Sandviciurile cu dragoste
"Dacă vreau ceva, pot să-mi iau şi singur!", se răsteşte Dan la prietena lui, când o vede apropiindu-se de el cu câteva sandviciuri puse pe o farfurie. Apoi îi întoarce demonstrativ spatele şi continuă să vorbească cu ceilalţi colegi. Locul acţiunii: o petrecere de firmă, la care angajaţilor li s-a permis să vină şi cu prietenele sau soţiile lor. Avantajul e oricum de partea lui, fiindcă se află la el "acasă", discută cu colegi de birou. Oana, în schimb, nu cunoaşte aproape pe nimeni aici, drept urmare, se refugiază într-un loc mai ferit şi înghite cu lacrimi în ochi toate sandviciurile de pe farfurie, după care îşi ţine încheieturile mâinilor sub jetul de apă rece, până îi dispar petele roşii din obraji. Dacă ar fi după ea, s-ar face pe loc nevăzută. "Eu sunt drăguţă cu tine şi te însoţesc la petrecere, iar tu mă ofensezi în public, nenorocitule!", şuieră mânioasă tânăra femeie către imaginea ei din oglindă.
Mai târziu, pe drumul spre casă, îi reproşează lui Dan comportamentul bădărănesc, dar acesta îi replică, plictisit: "Slăbeşte-mă cu drăgălăşeniile tale. Nu-ţi dai seama că mă sufoci? Nu mai am patru ani", apoi porneşte radioul maşinii. Când ajung la intrarea blocului în care locuieşte Oana, opreşte maşina şi aşteaptă ca ea să coboare, apoi demarează, fără să mai privească înapoi.
Deşi e trecut mult de miezul nopţii, Oana nu reuşeşte să adoarmă. Îl sună mereu pe Dan, simte nevoia să discute din nou cu el despre această seară nefericită, să clarifice comportamentul lui. Cu ce a greşit? Ştie că nu face bine, că insistenţa ei seamănă cu sandviciurile de pe farfurie, dar nu se poate abţine. Dan nu răspunde.
Povestea lor de dragoste începuse aşa de frumos, în vara trecută. Cu o precizie de ceasornic, în fiecare marţi, acest tânăr înalt, cu zâmbetul lui fermecător, îşi făcea apariţia în librăria unde lucra ea. Se prefăcea că se interesează de una sau alta din ultimele cărţi apărute, dar urmărindu-l discret cu coada ochiului, Oana a băgat de seamă că, de fapt, el o observa, cu maximă atenţie, chiar pe ea. Iar privirile lui insistente parcă o electrizau. Într-o bună zi, a găsit curajul să-i vorbească, invitându-l la o lectură publică, susţinută de un scriitor cunoscut. A fost începutul unei perioade minunate. Cea mai frumoasă de până atunci în viaţa ei.
Oana aprinde veioza. Drăgălăşenie? Poate că da. Uneori se miră ea însăşi că, atunci când colindă magazinele, se gândeşte mai întâi la ce i-ar plăcea lui să mănânce, la ce i-ar face plăcere lui să poarte, şi numai după aceea la ce şi-ar dori ea. De curând, îi prezentase triumfătoare nişte ochelari de soare Armani, pe care cheltuise o mică avere. "Nu-mi trebuie", refuzase Dan, mai degrabă neprietenos. "Mai am o pereche şi-mi sunt de ajuns". "Te rog!", insistase ea. "Afecţiunea ta e prea lipicioasă", replicase Dan enervat.
Oana s-a despărţit treptat de toate lucrurile care îi aduceau bucurie altădată. Nu mai merge la cosmetică şi masaj, "a uitat" intimitatea îndrăgitelor ei după-amieze de lectură pe care obişnuia să le petreacă pe canapea, înfăşurată într-un capot larg, cu o carte în mână, se lipseşte chiar şi de serile de seriale de la televizor. Totul pentru Dan. Mai nou, fiindcă el se înscrisese la masterat, Oana ţinea morţiş să-i gătească, pentru ca iubitul ei să nu piardă vremea mâncând pe fugă, în oraş. "Şi el ce face pentru tine?", o întrebase o prietenă. "Nimic", ar fi fost răspunsul corect. Dar Oana ripostase grăbită: "Nu e obligat să se revanşeze".
În finalul acestei seri dezastruoase, aşa cum stă ghemuită sub plapumă, epuizată de plâns, Oana nu reuşeşte nici măcar acum să cuprindă cu o privire clară şi critică grămăjoara de cioburi ale iubirii ei şi să-şi recunoască greşeala: insistenţa sentimentală. Murmură doar: "Nu mă mai iubeşte. Vrea să scape de mine. S-a sfârşit".
Opinia specialistului
Tipică pentru cuplurile în care exagerarea sentimentală îi limitează unuia dintre parteneri spaţiul vital, povestea relatată mai sus trebuie analizată mai detaşat. În spatele unei atitudini de respingere nu se află totdeauna intenţia de a torpila o relaţie, de a-i pune capăt, ci adesea doar o sufocare extremă. Cu cât unul dintre parteneri stăruie mai mult să obţină o apropiere permanentă, să-şi dovedească fidelitatea şi se agaţă de gâtul celuilalt, cu atât mai îndârjit luptă "prizonierul" să-şi apere libertatea. Acesta este un principiu infailibil, la fel ca o lege a naturii. De multe ori, la baza confruntării se găsesc modele comportamentale moştenite din trecut. În familia Oanei, de pildă, au existat probleme grave: mama suferea de depresie şi-şi căuta consolarea în alcool, tatăl venea cu neplăcere acasă. Neglijată de nişte părinţi preocupaţi de propria lor suferinţă, fata şi-a conceput singură o formulă de supravieţuire: "Trebuie să fac eforturi şi să insist ca să fiu observată. Dacă încetez să mă străduiesc, voi fi ignorată şi părăsită". Dan, în schimb, copil unic, plasat din start în centrul atenţiei neîncetate a mamei sale, nu cunoaşte asemenea griji. Dimpotrivă. Modul Oanei de a-l cocoloşi îi trezeşte vechi amintiri stânjenitoare - oroarea de a fi urmărit pas cu pas, în numele iubirii materne.
Cramponarea nu este o caracteristică exclusiv feminină. Tot atât de des sar peste cal şi bărbaţii, din dorinţa ca sentimentele lor să rămână intense şi paradisiace, ca la începuturile iubirii. Genul de soţ care vine dimineaţa cu cafeluţa la pat, sărutându-i mâna soţiei şi copleşind-o cu complimente, deşi femeia are încă ochii umflaţi de somn, care parfumează baia înainte ca ea să se spele, şterge pe jos, o priveşte, din spate, în oglindă, când ea se machiază, adorând-o din ochi, lăcrimos, şi care, bineînţeles, ia toate treburile casnice asupra sa, deşi munceşte din greu, la un birou. În doze exagerate, afecţiunea devine uşor libidinoasă şi greu de suportat, mai ales dacă femeia este pe picioarele ei, o profesionistă independentă...
Pentru o vreme, oricine se poate simţi bine, fiind răsfăţat ca un copil mic. Însă, cu timpul, situaţia devine incomodă. Şi ucigător de plicticoasă. Fiindcă spontaneitatea şi vioiciunea se pierd pe drum, ele nu pot fi păstrate fără curajul de a recunoaşte deosebirile şi de a duce conflictele până la capăt, pentru a învăţa din ele.
Există, cu adevărat, "nepotrivire de caracter"?
În ce-i priveşte pe Oana şi Dan, o despărţire pare inevitabilă, cel puţin temporar. De la acea scenă penibilă, la petrecerea firmei, cei doi s-au înstrăinat tot mai mult. Sexualitatea lor e în impas. El se cufundă în lucrarea lui de masterat ori navighează pe Internet seri întregi, iar la sfârşitul săptămânii, evadează la munte cu prietenii, sau petrece ore şi ore pe terenul de tenis. Oana suferă. A slăbit, s-a apucat iarăşi de fumat şi, dacă Dan nu-i dă măcar două telefoane pe zi, nu-şi poate fixa atenţia pe nimic.
Apoi, însă, primeşte o ofertă de serviciu în alt oraş. Ezită la început. În final, acceptă. Cu eroismul disperării, hotărăşte că e nevoie de o pauză în relaţia ei cu Dan.
Şi iată că distanţa face din nou posibilă apropierea. În primele săptămâni, Dan respiră uşurat. Dar după aceea, începe să simtă lipsa Oanei, un sentiment pe care nu-l mai încercase de mult. Cade pe gânduri, cugetă la greşelile făcute şi la felul cum le-ar putea îndrepta. Îşi dă dea seama cât de puţin vorbise cu Oana despre el şi despre relaţia lor. Ar fi putut să se schimbe? Să renunţe la stilul ei posesiv? Să înţeleagă că în orice iubire e nevoie de oxigen?
Departe de Dan, Oana se simte mai întâi pierdută, parcă bolnavă. Se întreabă mereu dacă a luat o decizie înţeleaptă, îşi interzice să cedeze tentaţiei de a pune mâna pe telefon. Scrie e-mail-uri pe care apoi le şterge şi se chinuie la gândul că, dacă relaţia cu Dan s-a sfârşit, într-adevăr, ar putea fi vina ei.
A apelat la un psiholog şi urmează o terapie. În fiecare dimineaţă face jogging, iar după ce iese de la birou se opreşte într-o cafenea plină de tineri. Începe să-şi înjghebeze o viaţă nouă, în care rolul principal nu-i mai revine lui Dan, ci ei însăşi.
După şase luni, Dan vine în vizită. Iubirea lor pare să fi renăscut din cenuşă, dar cei doi se ceartă din orice. Oana îndrăzneşte, în sfârşit, să-i spună lui Dan dorinţele şi chiar frustrările ei. E o fire sentimentală. Are nevoie permanent de dovezi şi declaraţii de dragoste. Să fie clipă de clipă alături, să-şi spună că se iubesc... "Dar te iubesc şi fără atâtea suspine", se apără Dan. "Intimitatea asta exagerată ucide orice emoţie. Mă sufocă, mă face să fug". Oana începe să plângă. "Nu pot altfel". "Nici eu", spune Dan şi se îndreaptă spre uşă. "Apropierea asta îmi fură aerul. Nu mai simt decât silă. Îmi pare rău". Un caz din mii de alte cazuri la fel. E cineva vinovat sau "nepotrivirea de caracter", atât de des invocată în divorţuri, la tribunale, există cu adevărat?
DINA BRAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
