La 41 de ani arată ca o liceancă. Te surprinde însă, de la început, amărăciunea adâncă din ochii ei negri şi intenşi. O tristeţe ce pare să spună că au văzut ceva groaznic, ceva ce noi, ceilalţi, nici nu ne închipuim! Dacă o priveşti cu atenţie, observi că sprâncenele îi sunt doar desenate. Şi că poartă perucă - un păr brun şi bogat, întocmai cum era părul ei natural. Îţi dai seama imediat că sunt semnele chimioterapiei şi amuţeşti. Ecaterina îţi înţelege şocul şi te scoate, tot ea, din impas: "Şi acum îmi mai caut elasticul, să-mi prind părul", spune, şi glasul i se înfioară sub un tremur de lacrimi, pe care le topeşte în grabă, sub un râs cristalin şi curajos. "Matei, băieţelul meu de 9 ani, îmi spunea la-nceput: «Mama, de-acum o s-arăţi ca un bebeluş! Dar, te rog eu mult, când vii să mă iei de la şcoală, să-ţi pui peruca!» Şi, iată-mă, am aproape un an de când o port".
Moartea din oglindă
Pe Katy Boicea, acum Antonescu, o ştiu de când eram doar nişte copile cu ghiozdanele în spate, două fete din Balş, orăşelul nostru natal din Oltenia. Aveam visuri simple pe-atunci, iar viaţa ni le-a împlinit. Ne doream o familie, un copil şi o meserie pe care s-o facem cu drag. Dumnezeu ni le-a dăruit. Acum, visul cel mare al Ecaterinei e să trăiască şi să-şi crească băiatul. Când ne-am reîntâlnit în Bucureşti, trecuseră mai bine de 20 de ani peste noi. Katy părea neschimbată, ba chiar era mai strălucitoare ca oricând. Numai mâhnirea aceea abia perceptibilă ce îi întuneca uneori chipul îi dădea un aer diferit. Nu te-aştepţi ca, reîntâlnind o veche cunoştinţă, ce-ţi aminteşte de o copilărie fericită, să afli că acum luptă pentru viaţă! Pur şi simplu nu-ţi vine să crezi! Asculţi uluit şi niciun cuvânt nu pare destul de cald şi de blând încât să i-l spui, ca să-i aducă puţină alinare. Şi taci. Iar realitatea întunecată, odată preschimbată-n poveste, îţi dă speranţa că, la fel ca-n orice basm, va avea un final fericit! Numai că, în viaţă, lucrurile nu stau întotdeauna aşa!
Katy a aflat că are cancer la sân în septembrie, anul trecut: "N-am avut niciun semn în afară de o ameţeală puternică. Totul se-nvârtea în jurul meu. Uneori, nici nu vedeam pe unde merg, eram ca-ntr-un vis! Şi chiar mi-am zis de câteva ori: «E ceva rău cu mine!»". Îmi mărturiseşte că găsea mereu scuze ca să amâne mersul la medic. Ba ca să-şi ducă băieţelul la mare, ba ca să petreacă timp cu sora din Grecia. Până într-o zi, când a ridicat mâinile în faţa oglinzii, să-şi prindă părul: "Am descoperit o adâncitură sub sânul stâng. Aşa, ca o gropiţă în obraz". Atunci chiar s-a speriat. A sunat imediat la o clinică, dar i s-a făcut programare abia în două luni. Medicul, un chirurg oncolog renumit, care îi inspira multă încredere, a întâmpinat-o optimist şi chiar glumeţ. În timp ce o palpa, însă, chipul i s-a întunecat. Zâmbetul i s-a topit, de îndată ce a intuit diagnosticul: tumoră mamară, stadiul 1, cu risc de metastaze. "Am simţit că mor când am aflat. Imediat ce-am ieşit pe poarta spitalului, am sunat-o pe sora mea din Grecia. Apoi pe fratele şi cumnata mea din Bucureşti. Le-am povestit şi am plâns. Iar ei au încercat să mă liniştească. Dar nicio vorbă, oricât de caldă şi încurajatoare, nu mă alina. Mă simţeam pierdută, distrusă! Şi mi-am dat seama că, oricâţi oameni ai avea lângă tine, în bătălia asta eşti singur!"...
Între frică şi rugăciune
Se apropiau sărbătorile de iarnă, când Katy s-a internat pentru operaţie. Nu mai fusese niciodată la spital, decât atunci când l-a născut pe Matei. Îi era frică de doctori, de bisturie şi mai ales de anestezie. Cu toată teama şi din toată nenorocirea, Ecaterina realiza însă că ea e un caz fericit. Medicul îi spusese că venise la vreme şi şansele erau mari. Avea şanse maxime de vindecare, fără să fie nevoie să i se amputeze vreun sân. În salon cu Ecaterina era o doamnă de 47 de ani, care venise cu mare întârziere la spital. "Sânul ei era complet deformat. Uriaş şi oribil! Şi n-ar fi venit nici atunci, dacă n-ar fi convins-o fata ei, în vârstă de 15 ani", îmi povesteşte Katy, care nu reuşeşte să-nţeleagă cum se poate o mamă neglija într-atât, când are un copil de crescut. O altă femeie care se operase mai demult, venise pentru reconstrucţie de sân şi se bucura ca un copil că va arăta, din nou, ca altădată. Şi mai era o doamnă drăguţă, blondă, cu ochi albaştri, care învinsese cancerul cu ani în urmă şi venise doar pentru control.
Operaţia a venit la o săptămână de la internare şi a decurs fără probleme mari. S-a trezit în sala de reanimare, unde a rămas 24 de ore. "Mă simţeam de parcă mă lovise un tren", îmi spune. "Dar, când mi-a fost ceva mai bine, am început să cânt colinde. Doar eram în decembrie!". După o săptămână, se întorcea acasă. Cu o cicatrice mică sub sânul stâng, care acum deja nu se mai vede. Dar lupta era departe de a se fi terminat! O aştepta un maraton dur, care o înfricoşa: şedinţele de chimioterapie, opt la număr. Au fost, încă de la început, crunte. Iar greaţa a fost cel mai mic inconvenient, pe care aproape că nu l-a băgat în seamă. De la prima şedinţă, se aştepta să-i cadă părul. S-a întâmplat după 18 zile, îşi aminteşte Katy cu precizie. "Toată viaţa am avut părul lung şi bogat. Atunci, mai erau câteva fire subţiate, două-trei fâşii, ce abia se mai ţineau de cap. Pe restul, desprins ca un corp străin, m-am încăpăţânat să-l mai păstrez, măcar câteva zile, prins într-un elastic. Mă făcea să-l mai simt încă puţin al meu". În cele din urmă, s-a înarmat cu o foarfecă, cu maşina de ras cu care-şi tundea băieţelul, şi s-a închis în baie. A dat muzica tare, de parcă voia să nu-şi mai audă gândurile. Soţul ei s-a oferit s-o ajute, când a înţeles ce se pregăteşte să facă. Dar Ecaterina a spus nu. A vrut să trăiască singură momentul acela, al despăriţirii de o parte din feminitatea sa. "Nu am realizat imediat, părea că îmi este indiferent. Abia după vreo trei zile am trăit şocul. Devenisem altcineva." Au venit apoi, odată cu fiecare şedinţă de chimioterapie, depresii cumplite. Se simţea inutilă, lipsită de orice sens. "După a cincea sau a şasea, venele mi se întăriseră, de la atâtea ace. Otrava refuza, parcă, să-mi mai intre în corp. Depresiile erau groaznice, simţeam uneori că cineva străin a intrat în corpul meu şi-i spuneam: «Ieşi din mine, ieşi, că eu nu sunt asta!»".
Viaţa de la capăt
Povestea Ecaterinei Antonescu este povestea a peste 2 milioane de femei din lumea întreagă. În România, peste 8.000 de noi cazuri de cancer la sân sunt depistate anual, iar peste 35% dintre femei pierd lupta cu boala, în special din cauza diagnosticării tardive.
ALINA DINCĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
