Amintirile lui George Enescu

În 1951, unul din cei mai mari critici ai lumii muzicale din Hexagon, Bernard Gavoty, l-a invitat pe George Enescu în studioul radio­di­fuziunii franceze, pentru o serie de 20 de in­terviuri despre viaţa şi opera sa.

Nu ştia la vremea aceea că amintirile acestuia, povestite cu atâta căldură pe calea undelor şi publicate ulterior în volum, vor deveni una dintre cărţile de referinţă, în ce priveşte biografia marelui nostru compozitor. Şi singura, de altfel, asupra căreia muzicianul şi-a dat acordul, revizuind-o detaliu cu detaliu. Celebră în lumea culturală franceză, «Les Souvenirs de Georges Enesco» a rămas în România doar bucu­ria puţinilor melomani care apucaseră să o cum­pere în 1982, la publicare. După mai bine de trei decenii de la prima ediţie, Editura Curtea Veche a scuturat manuscrisul de praf şi l-a readus în faţa cititorilor, de data aceasta într-o ediţie bilingvă. Rezultatul e un volum splendid, care ne călătoreşte cu nostalgie prin locurile şi întâmplările copilăriei din Moldova a marelui muzician, cu umor şi sa­voare prin obstacolele şi poticnelile de început de carieră, cu lumină şi recunoştinţă când îşi evocă maeştrii şi prietenia cu Yehudi Menuhin şi cu o sensibilitate greu de egalat atunci când suferinţele trăite se traduc încetul cu încetul în muzică. Su­perb realizat grafic, volumul se bucură şi de o nouă traducere şi de frumuseţea unor fotografii inedite, din arhiva perso­nală a Elenei Bulai. Un cadou editorial remarcabil, din care, de dragul cititorilor, am extras pentru publicare câteva frag­mente. (D.R.)

"M-am născut la ţară. Tata era agricultor, fiu de preot ortodox. O clipă a fost atras de chemarea preoţiei, dar, după câteva luni de gândire, firea sa, prea aprinsă, l-a făcut să renunţe la o existenţă contemplativă. Era duios şi impulsiv; striga câteodată de te speria, dar, din fe­ricire, se oprea la atât. Nu l-am văzut niciodată făcând vreun gest brutal faţă de cineva. În timpul lucrului, atunci când gă­sea vreun muncitor dormind într-un şanţ, toropit de căldură - vara ca-n Sahara, iarna ca-n Siberia, aşa este clima la noi - avea grijă să nu-l trezească. Se uita la el în tăcere şi spunea încet: "Dacă doarme, înseamnă că are nevoie de somn...". Dar, dacă muncitorul se trezea brusc, ah! Doam­ne, ce strigăte! Le aud încă.
Era un om voinic, plesnind de sănătate şi de o energie binefăcătoare. Până când a murit, în 1919, m-a ajutat să lupt îm­potriva înclinaţiei mele excesive spre du­ioşie şi emotivitate, pe care o moştenisem de la mama. Mama era mama: vreau să spun că era... mămica. O mamă admira­bilă, duioasă, prea iubitoare poate. Dacă aş îndrăzni să mă plâng, aş face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfăţat, ci un copil adorat, până la exces, până la sufocare.
N-aş putea să-mi învinuiesc pentru asta părinţii, aveau atâtea motive. Eram al optulea copil şi, totuşi, copil unic: şapte fraţi şi surori se născuseră până la mine. Doi dintre ei au murit mici de tot; în 1878, o epidemie de angină difterică i-a răpus pe ceilalţi cinci. Părinţii mei au trăit trei ani de groază, dar cu speranţa că un nou-născut va şterge nu amintirea, ci absenţa celor dispăruţi. Se rugau cu ardoare şi făceau mereu pelerinaje la mânăstiri, să-l implore pe Dumnezeu să le dăruiască copilul dorit.
În 1881, am venit pe lume. Dar naşterea mea le-a adus părinţilor mai multă spaimă decât bucu­rie: dacă aveau să-l piardă şi pe acest al optulea co­pil? Când mă gândesc la copilărie, simt încă în ju­rul meu climatul de vigilenţă înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă şi tensionată, m-am ma­tu­rizat prea repede. Şi, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicaţia cred că trebuie căutată în copilăria mea.
În ciuda acestora, am păstrat cea mai bună amintire despre existenţa mea la ţară. N-am crescut oare în aer liber, în mijlocul animalelor şi al plantelor, privind cât vedeam cu ochii lanurile de grâu, de ovăz, de orz şi de porumb? Prea simplu ca să se poarte ca un domn, tatăl meu trăia ca orice proprietar agricol. Majoritatea ţăranilor din sat munceau pe moşia lui. La rândul său, el îi plătea cum se cuvine, le oferea protecţie, îi ajuta în toate felurile. Pot să afirm că era un stăpân bun.
Era să uit să spun că mama era, ca şi soţul ei, nepoată de preot ortodox. Aşa se face că port o dublă pecete, de ţăran şi de mistic. Pământul şi religia au fost divinităţile copilăriei mele. Le-am rămas credincios - transferându-le în muzică. După mine, singura valoare sigură este pământul: din nefericire nu mai am niciun petec. Şi simţămintele religioase mi s-au modi­ficat cu vârsta, dar simt, totuşi, respect pentru tot ceea ce este sacru. (...)
Poate cineva să-şi în­chipuie că de frica vre­unei contaminări, morală sau fizică, în primii mei ani nu am avut niciun co­leg de studiu, niciun to­va­răş de joacă? Cum nu pu­team discuta cu ni­meni, mi-am păstrat în mine toate sentimentele. Acestea creşteau şi se întăreau, ascunse în cotlonul cel mai adânc al simţirii mele, exacerbată de timpuriu. (...)
Satul meu este ca multe altele. Are o biserică fru­moasă, cu icoane aurite, tremurând vii prin fu­mul de tămâie. Locuiam într-o casă fără etaj, cu un pridvor din lemn pictat, unde stăteau să se usuce la soare funii de ceapă. Îmi amintesc ţăranii cu cămăşi albe, brodate cu fir albastru, cântând pe înserate... Ţinuturile din jur au fost descrise de alţii mai bine decât aş face-o eu. Aceştia au evocat «...melan­co­lia infinită a drumurilor pustii şi pline de gropi, ca­tifelate de praful gros din care emană în timpul căldurilor de cuptor ale verilor fierbinţi o nede­fi­nită şi tulburătoare aromă de valeriană şi de vani­lie... fără vreun copac, vreun tufiş, vreo bornă, ci doar, ici-colo, o fântână cu cumpănă, din cele rătăcite pe întinderea câmpiei, evocând timpuri preistorice, cu ghizdurile din lemn sau din pământ bătătorit. Câteodată, un iepure speriat traversează drumul ca o săgeată. Nesfârşitul şir de care ro­mâneşti, cu boii adormiţi în jug. Şi departe, de­parte de tot, fluierul unui cioban...». Da, aşa arată ţara mea şi tot aşa imaginea pe care am luat-o pretutindeni cu mine. (...)
Dacă-mi amintesc bine, eram un copil foarte sârguincios şi chiar destul de cuminte. La patru ani, ştiam să citesc, ştiam să scriu, să adun şi să scad. Nu era niciun merit în asta, pentru că îmi plăcea studiul şi aveam oroare de aproape toate jocurile, mai ales de cele brutale. Le găseam inutile, aveam sentimentul că pierd timpul, aveam o repulsie totală faţă de zgomot, de vulgaritate ; dominantă era o frică înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu-i aşa? Această înclinaţie spre concentrare nu mă împiedica să am un caracter dificil şi să fiu câteodată violent. Pe la opt ani, învăţasem să joc crochet. Mă avântam în joc, dar eram un jucător prost. Când pierdeam, aruncam furios ciocă­nelul la întâmplare, riscând să sparg capul tovarăşilor mei de joc. (...) Cam în aceeaşi epocă, tata m-a învăţat să călă­resc. Într-o zi, călăream împreună de-a lungul unui drum aproape pustiu. Calul meu a făcut un salt şi eu am căzut în praf. Când m-am ridicat, m-am uitat cu băgare de seamă în jur şi am strigat: «Tată, n-a văzut nimeni că am căzut?» Oh, amorul propriu al micului Enescu! (...)
Când aveam doar trei ani, am auzit din întâmplare un taraf de ţigani cân­tând într-o staţiune balneară din vecinătatea satului nostru. Cred că am fost foarte impre­sio­nat pentru că, a doua zi dimi­nea­ţa, m-am jucat încercând să întind un fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn şi, întru totul încredinţat că făcusem o vioară, imitam ceea ce auzisem în ajun.
Până la urmă, am obţinut şi o vioară adevărată şi m-am pus pe lucru de unul singur, cu încă­pă­ţânare. Într-o zi, l-am chemat pe tata şi i-am cântat, cu un singur deget, pe coarda re, celebrul vals al lui Ivanovici, Valurile Dunării. Impresionat, tata mi-a zis cu o voce gravă şi blândă: «Vei fi mu­zi­cian...»".

Extrase din cartea "Amintirile lui George Enescu", de Bernanrd Gavoty, apărută la Editura "Curtea Veche"