La 41 de ani arată ca o liceancă. Te surprinde însă, de la început, amărăciunea adâncă din ochii ei negri și intenși. O tristețe ce pare să spună că au văzut ceva groaznic, ceva ce noi, ceilalți, nici nu ne închipuim! Dacă o privești cu atenție, observi că sprâncenele îi sunt doar desenate. Și că poartă perucă - un păr brun și bogat, întocmai cum era părul ei natural. Îți dai seama imediat că sunt semnele chimioterapiei și amuțești. Ecaterina îți înțelege șocul și te scoate, tot ea, din impas: "Și acum îmi mai caut elasticul, să-mi prind părul", spune, și glasul i se înfioară sub un tremur de lacrimi, pe care le topește în grabă, sub un râs cristalin și curajos. "Matei, băiețelul meu de 9 ani, îmi spunea la-nceput: «Mama, de-acum o s-arăți ca un bebeluș! Dar, te rog eu mult, când vii să mă iei de la școală, să-ți pui peruca!» Și, iată-mă, am aproape un an de când o port".
Moartea din oglindă
Pe Katy Boicea, acum Antonescu, o știu de când eram doar niște copile cu ghiozdanele în spate, două fete din Balș, orășelul nostru natal din Oltenia. Aveam visuri simple pe-atunci, iar viața ni le-a împlinit. Ne doream o familie, un copil și o meserie pe care s-o facem cu drag. Dumnezeu ni le-a dăruit. Acum, visul cel mare al Ecaterinei e să trăiască și să-și crească băiatul. Când ne-am reîntâlnit în București, trecuseră mai bine de 20 de ani peste noi. Katy părea neschimbată, ba chiar era mai strălucitoare ca oricând. Numai mâhnirea aceea abia perceptibilă ce îi întuneca uneori chipul îi dădea un aer diferit. Nu te-aștepți ca, reîntâlnind o veche cunoștință, ce-ți amintește de o copilărie fericită, să afli că acum luptă pentru viață! Pur și simplu nu-ți vine să crezi! Asculți uluit și niciun cuvânt nu pare destul de cald și de blând încât să i-l spui, ca să-i aducă puțină alinare. Și taci. Iar realitatea întunecată, odată preschimbată-n poveste, îți dă speranța că, la fel ca-n orice basm, va avea un final fericit! Numai că, în viață, lucrurile nu stau întotdeauna așa!
Katy a aflat că are cancer la sân în septembrie, anul trecut: "N-am avut niciun semn în afară de o amețeală puternică. Totul se-nvârtea în jurul meu. Uneori, nici nu vedeam pe unde merg, eram ca-ntr-un vis! Și chiar mi-am zis de câteva ori: «E ceva rău cu mine!»". Îmi mărturisește că găsea mereu scuze ca să amâne mersul la medic. Ba ca să-și ducă băiețelul la mare, ba ca să petreacă timp cu sora din Grecia. Până într-o zi, când a ridicat mâinile în fața oglinzii, să-și prindă părul: "Am descoperit o adâncitură sub sânul stâng. Așa, ca o gropiță în obraz". Atunci chiar s-a speriat. A sunat imediat la o clinică, dar i s-a făcut programare abia în două luni. Medicul, un chirurg oncolog renumit, care îi inspira multă încredere, a întâmpinat-o optimist și chiar glumeț. În timp ce o palpa, însă, chipul i s-a întunecat. Zâmbetul i s-a topit, de îndată ce a intuit diagnosticul: tumoră mamară, stadiul 1, cu risc de metastaze. "Am simțit că mor când am aflat. Imediat ce-am ieșit pe poarta spitalului, am sunat-o pe sora mea din Grecia. Apoi pe fratele și cumnata mea din București. Le-am povestit și am plâns. Iar ei au încercat să mă liniștească. Dar nicio vorbă, oricât de caldă și încurajatoare, nu mă alina. Mă simțeam pierdută, distrusă! Și mi-am dat seama că, oricâți oameni ai avea lângă tine, în bătălia asta ești singur!"...
Între frică și rugăciune
Diagnosticul a fost confirmat de la primele investigații. A fost programată la operație la începutul lunii decembrie. Tensiunea așteptării și spaima irațională de intervenția chirurgicală o măcinau, la fel de perfide ca boala ce își făcuse culcușul în ea: "Îmi era o frică îngrozitoare, mă gândeam că eu o să mor pe masa de operație. Aveam deplină încredere în domnul profesor și, cu toate astea, mă temeam că o să mi se întâmple ceva rău. De anestezie mi-era cel mai frică. Îmi închipuiam că o să adorm și n-o să mă mai trezesc niciodată". În toate zilele acelea de dinainte de internare, când o copleșeau frica de ce va urma, plângea pe furiș, ca să nu le transmită soțului și copilului ei teama și îndoiala. "A fost o perioadă în care simțeam că viața mea s-a terminat. Alergam la biserici și mă rugam la Dumnezeu", povestește Ecaterina. Mai întâi, s-a rugat să-i fie lăsată viața, din care trăise atât de puțin! S-a rugat pentru liniștea și seninătatea de altădată. S-a rugat să nu fie smulsă de lângă oamenii ei dragi. Apoi, după zile lungi de lacrimi și frământări, și-a adunat tot sufletul într-un unic mesaj către Dumnezeu, ce a devenit rugăciunea inimii ei: "Doamne, lasă-mă să-mi cresc copilul, că nu e nimeni ca mama! Doamne, lasă-mă să-mi cresc copilul!". Au mai trecut alte două săptămâni de incertitudini și frică, de rugăciuni multe și fierbinți. Până când, dintr-odată, și-a găsit liniștea: "Mi-am zis: asta e, dacă mor, o să fiu cu Dumnezeu".
Se apropiau sărbătorile de iarnă, când Katy s-a internat pentru operație. Nu mai fusese niciodată la spital, decât atunci când l-a născut pe Matei. Îi era frică de doctori, de bisturie și mai ales de anestezie. Cu toată teama și din toată nenorocirea, Ecaterina realiza însă că ea e un caz fericit. Medicul îi spusese că venise la vreme și șansele erau mari. Avea șanse maxime de vindecare, fără să fie nevoie să i se amputeze vreun sân. În salon cu Ecaterina era o doamnă de 47 de ani, care venise cu mare întârziere la spital. "Sânul ei era complet deformat. Uriaș și oribil! Și n-ar fi venit nici atunci, dacă n-ar fi convins-o fata ei, în vârstă de 15 ani", îmi povestește Katy, care nu reușește să-nțeleagă cum se poate o mamă neglija într-atât, când are un copil de crescut. O altă femeie care se operase mai demult, venise pentru reconstrucție de sân și se bucura ca un copil că va arăta, din nou, ca altădată. Și mai era o doamnă drăguță, blondă, cu ochi albaștri, care învinsese cancerul cu ani în urmă și venise doar pentru control.
Operația a venit la o săptămână de la internare și a decurs fără probleme mari. S-a trezit în sala de reanimare, unde a rămas 24 de ore. "Mă simțeam de parcă mă lovise un tren", îmi spune. "Dar, când mi-a fost ceva mai bine, am început să cânt colinde. Doar eram în decembrie!". După o săptămână, se întorcea acasă. Cu o cicatrice mică sub sânul stâng, care acum deja nu se mai vede. Dar lupta era departe de a se fi terminat! O aștepta un maraton dur, care o înfricoșa: ședințele de chimioterapie, opt la număr. Au fost, încă de la început, crunte. Iar greața a fost cel mai mic inconvenient, pe care aproape că nu l-a băgat în seamă. De la prima ședință, se aștepta să-i cadă părul. S-a întâmplat după 18 zile, își amintește Katy cu precizie. "Toată viața am avut părul lung și bogat. Atunci, mai erau câteva fire subțiate, două-trei fâșii, ce abia se mai țineau de cap. Pe restul, desprins ca un corp străin, m-am încăpățânat să-l mai păstrez, măcar câteva zile, prins într-un elastic. Mă făcea să-l mai simt încă puțin al meu". În cele din urmă, s-a înarmat cu o foarfecă, cu mașina de ras cu care-și tundea băiețelul, și s-a închis în baie. A dat muzica tare, de parcă voia să nu-și mai audă gândurile. Soțul ei s-a oferit s-o ajute, când a înțeles ce se pregătește să facă. Dar Ecaterina a spus nu. A vrut să trăiască singură momentul acela, al despărițirii de o parte din feminitatea sa. "Nu am realizat imediat, părea că îmi este indiferent. Abia după vreo trei zile am trăit șocul. Devenisem altcineva." Au venit apoi, odată cu fiecare ședință de chimioterapie, depresii cumplite. Se simțea inutilă, lipsită de orice sens. "După a cincea sau a șasea, venele mi se întăriseră, de la atâtea ace. Otrava refuza, parcă, să-mi mai intre în corp. Depresiile erau groaznice, simțeam uneori că cineva străin a intrat în corpul meu și-i spuneam: «Ieși din mine, ieși, că eu nu sunt asta!»".
Viața de la capăt
Acum, când ne-am întâlnit, Katy tocmai a terminat ședințele de chimioterapie. E liberă să-și ia de la capăt viața. "Nu mi-a spus nimeni clar dacă am învins cancerul. Dar domnul doctor mi-a zis că pericolul cel mare a trecut. Eu îl consider eroul meu, mi-a salvat viața. Ca și pe a altor mii de femei! Oricum, mă mai așteaptă controale, investigații, poate multă vreme de-acum înainte, dar vreau să uit și să încep din nou să trăiesc cu adevărat. Să mă întorc la lucru, printre oameni. Să le zâmbesc lui Matei și soțului meu, fără să ascund, în suflet, un ghem de plâns". Am întrebat-o, la finalul întâlnirii noastre, dacă în anul acesta, de când luptă cu cancerul, a avut momente în care să se mai simtă normal, adică liberă de amenințarea bolii. "Nici măcar o clipă", mi-a răspuns. "Frica rămâne. Până și în vise mi-a intrat. Dar, de multe ori, îmi spun: «Bine că a fost doar atât!». De-acum pot începe să trăiesc din nou. Și am un mesaj pentru toate femeile: să își facă regulat controale și să meargă la medic de la primul semn! De fapt, de asta am acceptat să-mi apară numele adevărat. Vreau ca mărturia mea să fie un avertisment."
Povestea Ecaterinei Antonescu este povestea a peste 2 milioane de femei din lumea întreagă. În România, peste 8.000 de noi cazuri de cancer la sân sunt depistate anual, iar peste 35% dintre femei pierd lupta cu boala, în special din cauza diagnosticării tardive.
ALINA DINCĂ