IANNA NOVAC - "Nu mă interesează modele. Eu fac muzică pentru suflet"

Ultima călătorie în metrou

- Ai făcut parte dintr-o trupă extrem de iubită în România: ASIA. Patru fete frumoase, talentate şi vesele, care făceau să explodeze sălile de con­cert. Apoi formaţia s-a destrămat, iar tu ai dis­pă­rut o vreme, ca să revii la muzică în forţă, dar într-un chip neaşteptat: soprană de pop-opera, un stil mu­zical mai puţin frecventat la noi. Cu toate astea, celebritatea nu te-a ocolit...

- De fapt, prima mea întâlnire cu cele­britatea s-a petrecut mult mai de­vre­me, în Chişinăul natal. Eram elevă la Liceul de Muzică "Ciprian Po­rum­bescu", avem 13 ani, stu­diam pianul în principal şi luam ore de canto-mu­zică uşoa­ră, cu domnul profe­sor Boris Lebediuc. Aşa am început să par­ticip la concursuri naţio­nale şi interna­ţio­nale şi să obţin foarte, foarte multe premii. La 14 ani, am câştigat cel mai important festival de muzică din Chi­şinău, "Maluri de Prut", şi atunci, peste noapte, toate uşile mi s-au deschis. Am în­ceput să apar la tele­vizor şi în di­verse spec­tacole şi am de­ve­nit o mică vedetă în Re­publica Moldova. Apoi a venit perioada ASIA. Cres­cusem, e­ram deja stu­dentă în anul II la Conserva­torul din Bucu­reşti şi studiam canto cla­sic. În paralel, con­tinuam să particip la con­cursuri şi festivaluri de muzică uşoară. Aşa l-am cunos­cut şi pe compo­zitorul Adrian Ordean, unul dintre cei doi impre­sari ai trupei ASIA: am mers la festivalul de la Amara, dânsul făcea parte din juriu, m-a re­marcat şi m-a chemat la probe pentru trupa ASIA. Sincer, când domnul Ordean m-a întrebat dacă aş vrea să fac parte din ASIA, n-am prea sărit în sus de bucurie. Mă consideram cineva, ca artist solo, şi mi se părea că a fi doar membră a unei trupe era un pas înapoi. Am avut nevoie de oarecare timp de gândire, ca să-mi dau seama că da, eram ci­ne­va, dar numai în Republica Mol­dova şi că pe piaţa din România nu era uşor să pă­trund, că, de fapt, oferta primită din partea domnului Ordean era o mână întinsă de Dumnezeu. Aşa că, finalmente, răspunsul meu a fost "Da" şi, la fel ca prima dată, tot peste noapte, am devenit celebră şi în România. Îmi aduc aminte ca acum că, într-o zi, am mers în emisiunea lui Teo Trandafir şi am lansat noua formulă a trupei ASIA, cu mine în componenţă. A doua zi, în toate ziarele şi la toate jurnalele de ştiri apăruse fotografia mea. În acea "a doua zi", mă duceam la şcoală cu metroul, habar neavând de ceea ce se întâmplase. Stăteam pe un scaun din vagonul de metrou şi, la un moment dat, ridicând ochii, am văzut că doamna de pe scaunul din faţa mea avea un ziar în care era publicată o fotografie mare cu mine. În secunda aia, am realizat că viaţa mea se schimbase radical, că totul căpătase o altă dimensiune şi nimic nu avea să mai fie la fel. Şi am intuit corect, pentru că aceea a fost ultima dată când am mai călătorit cu metroul. (râde) Am intrat într-o "fabrică de mu­zică", într-o trupă care urma să facă istorie, care era adulată...

- E greu de dus po­vara celebrităţii când eşti aproape un copil? Cum te aperi, ca să nu-ţi ia minţile?

- Vezi, eu de mi­cuţă am muncit foarte mult ca să dobândesc un standard înalt în muzică. Practic, n-am avut copilărie. Dar munca aceea m-a că­lit, m-a făcut să aştept mo­mentul ce­le­brităţii, nu să fiu sur­prinsă de el. Pe de altă parte, re­cu­nosc că, nici măcar atunci când am intrat în ASIA, nu con­şti­en­tizam cât de pu­ternic trebuie să fii pe inte­rior ca să dai piept cu no­torietatea. Şi cât de pu­ternic trebuie să fii ca artist, ca să te susţii în industria mu­zicii, în condiţiile în care eu nu mai aveam îngă­duinţa unui timp în care să cresc muzical, ci, in­trând în ASIA, a tre­bu­it, brusc, să fiu acolo, sus, la stan­dar­dul im­pus de Adi Or­dean şi de Florin Io­nescu, ce­lă­lalt im­pre­sar al tru­pei, excep­ţional muzi­cian la rândul lui. În cei aproa­pe trei ani cât am făcut parte din ASIA, am căpătat deplină în­cre­dere în mine, ca artist pop, şi am învăţat şi cum să ges­tio­nez cele­britatea. Lecţia cea mai importantă mi-a dat-o Adrian Ordean, în con­textul în care eu eram şi foarte lăudată, dar auzeam şi destule comentarii rău­tăcioase, mai ales legate de faptul că sunt basa­rabeancă, or, acele comentarii mă amărau. Dom­nul Ordean - care e un om extraor­di­nar, din toate punctele de vedere - m-a luat într-o zi deoparte şi m-a întrebat: "Ţie îţi place să cânţi?" "Foarte mult", i-am răspuns. "Ei, asta e tot ce con­tează. Ai intrat într-o lume care nu e atât de fru­moasă pe cât pare din exterior, dar tu trebuie să fii puternică şi trebuie să-i vezi doar frumuseţea, care vine din faptul că faci lucrul pe care-l iubeşti." Din se­cunda aceea, mi s-au deschis ochii şi mi-am spus că nu trebuie să-mi mai pese de părerile nimănui, că trebuie să muncesc din răsputeri şi să fiu eu mulţu­mită cu mine. M-am înhămat deci la muncă, deşi, aşa cum ţi-am spus, în perioada ASIA eram şi stu­dentă la Conservator, la canto clasic. Or, era foarte dificil să găsesc echilibrul între cele două stiluri muzicale absolut diferite. Gândeşte-te că ziua mer­geam la şcoală şi făceam canto clasic, iar serile şi în week-end-uri aveam spectacole, cân­tând mu­zică pop. Efortul vocal era extraordinar! Nu mai zic ce efort fizic au presupus anii aceia, ce consum de energie: îmi amintesc cum, în anul IV, eram tot timpul pe dru­muri cu ASIA - au fost, literalmente, mii de spec­tacole! - şi eu trebuia să nu lipsesc de la şcoală (la Conservator, la trei absenţe eşti dat afară!), trebuia să studiez - în muzică nu poţi să trişezi! - şi să-mi mai şi scriu lucrarea de licenţă! Era epuizant! Cre­de-mă că lucrarea mi-am scris-o, în mare parte, în maşinile cu care mergeam sau ne întorceam de la spec­tacole. Când ceilalţi vorbeau, se distrau sau se odihneau, eu mă concentram şi scriam, scriam... În sfârşit, am absolvit facultatea, am încheiat şi pro­iectul cu trupa ASIA şi m-am trezit, din nou, la un început de drum. În mine clocotea o dorinţă uriaşă: să abordez genul pop-opera, adică să îmbin exact acele două feluri de muzică pentru care eram pregătită, atât ca studii, cât şi practic. La momentul acela, pop-opera explodase în străinătate, prin in­ter­mediul unor artişti fantastici, ca Sarah Brightman, Andrea Bocelli, trupa Il Divo sau Katherine Jenkins, iar eu simţeam nu doar că, vo­cal, puteam să abordez acest gen, ci, mai ales, că el îmi reprezenta cel mai bine sufletul. Am început să vorbesc cu producători şi cu impresari, să le explic că putem şi noi, în România, să facem aşa ceva, dar toţi îmi spuneau "Nu, nu se poate". Eu însă am perseverat în idee: consideram că, în societatea românească era nevoie de o astfel de muzică, consideram că erau prea mulţi români care tânjeau după o astfel de muzică de calitate, fiind sătui de restul ofertelor din domeniu, oferte venite din partea unor artişti care-şi sacrificau individualitatea în favoarea ni­velării comerciale, amăgiţi de mirajul promovării pe TV şi pe radio şi de mirajul banilor făcuţi cât mai repede. În sfârşit, după multă zbatere, l-am întâlnit pe impresarul Radu Groza, care, de ani buni, dădea ora exactă în show­biz-ul autohton şi care, la rândul lui, de vreme în­delungată îşi dorea să lanseze pe piaţa din România un proiect în stilul lui Sarah Brightman. Am mers la Chişinău şi am făcut câteva piese, cu orchestratori şi compozitori basarabeni, foarte bine pregătiţi, m-am întors în Bucureşti, iar când Radu a ascultat me­lodiile acelea a zis: "Asta e exact ce-mi doream!" Aşa am început să-mi cânt interiorul şi să-mi spun povestea, iar fiecare zi pe care o trăiesc de atunci o simt ca pe o binecuvântare! Nu mă interesează modele muzicale, nu mă interesează să intru pe radiourile şi canalele TV comerciale, eu fac muzică pentru suflet: pentru sufletul meu şi pentru sufletul oamenilor! Unde mai pui că soţul meu, Octavian Dobrotă, este şi el tenor: face parte din trupa Distinto şi abordează exact acelaşi gen de muzică. Deci casa noastră nu e doar căminul unei familii, ci şi un "atelier artistic" de pop-opera. (râde) Iar recom­pensele noastre sunt mulţumirile, uneori de-a dreptul emoţionante, venite de la cei care ne ascultă şi care, în unele cazuri, bat kilometri întregi, doar ca să ajungă la concertele noastre. Atât eu, cât şi Distinto suntem foarte solicitaţi să susţinem concerte, iar într-o lume în care vânzările de albume au scăzut vertiginos, din pricina Internetului, albu­me­le noastre se vând ca pâinea caldă.

Concert pe scăunel

- Nu pot să nu te întreb: de unde a pornit pa­siunea ta năvalnică pentru muzică? E o moştenire de familie?

- Nu, pur şi simplu, m-am născut cu iubirea pentru muzică, acesta a fost unul dintre darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. Părinţii mei nu au avut tangenţe cu muzica: mama a lucrat în do­meniul medical, iar tata a fost inginer. În schimb, eu - mi-a povestit mămica - imediat ce am învăţat să vorbesc, am şi început să cânt, imitând orice me­lodie şi orice voce pe care o auzeam. Influenţe însă au existat: în primul rând, tăticu' e un meloman ade­vărat şi casa noastră era tapetată cu discuri şi casete muzicale. Deci - slavă Domnului! - muzică bună am avut la dispoziţie din faşă. Apoi - ce-i cinstit e cinstit! - trebuie să spun că posturile ruseşti, la care noi, locuind în Chişinău, aveam acces din belşug, făceau şi fac, la capitolul muzică, o selecţie ex­traordinară, astfel că tot ceea ce se difuzează este de cea mai bună calitate, indiferent de gen. Ca atare, când am împlinit 4 ani, părinţii mi-au cumpărat un pian. Ei, acela a fost momentul magic: m-am aşezat pe scăunel şi am început "să cânt". Fireşte, doar loveam clapele, fără vreo noimă, dar ţin minte că atunci m-am simţit, cred că pentru prima dată, pe deplin fericită: eram într-al nouălea cer şi trăiam o stare de libertate pură! Mă simţeam o adevărată artistă! Imediat, ai mei mi-au pus un profesor de pian şi m-au dus la un studio muzical. Apoi am mers la o şcoală, unde tocmai se înfiinţase, experimental, o clasă de muzică: pe lângă cursurile normale, studiam şi teorie muzicală şi, câte două ore pe săptămână, pianul. După care, în clasa a V-a, părinţii m-au transferat la Liceul de Muzică "Ciprian Porum­bescu". Iniţial, a fost o dramă: colegii mei erau mult mai înaintaţi ca mine, căci ei studiaseră muzica intensiv, deci am fost nevoită să fac eforturi uriaşe ca să-i prind din urmă. Însă, după ce am depăşit hopul acesta şi cu toate că nu e deloc uşor să absolvi acest liceu, căci se învaţă pe rupte, de la 8 dimineaţa până la 8-9 seara, eu m-am îndrăgostit de el, datorită profesorilor: cei mai mulţi erau evrei ruşi şi foloseau metoda de educaţie evreiască, adică fiecărui copil în parte îi lăudau izbânzile, se purtau cu fiecare ca nişte părinţi, îi spuneau că este foarte bun în ceea ce face, că este special, îl îndrumau şi pe mai departe... Exista rigoare şi acolo, iar elevul muncea, dar era înconjurat de profesori cu multă dragoste şi se simţea ocrotit şi preţuit. Alături de aceşti profesori creşteai ca într-o familie iubitoare, nu ca într-o şcoală "nor­mală", unde deseori se aplică strategia educaţională inversă: să-i spui elevului că niciodată nu e suficient de bun. Eu am nişte amintiri atât de frumoase din liceu...! Iar artistul disciplinat, mun­citor, puternic şi stă­pân pe el care sunt azi există datorită acestor minunaţi profesori de la Liceul "Ciprian Porum­bescu" din Chişinău.

"Am fost crescută în spirit românesc"

- Şi în România cum ai ajuns, Ianna?

- La finalul clasei a X-a, am venit la Costineşti, în România, şi am susţinut o serie de spectacole. După, am fost abordată de domnul Traian-Radu Negrei, consilier al Preşe­dintelui Constan­tinescu, care m-a felicitat şi mi-a oferit o bursă de studiu în România, la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti" din Bucureşti. Am fost atât de fericită! Pentru că fusesem crescută în spirit românesc: mie şi fratelui meu ni se spusese mereu de către părinţi că România e ţara noastră, la noi în casă se vorbise numai în româneşte, iar mama şi tata făcuseră mari eforturi ca să ne procure cărţi româneşti tocmai de la Leningrad! Atât doar că bursa era pe canto clasic, nu pe canto-muzică uşoară şi nici pe pian, cum făcusem eu până atunci. Aşadar am fost, din nou, nevoită s-o iau de la capăt. Şi-ţi spun sincer că nu mi-a fost deloc uşor. Sufeream de dorul părinţilor şi al fratelui meu, sufeream pentru că eram singură într-un oraş necunoscut, printre diverşi oameni, dintre care unii care mă priveau cu bunătate şi prietenie, alţii, cu destulă maliţie, fiindcă sunt basarabeancă, şi sufeream pentru că nu-mi plăcea deloc la şcoală: opera era o zonă foarte străină mie şi pe care nu o înţelegeam realmente. În plus, credeam că o soprană trebuie neapărat să aibă 100 de kilograme şi să cânte foarte tare. Or, nu mă vedeam deloc în această postură. Doamne, dac-ai şti cât am plâns în primul an! Prin urmare, debusolată, am anun­ţat-o pe doamna profesoară Georgeta Ionescu că vreau să renunţ la canto clasic şi să mă întorc la muzică uşoară. Dânsa mi-a spus că nu se opune, dar mă roagă să merg la o audiţie la domnul profesor Octavian Dobrotă, fostul ei elev, care tocmai venise, la rândul lui, la catedra de canto clasic. M-am dus la domnul Dobrotă la clasă, i-am explicat care era situaţia, dar el a insistat să-i cânt puţin, ca să-mi poată evalua glasul. După care mi-a spus: "Ar fi mare păcat să nu mergi înainte pe drumul ăsta şi să nu dai la Conservator, pentru că ai nişte date native foarte rare. Majoritatea cân­tăreţilor mun­cesc o via­ţă întreagă ca să ajun­gă la posibilităţile vocale pe ca­re tu le ai deja". Domnul Do­brotă mi-a dezvăluit splen­doarea muzicii de operă şi mi-a schim­bat, practic, cursul vieţii. Am rămas la canto clasic, chiar în anul acela am participat la con­cursul internaţional "Hari­clea Darclee", de unde m-am întors cu un premiu care mi-a dat o în­credere fantastică în mine şi în drumul meu, apoi am dat admi­tere la Conservator, iar restul ţi l-am povestit deja. (începe să râdă) Şi, ca să nu se creadă că e doar o coin­cidenţă de nume, la o pe­rioa­dă bună de timp, după ce nu-i mai eram elevă, fostul meu profesor a devenit soţul meu - e vorba despre acelaşi Octavian Do­brotă de care am pomenit mai devreme, tenorul din trupa Distinto.

- Ianna, crezi că datorezi ceva Basarabiei, mai presus de educaţie şi familie?

- Cred că datorez enorm Basarabiei, dar, în primul rând, ambiţia, tenacitatea, spiritul de luptător şi preţuirea pentru viaţă. Vezi, noi, basarabenii, ne naş­­tem într-o lume care ne oferă foarte puţine opor­tunităţi, iar asta ne îndârjeşte, ne dă o putere de luptă uriaşă! Luptăm învăţând şi progresând, luptăm pri­vind în jurul nostru, la ruşi şi la români, şi însu­şin­du-ne ceea ce considerăm că e bun. În egală măsură însă, consider că datorez enorm României. În primul rând, că m-a primit "înapoi", că mi-a în­gă­duit să mă în­torc la acel "acasă" despre care părinţii îmi vor­biseră cu atât drag şi cu atât dor toată copilăria. Apoi, România mi-a oferit bucuria de a fi pe scenă şi de a face ceea ce iubesc, mi-a oferit dragostea publicului, căruia îi sunt recunoscătoare şi, nu în ultimul rând, îi sunt datoare României pentru că aici mi-am îm­plinit familia: aici mi-am găsit iubirea şi aici mi-am născut fetiţa.

"Agendă completă pe cinci ani"

- Mulţi artişti găsesc ideea de familie îm­po­vărătoare, ameninţătoare pentru profesie, tu însă ai ieşit câştigătoare şi la acest "test" al vieţii. E vorba de un noroc?

- În cazul meu, mai întâi a fost vorba de faptul că am fost crescută în spiritul familiei, am înţeles de micuţă cât de importantă e ea. Apoi, când am luat avânt în carieră, am priceput şi mai profund ce valoare are familia. E o prostie ceea ce se spune: că un artist dedicat şi de succes nu poate să aibă şi familie. Cuplul pe care îl alcătuiesc cu Tavi e exem­plul grăitor că lucrurile nu stau aşa. Sigur, pentru asta e nevoie de maturitate şi de înţelepciune, în sensul că fiecare dintre parteneri trebuie să se bucure de reuşitele celuilalt, nu să fie gelos, nu să aibă pretenţia ca el să fie cel mai cel. Însă, în lipsa acestui aspect negativ, lucrurile merg ca unse. Mai mult, cred că, dincolo de calităţile lui umane, faptul că Tavi e tot muzician re­pre­zintă un atu uriaş. Cine altcineva, dacă nu tot un mu­zician, ar fi putut să-mi în­ţeleagă deplin trăirile artistice? Şi cine, dacă nu tot un muzician, ar fi putut să-l înţeleagă deplin pe Tavi? Ce să mai spun că acum, de când o avem şi pe fetiţa noastră, pe Erika, ne-am mai câş­tigat un aliat. Deşi are abia 4 ani, Erika e foarte atentă la discuţiile noastre pe teme de muzică, ba chiar are şi opinii, care sunt foarte interesante pentru vârsta ei. Sunt foarte fericită vă­zând că începe să prindă gust de mu­zică şi de frumos, în general!

- Să încheiem atunci interviul cu "gust de muzică şi de frumos": ce pui la cale?

- Tocmai am lansat o piesă nouă, cu tot cu vi­deoclip, care deja se bucură de multă apreciere: "Via­ţa e frumoasă". Muzica e reprezentată de co­loana sonoră a filmului "La Vita e Bella", iar ver­su­rile superbe ale lui Narcis Avă­dănei spun, în esenţă, că lucrurile importante din viaţă sunt cele simple şi că fiecare clipă ar trebui s-o trăim cu bucuria şi inocenţa copiilor. Aşa se face că, în videoclip, apare şi Erika: mi s-a părut că ea, un copilaş inocent de 4 ani, e "ilustrarea" perfectă a acestui mesaj.Mă bucur mult că şi această piesă va fi difuzată de reputatul post TV englezesc de muzică clasică, "C Music TV", care deja îmi difuzează, în 120 de ţări, videoclipul cu aria "Una furtiva la­grima". Cred că e o mare reuşită ca videoclipurile mele să apară la TV în rând cu cele ale lui Andrea Bocelli, Sarah Brightman şi Katherine Jenkins. În continuare, urmează o lună decembrie plină-plină cu spectacole: am câte unul, două sau chiar trei pe zi. După care, la anul, plă­nuiesc să scot un nou album. Dacă "Open your eyes", precendentul meu album, a fost unul foarte romantic şi, pe alocuri, chiar me­lancolic, următorul va fi alcătuit din cele mai re­pre­zentative piese popu­lare, din cele mai repre­zentative zone muzicale din lume, toate "reformulate" în stil pop-opera. Va fi un album foarte viu şi vesel, cu ta­rantele siciliene, cu melodii greceşti, cu piese ro­mâ­neşti etc. Şi mai am şi alte proiecte - de fapt, deja am agenda completată amă­nunţit pe următorii 5 ani! Da' întâi să-l duc pe acesta la bun sfârşit şi apoi mai povestim.