţiei jazzistice. Ştiu că nu e ok să citeşti proză de ficţiune prin biografia autorului, dar mai ştiu şi că acolo poţi găsi chei pentru ceea ce este mai greu de înţeles. Din punctul ăsta de vedere "Mandarina" mi se pare mai confesivă decât celelalte cărţi de povestiri ale lui Răzvan Petrescu, deşi are în comun cu ele aceeaşi realitate. Prinsă acum în volute tematice recurente: securiştii vechi şi noi, îmbogăţiţii de tranziţie, politicieni, jurnalişti, vedete TV etc., dar şi relaţia tată-fiu, văzută din ambele direcţii, parodii ale unor necazuri de scriitor şi redactor de cărţi motivaţionale tâmpite, relaţia dintre artist şi critic. Nou mi se pare faptul că lui Răzvan Petrescu nu-i mai pasă că sare peste cal şi pune la încercare răbdarea cititorului chiar din primul text, un rubato prea lung, delirant, pe tema basmului lui Andersen "Fetiţa cu chibrituri". Dacă trecem mai departe, regăsim tragismul vesel şi chiar o dispoziţie elegiacă de care nu se mai ruşinează. Mici schimbări de atitudine ale unui mare scriitor.
Alte articole din acest numar
- IANNA NOVAC - "Nu mă interesează modele. Eu fac muzică pentru suflet"
- SĂGETĂTORUL şi sănătatea
- Răspuns pentru ILINCA - Bacău, F. AS nr. 1289 - "Fiica mea a fost diagnosticată cu polineuropatie periferică"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
