Nu știa la vremea aceea că amintirile acestuia, povestite cu atâta căldură pe calea undelor și publicate ulterior în volum, vor deveni una dintre cărțile de referință, în ce privește biografia marelui nostru compozitor. Și singura, de altfel, asupra căreia muzicianul și-a dat acordul, revizuind-o detaliu cu detaliu. Celebră în lumea culturală franceză, «Les Souvenirs de Georges Enesco» a rămas în România doar bucuria puținilor melomani care apucaseră să o cumpere în 1982, la publicare. După mai bine de trei decenii de la prima ediție, Editura Curtea Veche a scuturat manuscrisul de praf și l-a readus în fața cititorilor, de data aceasta într-o ediție bilingvă. Rezultatul e un volum splendid, care ne călătorește cu nostalgie prin locurile și întâmplările copilăriei din Moldova a marelui muzician, cu umor și savoare prin obstacolele și poticnelile de început de carieră, cu lumină și recunoștință când își evocă maeștrii și prietenia cu Yehudi Menuhin și cu o sensibilitate greu de egalat atunci când suferințele trăite se traduc încetul cu încetul în muzică. Superb realizat grafic, volumul se bucură și de o nouă traducere și de frumusețea unor fotografii inedite, din arhiva personală a Elenei Bulai. Un cadou editorial remarcabil, din care, de dragul cititorilor, am extras pentru publicare câteva fragmente. (D.R.)
"M-am născut la țară. Tata era agricultor, fiu de preot ortodox. O clipă a fost atras de chemarea preoției, dar, după câteva luni de gândire, firea sa, prea aprinsă, l-a făcut să renunțe la o existență contemplativă. Era duios și impulsiv; striga câteodată de te speria, dar, din fericire, se oprea la atât. Nu l-am văzut niciodată făcând vreun gest brutal față de cineva. În timpul lucrului, atunci când găsea vreun muncitor dormind într-un șanț, toropit de căldură - vara ca-n Sahara, iarna ca-n Siberia, așa este clima la noi - avea grijă să nu-l trezească. Se uita la el în tăcere și spunea încet: "Dacă doarme, înseamnă că are nevoie de somn...". Dar, dacă muncitorul se trezea brusc, ah! Doamne, ce strigăte! Le aud încă.
Era un om voinic, plesnind de sănătate și de o energie binefăcătoare. Până când a murit, în 1919, m-a ajutat să lupt împotriva înclinației mele excesive spre duioșie și emotivitate, pe care o moștenisem de la mama. Mama era mama: vreau să spun că era... mămica. O mamă admirabilă, duioasă, prea iubitoare poate. Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat, până la exces, până la sufocare.
N-aș putea să-mi învinuiesc pentru asta părinții, aveau atâtea motive. Eram al optulea copil și, totuși, copil unic: șapte frați și surori se născuseră până la mine. Doi dintre ei au murit mici de tot; în 1878, o epidemie de angină difterică i-a răpus pe ceilalți cinci. Părinții mei au trăit trei ani de groază, dar cu speranța că un nou-născut va șterge nu amintirea, ci absența celor dispăruți. Se rugau cu ardoare și făceau mereu pelerinaje la mânăstiri, să-l implore pe Dumnezeu să le dăruiască copilul dorit.
În 1881, am venit pe lume. Dar nașterea mea le-a adus părinților mai multă spaimă decât bucurie: dacă aveau să-l piardă și pe acest al optulea copil? Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu climatul de vigilență înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea.
În ciuda acestora, am păstrat cea mai bună amintire despre existența mea la țară. N-am crescut oare în aer liber, în mijlocul animalelor și al plantelor, privind cât vedeam cu ochii lanurile de grâu, de ovăz, de orz și de porumb? Prea simplu ca să se poarte ca un domn, tatăl meu trăia ca orice proprietar agricol. Majoritatea țăranilor din sat munceau pe moșia lui. La rândul său, el îi plătea cum se cuvine, le oferea protecție, îi ajuta în toate felurile. Pot să afirm că era un stăpân bun.
Era să uit să spun că mama era, ca și soțul ei, nepoată de preot ortodox. Așa se face că port o dublă pecete, de țăran și de mistic. Pământul și religia au fost divinitățile copilăriei mele. Le-am rămas credincios - transferându-le în muzică. După mine, singura valoare sigură este pământul: din nefericire nu mai am niciun petec. Și simțămintele religioase mi s-au modificat cu vârsta, dar simt, totuși, respect pentru tot ceea ce este sacru. (...)
Poate cineva să-și închipuie că de frica vreunei contaminări, morală sau fizică, în primii mei ani nu am avut niciun coleg de studiu, niciun tovarăș de joacă? Cum nu puteam discuta cu nimeni, mi-am păstrat în mine toate sentimentele. Acestea creșteau și se întăreau, ascunse în cotlonul cel mai adânc al simțirii mele, exacerbată de timpuriu. (...)
Satul meu este ca multe altele. Are o biserică frumoasă, cu icoane aurite, tremurând vii prin fumul de tămâie. Locuiam într-o casă fără etaj, cu un pridvor din lemn pictat, unde stăteau să se usuce la soare funii de ceapă. Îmi amintesc țăranii cu cămăși albe, brodate cu fir albastru, cântând pe înserate... Ținuturile din jur au fost descrise de alții mai bine decât aș face-o eu. Aceștia au evocat «...melancolia infinită a drumurilor pustii și pline de gropi, catifelate de praful gros din care emană în timpul căldurilor de cuptor ale verilor fierbinți o nedefinită și tulburătoare aromă de valeriană și de vanilie... fără vreun copac, vreun tufiș, vreo bornă, ci doar, ici-colo, o fântână cu cumpănă, din cele rătăcite pe întinderea câmpiei, evocând timpuri preistorice, cu ghizdurile din lemn sau din pământ bătătorit. Câteodată, un iepure speriat traversează drumul ca o săgeată. Nesfârșitul șir de care românești, cu boii adormiți în jug. Și departe, departe de tot, fluierul unui cioban...». Da, așa arată țara mea și tot așa imaginea pe care am luat-o pretutindeni cu mine. (...)
Dacă-mi amintesc bine, eram un copil foarte sârguincios și chiar destul de cuminte. La patru ani, știam să citesc, știam să scriu, să adun și să scad. Nu era niciun merit în asta, pentru că îmi plăcea studiul și aveam oroare de aproape toate jocurile, mai ales de cele brutale. Le găseam inutile, aveam sentimentul că pierd timpul, aveam o repulsie totală față de zgomot, de vulgaritate ; dominantă era o frică înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu-i așa? Această înclinație spre concentrare nu mă împiedica să am un caracter dificil și să fiu câteodată violent. Pe la opt ani, învățasem să joc crochet. Mă avântam în joc, dar eram un jucător prost. Când pierdeam, aruncam furios ciocănelul la întâmplare, riscând să sparg capul tovarășilor mei de joc. (...) Cam în aceeași epocă, tata m-a învățat să călăresc. Într-o zi, călăream împreună de-a lungul unui drum aproape pustiu. Calul meu a făcut un salt și eu am căzut în praf. Când m-am ridicat, m-am uitat cu băgare de seamă în jur și am strigat: «Tată, n-a văzut nimeni că am căzut?» Oh, amorul propriu al micului Enescu! (...)
Când aveam doar trei ani, am auzit din întâmplare un taraf de țigani cântând într-o stațiune balneară din vecinătatea satului nostru. Cred că am fost foarte impresionat pentru că, a doua zi dimineața, m-am jucat încercând să întind un fir de ață de cusut pe o bucată de lemn și, întru totul încredințat că făcusem o vioară, imitam ceea ce auzisem în ajun.
Până la urmă, am obținut și o vioară adevărată și m-am pus pe lucru de unul singur, cu încăpățânare. Într-o zi, l-am chemat pe tata și i-am cântat, cu un singur deget, pe coarda re, celebrul vals al lui Ivanovici, Valurile Dunării. Impresionat, tata mi-a zis cu o voce gravă și blândă: «Vei fi muzician...»".
Extrase din cartea "Amintirile lui George Enescu", de Bernanrd Gavoty, apărută la Editura "Curtea Veche"