Cheița secretă
Ce-ar fi putut să ne lase mătușa Jana moștenire? - m-am întrebat. Ea, care n-a avut vreodată altceva de preț decât frumusețea ei rară, de care mereu a făcut risipă, și arzătoarea ei poftă de viață, pe care, oricum, a împărțit-o cu noi din plin? Și un maldăr de haine neterminate, de pe vremea când era croitoreasă.
Fată de învățători dintr-un sat doljean sărac, cu gospodării prăpădite și copii schimonosiți de foame și sfârșiți de muncile zilnice, Jana fusese crescută ca o prințesă, în singura casă cu pridvor și fântână de pe uliță. Ea avea mâini albe și fine, ce nu cunoșteau asprimea sapei, nici a albiturilor frecate cu săpun de casă și cu leșie, în apa rece ca gheața, printre pietre, la râu. Mâinile ei știau doar răsfățul filelor parfumate de carte și al mătăsii rochiilor ce-i umpleau odăile, podul, dulapurile și, până la urmă, viața. Rochii purtate la balurile de la oraș - așa cum avea să-mi povestească. Apoi abandonate prin șifoniere, cu poveștile lor cu tot. Tare-mi plăcea, când eram mică, să le îmbrac. Curgeau, colorate, înfoiate, foșnitoare, până-n pământ, acoperind tocurile pantofilor ei cu multe numere mai mari. Mergeam mândră, străduindu-mă să-mi păstrez echilibrul în fața oglinzii cât mine de înaltă de la dulapul din camera de la drum. În timp ce Jana îmi cânta romanțe și-mi istorisea, după multe rugăminți ale mele, iubirile deznădăjduite ale bărbaților ce-au făcut câte-o pasiune pentru ea. "De ziua nunții tale-ți scriu.../ La nuntă n-am să pot să fiu/ Și de-aș putea, de ce să viu?".../. Se ridica glasul ei cald și puternic deasupra parfumului îmbătător de mosc, ce se desfăcea din faldurile veșmintelor scoase de prin cotloane. Mă lega peste mijloc cu un cordon, ca să nu calc pe poale, și-mi atârna câte-o geantă pe umăr, apoi mă lăsa, cu orele, să mă oglindesc. Dansam prin odaie, iar uneori chiar și prin curte, iar ea se amuza și stătea pe prispă și-mi depăna gloria fiecărei rochii pe care o retrezeam la viață, însă doar într-o caricatură a ei. Vedeam, amețită, în fața ochilor, ca aievea, săli somptuoase de bal, în care Jana, tânără și strălucitoare, valsa și sucea mințile ofițerilor dintre războaie, care o sufocau apoi cu scrisorele parfumate și declarații de iubire înflăcărate. Mi-o amintesc într-o poză din tinerețe, prin anii '30, cu sora și fratele ei - bunicul meu din partea tatei - la o astfel de serată dansantă, din Calafat. Înaltă, suplă, cu o ținută mândră, de regină, mătușa Jana se topea într-un zâmbet transfigurat de o fericire nepământeană, de parcă viața i-ar fi pus totul la picioare chiar atunci. Din cât am înțeles de la bunica, fotografia aceea a fost făcută cu puțin înainte ca Jana să fugă de la altar, în rochie de mireasă, și să-l lase baltă pe mirele ales de părinți.
Toate amintirile astea îmi însoțeau inima, pe drumul spre sătucul în care am fost atât de fericită cândva! Parcă o vedeam și-acum pe mătușa pe treptele din pridvor, fumând câte un "Mărășești" fără filtru. Sau în odaia în care-și avea atelierul. Îi aud și azi picioarele mișcând talpa mașinii de cusut, într-un du-te-vino în sincron cu mâinile ce treceau țesătura pe sub acul ce-o împungea, ritmic, desenând linii ce preschimbau bucățile informe de material în veșminte frumoase, pentru femeile simple, din sat. Asta, până când n-a mai interesat-o croitoria. A abandonat rochiile în devenire pe pat, pe lângă pat, în șiruri lungi, până la ușă. Pe vremea aceea, mătușa își petrecea mai tot timpul cu mine și cu verișorii mei, când mergeam în vacanțe la țară. Nu mi-o amintesc să fi făcut vreodată treburi prin casă. Doar stătea cu noi, ne cânta, ne plimba și ne spunea povești. Sau ne cumpăra lubeniță de la oamenii care treceau cu căruțele pe uliță sau ne făcea porumb fiert și clătite. Și râdea. Mereu râdea și se bucura de fiecare clipă. Bunica mea, cumnata Janei, era responsabilă cu lucrurile pământești. Ea punea mesele, deretica prin casele amândouă, a Janei și-a sa, despărțite doar de-un gard, și tot ea avea s-o îngrijească pe mătușa tatei, până la ultima suflare, când s-a îmbolnăvit de cancer. Înainte să închidă ochii, Jana i-a pupat mâna, în semn de mulțumire, pentru toată grija pe care-a avut-o de ea. Nu mi-aș fi imaginat-o niciodată capabilă de un astfel de gest, pentru că întotdeauna am avut impresia că trăiește de parcă totul i s-ar cuveni. Și, iarăși, niciodată n-am înțeles de ce n-a ajuns mătușa Jana să fie cea mai fericită femeie din lume! Doar se pricepea ca nimeni altcineva să se bucure de tot ce-o înconjura! Însă a fost singură de când o știu și n-a avut niciodată copii, deși ar fi avut un bărbat sau doi, pentru scurt timp, mult după prima tinerețe, dar pe care eu niciodată nu i-am văzut.
Când am ajuns în casa mătușii, la "împărțeală", totul era neschimbat. Spiritul ei frenetic, râsul ei din tot sufletul și acordurile romanțelor apuse îmi zvâcneau în piept și umpleau casa toată. Și m-așteptam ca Jana să apară, chiar atunci, din camera alăturată, de printre hainele neterminate, abandonate lângă mașina de cusut, să-și aprindă un "Mărășești", să mă ia de mână și să mă poarte, ca pe vremuri, prin sat. În loc de asta, din odaia din mijloc au apărut notarul și rudele mele. Din plicul sigilat, bărbatul străin scoase o foaie pe care recunoscui deîndată scrisul mătușii. Intrusul citi, ca pe un pomelnic fără importanță, numele lucrușoarelor dragi lăsate de Jana unuia sau altuia dintre noi. Cărți, obiecte de mobilier, bijuterii. Lucruri fără valoare financiară, însă atât de prețioase pentru noi! "Alinei, nepoata care mi-a semănat cel mai mult și mi-a fost cea mai apropiată, îi las cheia cufărului meu ascuns în pod. «Crezi că n-am știut tot timpul că încercai s-o găsești și să deschizi, pe furiș, cutia care ți-a rămas atâta timp ferecată? Îți încredințez acum cheița secretă, împreună cu bătrânul cufăr care ți-a stârnit mereu curiozitatea. Deschide-l! Am toată încrederea că vei ști să te bucuri de comoara din el!»".
Mireasa nopții
În primul moment, m-am gândit că darul venea puțin cam târziu. Nu mai aveam curizitatea copilului care pândise, ani la rând, un moment de neatenție al mătușii, ca să vadă ce e în cufărul atât de bine păzit. Apoi a trebuit să recunosc că Jana mă păcălise tot timpul și am zâmbit: cheia butucănoasă și ruginită pe care pusesem ochii era una oarecare. Cheița asta, deschizătoare a mult râvnitei cutii, o vedeam pentru prima dată, deci, mătușa o ținuse bine ascunsă, secretă. Acum, când o apropiam de cufăr, mâinile îmi tremurau și curiozitatea creștea din nou. Clic. Și deschizătoarea învechită cedează din prima încercare. Pare-se că fusese folosită de tare multe ori, încât nu se uzase și nu se ruginise. Înăuntru, câteva hârtii împăturite, scrisori îngălbenite de vreme, pe ici pe colo cu literele șterse de urme de lacrimi. Le-am deschis, una după alta, și le-am citit pe nerăsuflate. Unele erau lungi și romantice, pline de poezie, altele scurte, aproape telegrafice, mâzgălite parcă pe furiș, în grabă sau cu disperare. Redau doar cinci dintre ele:
2 martie 1933, Calafat
"Janetta mea dragă, mă gândesc fără încetare la momentul în care ți-am întins mâna și te-am invitat la dans întâia oară. Ploua torențial și stropii tropăiau pe țigla acoperișului ca inima mea ce bătea să-mi sară din piept, iar înăuntru, în sala de bal, trei țigani lăutari cântau tangoul lui Gardel. Când ne-am apropiat, ți-am atins tâmpla cu obrazul ca într-o mângâiere, iar părul tău mi-a îmbrăcat umărul. Te-ai lipit cu totul de mine, iar eu încercam să nu mă pierd și te conduceam prin muzică ca printr-un labirint. Mă priveai cu o tandrețe electrică, iar buzele îți erau despărțite doar de-o răsuflare. Numai picioarele își păstrau echilibrul și goneau pe podea, desenând cercuri largi, elegante, ce simulau siguranța pe care niciunul dintre noi n-o mai avea. Nu știu când muzica a tăcut și s-a întors ploaia. Draga mea, ah, draga mea, îmi doresc să te țin din nou în felul acesta în brațe, într-o sală de bal! Al tău, pe vecie, G."
10 martie, Craiova
"Draga inimii mele, m-a întristat foarte vestea de la tine. Știi prea bine că nu mai ești copil, și bătrânii tăi n-au niciun drept să te mărite cu un om neiubit. Acum nu pot scrie mai mult, fug să prind trenul spre casă. Te iubesc cu aceeași înflăcărare și dor! Al tău G."
4 aprilie, Calafat
"O, draga inimii mele, Janetta mea, vestea ce mi-ai dat-o m-a făcut să râd și să plâng de fericire! Chiar așa ai făcut, ai fugit înaintea nunții aranjate? De fapt, numai tu puteai face asta, temperamentală și pătimașă cum ești! Știi că și de-asta te iubesc atât! Pentru totdeauna, G."
20 aprilie, Calafat
"Janetta mea, nici nu-ți dai seama cât m-ai făcut de fericit! Parcă te văd singură, închisă cu lacăt de ăi bătrâni în odaie, cum coși pe furiș, noapte de noapte, la opaiț, rochia în care-mi vei fi mireasă. Ard de nerăbdare să-ți pun pe deget inelul unirii noastre și să te văd, frumoasă cum numai tu ești, în rochia cusută cu dragoste și disperare. Al tău mereu, G."
5 mai, Calafat
"Janetta mea, număr - nu zilele, ci clipele, draga mea dragă! Mult a fost, și tot mult îmi pare că a rămas până poimâine noapte! Am să viu fără întârziere, cu inelul ce ne va lega. Bătrânul preot zice că nu-i bine ce facem, dar mă-nsoțește negreșit! Până atunci, murmur romanța lui Zavaidoc, ce până nu demult mă făcea să plâng. Azi, în schimb, îmi umple pieptul de fericire. Știu cât de frumos o cânți tu, iubita mea. Și parcă te aud: «Atunci când ne-am văzut întâi, Privirea cu sfială Mi-a-ncremenit în ochii tăi... O! din privirile dintâi Fă-ți firul de beteală!». Mirele tău pentru eternitate, G."
Aici, scrisorile se opreau. Nu am reușit să deduc dacă nunta plănuită a avut loc pe ascuns, în noapte. Sau dacă părinții au oprit și ceremonia secretă, și scrisorile pătimașe și deznădăjduite ce trebuie să fi urmat. Cert era un singur lucru: Jana și G. au fost împiedicați să-și împlinească dragostea, cu sau fără nunta secretă dintr-o noapte de mai.
M-am gândit imediat să-l caut pe misteriosul iubit din scrisori, să aflu de la el totul, cu lux de amănunte. Dar am decis, în cele din urmă, să nu răscolesc trecutul. Mai ales că mătușa însăși nu a făcut-o nici după ce vremurile s-au schimbat, nici după ce părinții i-au murit. De ce? Din motive numai de ea știute. Cine a fost el? Nu mai contează. Unul dintre bărbații care au iubit-o nebunește. Și poate singurul pe care ea l-a iubit cu adevărat. Alesul, pentru care și-a cusut singură rochia de mireasă. Îmi e de ajuns să știu că Jana a trăit o poveste atât de frumoasă de dragoste! Și i-am mulțumit, în gând, că mi-a încredințat prețioasele scrisori.
Satul fără ea
Câțiva ani mai târziu, tata și unchiul au vândut casa mătușii Jana. La fel, și pe a bunicii, după ce s-a stins și ea. Le-au dat pe nimic unor oameni gospodari din sat, ca să nu se surpe din temelii, pentru că noi locuim departe și n-am fi avut cum să le ținem în picioare. Vărul meu a mai trecut după un timp prin locul copilăriei noastre: la drum, străine, stăteau drepte două case întoarse una spre alta, ce se priveau cu ochi reci, din geamuri de termopan. Nu mai păstrau nimic din căsuțele calde și simple din anii fericiți de altădată. Tot așa cum mătușa tatei și bunica niciodată nu le vor mai însufleți.
Până la urmă, dacă mă gândesc mai bine, adevărata moștenire, comoara pe care mi-a lăsat-o Jana, odată cu vechiul cufăr plin cu scrisori, au fost acele minunate amintiri din vacanțele copilăriei. Și mi-a mai lăsat, fără să știe, un crâmpei din sufletul ei pătimaș, pe care-l recunosc în al meu.
Mereu îmi spun c-o să mai trec cândva prin sat, măcar la cimitir, s-aprind o lumânare. Dar inima mea vrea să păstreze totul așa cum era în vremurile minunate de demult. O icoană a iubirii și a fericirii, neatinsă. Ferecată pentru totdeauna în inima mea, ca într-un cufăr de la care păstrez cu sfințenie cheia.
ALINA DINCĂ