E începutul unei nopţi de la mijlocul acestei toamne şi iată-mă din nou, după 16 ani, pe uliţa lăutarilor din Clejani. Când m-a văzut atunci că mă opresc în faţa casei sale, bătrânul Neacşu Culai, legendar viorist al Tarafului Haiducilor, a ridicat un deget în aer şi le-a zis copiilor ce roiau în jurul său "Bă, îl vedeţi p-ăsta? De un an umblă prin toată lumea după mine să-mi ia un interviu. Că acu îl bag la mine-n curte!". În aceeaşi curte în care Culai mi-a spus atunci povestea vieţii lui şi mi-a cântat alături de nepoţei, se aude, acum, muzică lăutărească. "Bairam la Clejani" se numeşte evenimentul foarte inspirat care aduce aici două autocare cu iubitori ai muzicii, români şi străini. Muzica curge magnific, prinde în ea tot praful, tristeţea, pofta de viaţă a acestui sat din Lunca Neajlovului, celebru pentru generaţiile sale de lăutari. Taraful acesta restrâns ar avea loc pe orice scenă de jazz sau de muzică tradiţională din lume. Marinică, nepotul lui Culai, rupe ţambalul, tatăl său, Ţagoi, gazda serii, tronează ca un rege al acordeonului şi, lângă el, un alt bătrân cântă grozav, cu vioara şi cu vocea. Înăltuţ, subţire, cu o pălărie elegantă pe cap, dă viaţă unor vechi doine şi balade. Toader Zidaru. Nu l-am mai ascultat, trebuie neapărat să-l cunosc.
"S-a măturat cu lăutarii bătrâni"
- De unde sunteţi, de aici din Clejani?
- Sunt din Mârşa, un sat de aici, aproape.
- Mulţi lăutari buni au pornit de acolo. Nea Vasile Dinu...
- Da, e cumnatu meu. Am cântat de sute de ori împreună.
- Ilie Iorga, o voce extraordinară a Tarafului Haiducilor, era tot din Mârşa...
- Da, era fratele lu mama mea. Ăla lăutar bun! Acum, gata, s-au dus, s-a măturat cu lăutarii bătrâni. Să vă spun sincer, nici eu n-aş mai vrea să mă mai ocup, la 82 de ani. Bătrâneţea...Io am fost specialist. În seara asta nu v-aţi dat dumneavoastră seama bine cum cânt, pentru că n-am avut doza la vioară. A venit de dimineaţă la mine un nepot care are nuntă-n noaptea asta la Cartojani, a venit şi mi-a cerut doza, şi ce să fac, că e nepotu meu? I-am dat-o şi m-am chinuit din greu acum. Da să mă auziţi ce puternic cânt io, că le cânt la ţăranii ăştia, care-s periculoşi şi pricopsiţi. Dau cu banu, da să le faci plăcerea. Trei ore nu mă lasă să mă opresc, până le trece pofta de joc.
"Manelele astea aduc probleme mari"
A fost odată: nea Culai şi nepoţeii
- Unde mai cântaţi?
- Peste tot. Mâine dimineaţă, la zece, vine să mă ia la nuntă. Io nu pot să păcălesc, domnule, îmi fac treaba serios, că cu ăştia trăiesc. Nu vreau să-mi aud nici un cuvânt în spate, că omul când bea, are altă părere, da io sunt om serios. Fac brâurile, cântările ţărăneşti, tot ce trebuie, şi după aia stau liniştit, vin băieţii ăştia tineri, cu manelele, joacă doamnele, domnii, tineretu.
- Cum vă împăcaţi cu muzica asta nouă?
- De la el aţi învăţat să cântaţi?
- Tata era periculos, mare muzicant. Vancea îl chema, e demult dispărut. Tata avea pretenţii, să mă dea la şcoală de muzică, sau măcar să mă înveţe el să cânt. Cum zicea tata: "Hai mă, să te învâţ, ia de pune şi tu mâna pe vioara asta", eu fugeam de acasă. Fugeam, domnule! Nu că-mi era frică de el, că nu-mi făcea nimic. Da nu înţelegeam, n-aveam multă minte, cred că aveam io o lipsă, ceva. Am fost zece fraţi, unu a ieşit muncitor, unu sudor, unu şofer, şi doi lăutari. Ăsta de-i dădui doza lu fii-su. Şi io m-am făcut şofer, mă descurcam bine, eram şofer la director, câştigam la bani, de nu îndrăznea să intre tata la mine-n cameră de ce găseşte acolo. Aşa că nu m-am apucat de mic de cântat, că aveam io alte probleme. Mă mai ocupam şi cu porci, cu viţei. A venit odată tata la mine, s-a aşezat şi el pe dormeză, că se operase, să pună şi el capu, şi când a tras o pernă, a dat de pachete cu bani. I-a zis lu mama: "Ia uite, Stelico, ce are ăsta aici, ăsta care fugea de mine să nu înveţe meserie!".
"P-asta, pe vioară, s-o bage acolo, lângă mine, când m-oi duce"
- Şi când v-aţi apucat de cântat?
- Foarte târziu, pe la 25 de ani. M-a prins tata şi mi-a zis: "Vezi, mă, dacă te apucai la 10-12 ani, ajungeai mare muzicant, că talent ai!".
- V-a părut rău?
- Foarte rău, da. Că la început, vedeam io că io cânt mai primitiv, aşa. Cântam bine faţă de mine, da nu aşa bine ca ăilalţii. De atunci, de la 25 de ani, cu asta mă ocup. Şi am avut necazuri mari în viaţă. Tot ce-am făcut, să le rămână copiilor. Doar p-asta, pe vioară, s-o bage acolo, lângă mine, când m-oi duce.
- N-o lăsaţi nepoţilor, să cânte cu ea?
- Am nişte nepoţei, să vedem ce-o zice tatăl lor. E unu care-i place, îmi cere vioara mereu, tataie, să fac şi io ca matale, să câştig un ban. Să vedem.
"Am trei ani de când figurez cu vioara"
Sudat de vioară
- Domnule, eu nici nu ştiu să tuşesc, n-a fumat nimeni la mine în casă. N-am gustat tutun şi nici alcool nu mi-a plăcut în viaţa mea. Cred că d-aia am îndurat. N-am fost gras, niciodată, n-am avut mai mult de 65 de kile. A venit în toamna asta Ţagoi şi a luat ţuică de la mine, că am 250 de pruni în curte. Şi a doua zi mi-a zis: "Bă, da ce ţuică bună ai, miroase de zici că-i parfum franţuzesc!". Că sunt prune d-alea pluşate. Mai vin băieţii, mai taie un lemn la gater, bagă lemnele-n magazie, le dau şi lor câte 2-3 kile de ţuică, că trebuie să trăiască şi ei. Da mie nu-mi trebuie ţuică. Acum câţiva ani, am făcut un accident vascular, cinci luni de zile am stat în spital. Nu-mi mai mişcam bine mâna şi picioru. Şi acolo era o asistentă de-mi făcea mereu injecţii. Când a zis doctoru "Te duci matale să iei aer acasă zece zile, da vii înapoi aicea, că-i grav", eu m-am dus acasă. Într-o zi, eram prin curte şi o văd pe asistentă la poartă. Mă pomenesc cu ea acolo. "Bună ziua, nea Tudore. Cum te simţi, eşti bine?". Io am rămas uluit. "Săru mâna". "Te superi c-am venit la matale în curte?" "Doamne fereşte! Cum să mă supăr? Da nu ştiu cum, adică nu ştiu cum să fac să vă respect mai bine. Un respect mare vreau". Ea era căsătorită cu un gardian d-ăsta de poliţie şi i-am zis că nu vreau să-i fac belele, că io nu vreau să fac rău nimănui, să despart pe nimeni, e urât asta. Da ea tot a divorţat şi a venit după mine. A vrut să mă duc io, la Piteşti, unde avea apartament mare, i-am zis "Coană Maria, doamna asistentă, nu mai plec la etatea asta de aici, vreau să mor în comuna mea", a venit ea la mine. I-am zis. "Măi, Maria, da tu ştii că io sunt ţigan!". "Cum vorbeşti aşa ceva? Te-am văzut de la început, şi fata mea, cum te-a văzut, a zis că Nea Tudor e un om greu, un om cu minte". Şi uite că suntem de şapte ani căsătoriţi şi sunt fericit. Ea m-a scăpat, dacă nu era ea, eram dus demult. Uite, azi de dimineaţă ştii ce-a făcut? Mă îmbrac io, zice: "Unde te duci?". "Păi a venit oamenii ăştia după mine, mă duc să cânt". "Ia stai jos acilea!". Şi-mi punea în picioare pantofii ăştia pe care mi i-a făcut la comandă, patru milioane a dat pe ei. Zice: "Acu-ţi fac gheată d-aia pluşată". Păi cum să nu fie omu fericit?
- V-a fost dor de vioară în anii în care n-aţi mai putut cânta?
- Da cum, mai şi plângeam după ea. Că venea românii să mă ia. "Hai, mă, Dudule, cum, mă, să nu vii? Măcar o zi, mă, să faci bradu şi să-mi aduci naşu, şi gata, îşi dau cinci milioane". "Nu pot, domne, că am ameţeli şi cad jos". Aveam nişte ameţeli grele. Mulţumesc lui Dumnezeu, au trecut şi am trei ani de când figurez cu vioara.
*
Afară, în cortul din curte, a început partea a doua a serii. Câţiva tineri spilcuiţi, coborâţi parcă din cataloage de modă, unii cu liceul de muzică la activ, pornesc programul de manele. Ascult atent şi încerc să înţeleg. Boxele urlă, mereu manelele se cântă aşa, de parcă ar vrea să ascundă ceva, o lipsă a fineţii, a nuanţelor. Tinerii au talent cu carul, nu-i nici o îndoială. Ritmu-i acolo, la asta nu-i întrece nimeni, şi invitaţii, ţigani, români, americani, străinii, s-au pus imediat pe dans. De peste o sută de ani, lăutarii din Clejani învaţă să cânte de la părinţii, bunicii lor, şi modernizează muzica, fiecare generaţie aduce ceva nou. Acum, mi se pare că există o ruptură, că manelele nu pornesc din muzica veche, ca o schimbare firească, ci din altă parte. Nu regăsesc nimic din farmecul, adâncimea, naturaleţea muzicii ascultate cu doar o oră înainte. La unu şi jumătate noaptea, a sosit vremea să mă îndrept spre casă. Înainte de a ieşi din curtea lui Ţagoi, mai privesc o dată pe gemuleţul marchizei şi, în lumina portocaliu-verzuie a becului, îl văd pe Dudu, stând tot acolo, drept, pe canapea. De data asta, are vioara scoasă din toc şi, în tot acel vacarm, cântă uşor, alături de acordeonistul tânăr al tarafului. Fiecare îi arată câte ceva celuilalt, la ureche, aproape. Mâine la zece dimineaţa porneşte să cânte la o nuntă, a câta sută din viaţa lui? Simt că aş vrea să-i arăt un respect, unul mare de tot.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
