Cufărul fermecat

La câteva săptămâni de la moartea mătuşii lui tata, am fost chemaţi toţi din familie să ni se încredinţeze legal casa şi pă­mân­tul care ne reveneau de drept, ea neavând ur­maşi. Şi să deschidem un plic sigilat, în care - ne în­ştiinţa notarul - mătuşa Jana scrisese, cu limbă de moarte, cui lasă moştenire câteva dintre bunu­rile ei dragi.

Cheiţa secretă

Ce-ar fi putut să ne lase mătuşa Jana moşte­nire? - m-am întrebat. Ea, care n-a avut vreodată altceva de preţ decât frumuseţea ei rară, de care mereu a făcut risipă, şi arză­toa­rea ei poftă de viaţă, pe care, oricum, a împărţit-o cu noi din plin? Şi un maldăr de haine neterminate, de pe vre­mea când era croitoreasă.
Fată de învăţători dintr-un sat doljean sărac, cu gospo­dării prăpădite şi copii schi­monosiţi de foame şi sfârşiţi de muncile zilnice, Jana fusese crescută ca o prinţesă, în sin­gura casă cu pridvor şi fântână de pe uliţă. Ea avea mâini albe şi fine, ce nu cunoşteau aspri­mea sapei, nici a albiturilor frecate cu săpun de ca­să şi cu leşie, în apa rece ca gheaţa, printre pietre, la râu. Mâinile ei ştiau doar răsfăţul filelor par­fumate de carte şi al mătăsii rochiilor ce-i umpleau odăile, podul, dulapurile şi, până la urmă, viaţa. Rochii purtate la balurile de la oraş - aşa cum avea să-mi povestească. Apoi aban­donate prin şifoniere, cu poveştile lor cu tot. Tare-mi plăcea, când eram mică, să le îmbrac. Curgeau, colorate, înfoiate, foş­nitoare, până-n pământ, acoperind tocurile pan­tofilor ei cu multe numere mai mari. Mergeam mândră, străduin­du-mă să-mi păstrez echilibrul în faţa oglinzii cât mine de înaltă de la dulapul din camera de la drum. În timp ce Jana îmi cânta ro­manţe şi-mi istorisea, după multe rugăminţi ale mele, iubirile deznă­dăjduite ale bărbaţilor ce-au făcut câte-o pasiune pentru ea. "De ziua nunţii tale-ţi scriu.../ La nuntă n-am să pot să fiu/ Şi de-aş putea, de ce să viu?".../. Se ridica glasul ei cald şi puternic deasupra parfumului îmbătător de mosc, ce se desfăcea din faldurile veşmintelor scoase de prin cotloane. Mă lega peste mijloc cu un cordon, ca să nu calc pe poale, şi-mi atârna câte-o geantă pe umăr, apoi mă lăsa, cu orele, să mă oglindesc. Dansam prin odaie, iar uneori chiar şi prin curte, iar ea se amuza şi stătea pe prispă şi-mi depăna gloria fiecărei rochii pe care o re­trezeam la viaţă, însă doar într-o carica­tură a ei. Ve­deam, ameţită, în faţa ochilor, ca aievea, săli somptuoase de bal, în care Jana, tânără şi strălu­ci­toare, valsa şi sucea minţile ofiţerilor dintre răz­boaie, care o sufocau apoi cu scrisorele parfumate şi declaraţii de iubire înflăcărate. Mi-o amin­tesc într-o poză din tinereţe, prin anii '30, cu sora şi fratele ei - bunicul meu din partea tatei - la o astfel de serată dansantă, din Ca­lafat. Înaltă, suplă, cu o ţinută mândră, de re­gină, mătuşa Jana se topea într-un zâmbet trans­figurat de o fericire nepământeană, de parcă viaţa i-ar fi pus totul la picioare chiar atunci. Din cât am înţeles de la bu­nica, fo­tografia aceea a fost făcută cu puţin înainte ca Jana să fugă de la altar, în rochie de mi­rea­să, şi să-l lase baltă pe mirele ales de părinţi.
Toate amintirile astea îmi însoţeau inima, pe drumul spre sătucul în care am fost atât de fericită cândva! Parcă o ve­deam şi-acum pe mătuşa pe treptele din pridvor, fumând câte un "Mărăşeşti" fără filtru. Sau în odaia în care-şi avea ate­lierul. Îi aud şi azi picioarele miş­când tal­pa maşinii de cusut, într-un du-te-vino în sincron cu mâinile ce treceau ţesătura pe sub acul ce-o împungea, ritmic, desenând linii ce pre­schim­bau bucăţile informe de material în veşminte fru­moase, pentru femeile simple, din sat. Asta, până când n-a mai in­teresat-o croitoria. A aban­do­nat rochiile în devenire pe pat, pe lângă pat, în şiruri lungi, până la uşă. Pe vremea aceea, mătuşa îşi pe­trecea mai tot timpul cu mine şi cu verişorii mei, când mergeam în vacanţe la ţară. Nu mi-o amin­­tesc să fi făcut vreodată treburi prin casă. Doar stătea cu noi, ne cânta, ne plimba şi ne spu­nea po­veşti. Sau ne cumpăra lu­beniţă de la oamenii care tre­ceau cu căru­ţele pe uliţă sau ne făcea porumb fiert şi clă­tite. Şi râdea. Mereu râ­dea şi se bucura de fiecare clipă. Bunica mea, cum­nata Ja­nei, era respon­sa­bilă cu lucrurile pămân­teşti. Ea punea mesele, deretica prin casele amândouă, a Janei şi-a sa, despărţite doar de-un gard, şi tot ea avea s-o îngrijească pe mă­tuşa tatei, până la ultima suflare, când s-a îmbolnăvit de cancer. Înainte să închidă ochii, Jana i-a pupat mâna, în semn de mulţu­mire, pen­tru toată grija pe ca­re-a avut-o de ea. Nu mi-aş fi imaginat-o ni­cio­dată capabilă de un astfel de gest, pentru că întotdeauna am avut impresia că trăieşte de parcă totul i s-ar cuveni. Şi, iarăşi, niciodată n-am înţeles de ce n-a ajuns mătuşa Jana să fie cea mai fericită femeie din lume! Doar se pricepea ca nimeni altcineva să se bucure de tot ce-o încon­jura! Însă a fost singură de când o ştiu şi n-a avut niciodată copii, deşi ar fi avut un bărbat sau doi, pentru scurt timp, mult după prima tinereţe, dar pe care eu niciodată nu i-am văzut.
Când am ajuns în casa mă­tuşii, la "împărţeală", to­tul era neschimbat. Spiri­tul ei frenetic, râsul ei din tot sufletul şi acordurile ro­man­ţelor apuse îmi zvâc­neau în piept şi umpleau casa toată. Şi m-aşteptam ca Jana să apară, chiar atunci, din ca­mera alătu­ra­tă, de printre hainele neter­mi­nate, aban­do­nate lângă maşina de cu­sut, să-şi aprin­dă un "Mă­ră­şeşti", să mă ia de mână şi să mă poarte, ca pe vremuri, prin sat. În loc de asta, din odaia din mijloc au apărut notarul şi rudele mele. Din plicul sigilat, bărbatul străin scoa­se o foaie pe care recu­nos­cui deîndată scrisul mătuşii. Intrusul citi, ca pe un pomelnic fără importanţă, numele lucruşoarelor dragi lăsate de Jana unuia sau altuia dintre noi. Cărţi, obiecte de mobilier, bijuterii. Lucruri fără valoare financiară, însă atât de preţioase pentru noi! "Alinei, nepoata care mi-a semănat cel mai mult şi mi-a fost cea mai apropiată, îi las cheia cufărului meu ascuns în pod. «Crezi că n-am ştiut tot timpul că încercai s-o găseşti şi să deschizi, pe furiş, cutia care ţi-a rămas atâta timp ferecată? Îţi încredinţez acum cheiţa secretă, împreună cu bătrânul cufăr care ţi-a stârnit mereu curiozitatea. Deschide-l! Am toată încrederea că vei şti să te bucuri de comoara din el!»".

Mireasa nopţii

În primul moment, m-am gândit că darul venea puţin cam târziu. Nu mai aveam curizitatea copi­lului care pândise, ani la rând, un moment de neaten­ţie al mătuşii, ca să vadă ce e în cufărul atât de bine păzit. Apoi a trebuit să recunosc că Jana mă păcălise tot timpul şi am zâmbit: cheia butu­cănoasă şi ruginită pe care pusesem ochii era una oarecare. Cheiţa asta, deschizătoare a mult râvnitei cutii, o vedeam pentru prima dată, deci, mătuşa o ţinuse bine ascunsă, secretă. Acum, când o apro­piam de cufăr, mâinile îmi tremurau şi cu­riozitatea creştea din nou. Clic. Şi deschizătoarea învechită cedează din prima încercare. Pare-se că fusese folosită de tare multe ori, încât nu se uzase şi nu se ruginise. Înăuntru, câteva hârtii împăturite, scri­sori îngălbenite de vreme, pe ici pe colo cu literele şterse de urme de lacrimi. Le-am deschis, una după alta, şi le-am citit pe nerăsuflate. Unele erau lungi şi romantice, pline de poezie, altele scurte, aproape telegrafice, mâzgălite parcă pe furiş, în grabă sau cu disperare. Redau doar cinci dintre ele:

2 martie 1933, Calafat
"Janetta mea dragă, mă gândesc fără încetare la momentul în care ţi-am întins mâna şi te-am invitat la dans întâia oară. Ploua torenţial şi stro­pii tropăiau pe ţigla acoperişului ca inima mea ce bătea să-mi sară din piept, iar înăuntru, în sala de bal, trei ţigani lăutari cântau tangoul lui Gar­del. Când ne-am apropiat, ţi-am atins tâmpla cu obrazul ca într-o mângâiere, iar părul tău mi-a îm­brăcat umărul. Te-ai lipit cu totul de mine, iar eu în­cercam să nu mă pierd şi te conduceam prin mu­zică ca printr-un labirint. Mă priveai cu o tandreţe electrică, iar buzele îţi erau despărţite doar de-o răsuflare. Numai picioarele îşi păstrau echilibrul şi goneau pe podea, de­se­nând cercuri largi, ele­gante, ce simulau siguranţa pe care niciunul dintre noi n-o mai avea. Nu ştiu când muzica a tăcut şi s-a întors ploaia. Draga mea, ah, draga mea, îmi doresc să te ţin din nou în felul acesta în braţe, într-o sală de bal! Al tău, pe vecie, G."

10 martie, Craiova
"Draga inimii mele, m-a întristat foarte vestea de la tine. Ştii prea bine că nu mai eşti copil, şi bătrânii tăi n-au niciun drept să te mărite cu un om neiubit. Acum nu pot scrie mai mult, fug să prind trenul spre casă. Te iubesc cu aceeaşi înflă­cărare şi dor! Al tău G."

4 aprilie, Calafat
"O, draga inimii mele, Janetta mea, vestea ce mi-ai dat-o m-a făcut să râd şi să plâng de fericire! Chiar aşa ai făcut, ai fugit înaintea nunţii aran­jate? De fapt, numai tu puteai face asta, tem­pe­ramentală şi pătimaşă cum eşti! Ştii că şi de-asta te iubesc atât! Pentru totdeauna, G."

20 aprilie, Calafat
"Janetta mea, nici nu-ţi dai seama cât m-ai făcut de fericit! Parcă te văd singură, închisă cu lacăt de ăi bătrâni în odaie, cum coşi pe furiş, noapte de noapte, la opaiţ, rochia în care-mi vei fi mireasă. Ard de nerăbdare să-ţi pun pe deget inelul unirii noastre şi să te văd, frumoasă cum numai tu eşti, în rochia cusută cu dragoste şi disperare. Al tău mereu, G."

5 mai, Calafat
"Janetta mea, număr - nu zilele, ci clipele, draga mea dragă! Mult a fost, şi tot mult îmi pare că a rămas până poimâine noapte! Am să viu fără întârziere, cu inelul ce ne va lega. Bătrânul preot zice că nu-i bine ce facem, dar mă-nsoţeşte negre­şit! Până atunci, murmur romanţa lui Zavaidoc, ce până nu demult mă făcea să plâng. Azi, în schimb, îmi umple pieptul de fericire. Ştiu cât de fru­mos o cânţi tu, iubita mea. Şi parcă te aud: «Atunci când ne-am văzut întâi, Privirea cu sfială Mi-a-ncremenit în ochii tăi... O! din privirile dintâi Fă-ţi firul de beteală!». Mirele tău pentru eternitate, G."
Aici, scrisorile se opreau. Nu am reuşit să de­duc dacă nunta plănuită a avut loc pe ascuns, în noapte. Sau dacă părinţii au oprit şi ceremonia secretă, şi scrisorile pătimaşe şi deznădăjduite ce trebuie să fi urmat. Cert era un singur lucru: Jana şi G. au fost împiedicaţi să-şi împlinească dra­gostea, cu sau fără nunta secretă dintr-o noapte de mai.
M-am gândit imediat să-l caut pe misteriosul iubit din scrisori, să aflu de la el totul, cu lux de amă­nunte. Dar am decis, în cele din urmă, să nu răs­colesc trecutul. Mai ales că mătuşa însăşi nu a făcut-o nici după ce vremurile s-au schimbat, nici după ce părinţii i-au murit. De ce? Din motive numai de ea ştiute. Cine a fost el? Nu mai con­tea­ză. Unul dintre bărbaţii care au iubit-o nebuneşte. Şi poate singurul pe care ea l-a iubit cu adevărat. Alesul, pentru care şi-a cusut singură rochia de mi­reasă. Îmi e de ajuns să ştiu că Jana a trăit o po­ves­te atât de frumoasă de dragoste! Şi i-am mul­ţumit, în gând, că mi-a încredinţat preţioasele scrisori.

Satul fără ea

Câţiva ani mai târziu, tata şi unchiul au vândut casa mătuşii Jana. La fel, şi pe a bunicii, după ce s-a stins şi ea. Le-au dat pe nimic unor oameni gos­podari din sat, ca să nu se surpe din temelii, pentru că noi locuim departe şi n-am fi avut cum să le ţinem în picioare. Vărul meu a mai trecut după un timp prin locul copilăriei noastre: la drum, străine, stăteau drepte două case întoarse una spre alta, ce se priveau cu ochi reci, din geamuri de ter­mopan. Nu mai păstrau nimic din căsuţele calde şi simple din anii fericiţi de altădată. Tot aşa cum mătuşa tatei şi bunica niciodată nu le vor mai însufleţi.
Până la urmă, dacă mă gândesc mai bine, ade­vărata moştenire, comoara pe care mi-a lăsat-o Jana, odată cu vechiul cufăr plin cu scrisori, au fost acele minunate amintiri din vacanţele copi­lăriei. Şi mi-a mai lăsat, fără să ştie, un crâmpei din sufletul ei pătimaş, pe care-l recunosc în al meu.
Mereu îmi spun c-o să mai trec cândva prin sat, mă­car la cimitir, s-aprind o lumânare. Dar inima mea vrea să păstreze totul aşa cum era în vremurile minunate de demult. O icoană a iubirii şi a fericirii, neatinsă. Ferecată pentru totdeauna în inima mea, ca într-un cufăr de la care păstrez cu sfinţenie cheia.

ALINA DINCĂ