THEODOR PALEOLOGU - "Am centrul de gravitate în interior. Foarte, foarte, în interior..."

La nici 30 de ani, avea în spate o carieră universitară prestigioasă, cu opriri stră­lucitoare la Harvard, München şi Paris. La nici 35, adăugase în CV şi portofoliul de Mi­nistru al Culturii, dar şi pe cel de amba­sador al ţă­rii noastre în Danemarca şi Islanda. Demn ur­maş al tatălui său, Alexandru Paleologu, a etalat lecţia eleganţei nu doar la catedră, ci şi în po­li­tică, şi pe cea a diplomaţiei, nu doar în ne­gocieri, ci şi în viaţa de zi cu zi. Prezenţa sa lu­minoasă e însă de departe cel mai mare atu. Se­rios şi entu­ziast, onest, cu idealuri înalte, te mo­lipseşte cu bucuria dialogului, în urma oricărei întâlniri.

Zâna casei

- Aţi declarat la un moment dat că vă displace să vă revendicaţi de la aristocraţie. Şi totuşi, dom­nule Paleologu, o aveţi în sânge.

- Pe mine, ca şi pe tata, mă plictisea vorbăria asta cu «ultimul boier». Dacă ai un fiu, n-ai cum să fii ultimul. Ca să nu mai zic că e şi o chestiune de cuviinţă să nu vorbeşti prea mult despre asta. Însă, bineînţeles că pentru mine moştenirea con­tea­ză foarte mult. Sunt un om înrădăcinat în tra­diţie. Unul dintre eroii mei favoriţi e Aeneas, din Iliada şi Eneida, care îl duce pe taică-său în spinare şi pe băiatul lui de mână. Ce imagine mai bună s-ar putea găsi pentru ceea ce înseamnă să-ţi asumi o moştenire?

- Sunteţi fiul lui Alexandru Paleologu, inte­lectual de mare distincţie. Totuşi, curiozitatea mea merge mai degrabă înspre mama dvs, Pia Paleologu, a cărei prezenţă e învăluită în mister.

- Mama e o persoană foarte discretă, niciodată nu a vrut să dea interviuri sau să iasă în faţă. E un pasaj în Tucidide, în "Războiul Peloponesiac", în­tr-un discurs al lui Pericle, când el spune că pentru o femeie, cel mai bun lucru e să nu se vorbească despre ea. Sigur, în zilele noastre, pare sexistă o asemenea remarcă, însă vă asigur că mama aşa gândeşte. Mama e istoric de artă, şi gustul ei ex­traordinar s-a simţit întotdeauna. Cum spun fran­cezii, e une fée de la maison, o zână bună care a re­uşit întotdeauna să facă miracole cu puţin şi să amenajeze un interior într-un mod cu totul special. După ce a murit tata, s-a reîntors la pictură, prima ei iubire. Tablourile ei de azi au ceva foarte diafan, e pictura luminoasă a unei persoane care îşi pierde, progresiv, vederea. Asta e, din păcate, tragedia cu care se confruntă. Însă, în ciuda vârstei de aproape 82 de ani, are o sănătate destul de solidă. În pri­mă­vară, am luat-o cu noi într-o excursie la Bruxelles şi a străbătut muzeele cu o disciplină de spartan.

- Toţi avem imaginea lui Alexandru Paleo­logu ca om de cultură, însă încerc să mi-l ima­ginez şi acasă, în pielea tatălui. Cum era?

- Excesiv de tolerant. Paul Barbăneagră zicea că era bolnav de toleranţă. Însă toleranţa asta s-a potrivit bine pe seriozitatea mea excesivă. Dacă nu ar fi fost aşa, pedagogia lui tata ar fi fost un de­zas­tru. Paler spunea că vede la mine o seriozitate extremă, pe care nu o vedea la tata. Cred că se înşela, i se părea că tata e frivol, ceea ce nu era deloc adevărat.

"M-am luat de foarte mic în serios"

- În ce vă priveşte, seriozitatea asta e vizibilă în aproape tot ce în­treprindeţi. A contribuit la asta şi faptul că aţi fost făcut la bătrâneţe?

- Eu m-am luat de foarte mic în serios, în jocurile mele. Mă jucam de-a Richard al III-lea şi de-a îm­pă­raţii bi­zantini, şi încă de la 11, 12 ani, ci­team lucruri foarte serioase. Dar nu cred că am fost în niciun fel supra­dotat, cred că mulţi copii au capacitatea de a citi Plu­tarh sau Platon sau Hero­dot, în ciuda pre­jude­căţilor generale. Cred, însă, că a contat şi faptul că tata avea 54 de ani când m-a făcut. Chiar dacă el avea şi o latură ado­lescentină, era chiar puţin speriat de seriozitatea şi purita­nismul meu, care au existat dintotdeauna. Într-un fel, tata era adolescentul şi eu bătrânul, cum a remarcat, uşor maliţios, Mircea Di­nescu. Tata avea prospeţime şi o anumită versa­tilitate tine­rească. Chiar şi fluctuaţiile lui aveau ce­va juvenil. Eu n-am fluctuat deloc, am fost ex­trem de liniar. Cam plicticos, nu ? (Râde)

- Şi atunci, de unde aţi moştenit rigoarea şi constanţa care vă caracterizează?

- Psihanaliştii ar spune că am un "supraeu" foarte puternic, că e acolo o autocen­zu­ră impor­tantă. E totuşi explicabil cu atâtea instanţe remarcabile roind în jurul meu. Dincolo de tata, pe care-l ştim cu toţii, gân­ditor profund şi multitalentat, au mai fost şi alte figuri masculine care mi-au marcat adolescenţa şi copilăria: Sergiu Al-George, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica sau Sebi Munteanu, un medic extraordinar, mai puţin cunoscut, dar pentru care noi toţi aveam foarte multă admiraţie.

- Toţi oamenii aceştia vă frecventau casa, presupun.

- Da, tata era pensionar, avea tot timpul din lume să primească vizite. Şi, foarte devreme, mi-am găsit scă­unelul meu pliant, pe care stăteam şi îi ascultam. Cel mai mult îmi plăceau în copilărie Steinhardt şi Sergiu Al-George, pentru că Steinhardt era foarte drăguţ cu toată lumea, iar Ser­giu Al-George era şi naşul meu, vo­lens nolens trebuia să-mi caute în coar­ne. Noica era ceva mai distant, nu-l interesau copi­lă­riile, dar era o prezenţă pu­­ter­nică, se vorbea mult de el, chiar da­că fizic era deja la Păltiniş. La Casa Scri­i­torilor, la prânz, îi ve­deam zilnic pe Şer­ban Ciocu­lescu şi pe Solomon Mar­cus, pe care îl chi­nu­iam cerând să joace şah cu mine. Cred că am jucat peste 150 de par­tide împreună. Mai târziu, când am în­ceput să-l citesc pe Dostoievski, au in­­trat în rol Steinhardt şi Virgil Cân­dea, cu care purtam discuţii despre teologie. Însă omul care a dat cel mai mult din timpul lui pentru formarea mea a fost latinistul Gheorghe Ceau­şescu, tradu­că­tor din Cicero şi Tacit, un extraor­dinar pro­fesor, cu care făceam carte săptămânal.

"Afară scepticii şi voltairienii!"

- Cu alte cuvinte, aţi copilărit prin­tre oameni mari. Vă provoc la un extem­poral. Pe care dintre ei îl admiraţi cel mai mult pentru simţul umorului?

- Pe Şerban Cioculescu, marele specialist în Caragiale. Pe la 8, 9 ani, aveam deja un adevărat cult pentru părintele lui Pristanda.

- Pentru adâncimea spirituală?

- Evident, pe Steinhardt.

- Pentru tandreţe?

- Tata era campion, de departe.

- Pentru devotament?

- Mama. Cel care le-a făcut cunoştinţă părin­ţilor mei este chiar Sergiu Al. George. Înainte de asta, i-a vorbit lui tata de mama, spunându-i "E devotată, măi, dragă! Devotată!". Ceea ce pe tata l-a făcut destul de circumspect. Însă mama chiar a fost un om de o mare loialitate. A avut enorm de multă grijă de tata, mai cu seamă în ultimii ani.

- Pentru inteligenţă?

- Păi, nu era tata cel mai deştept? (Râde) Erau toţi extraordinar de inteligenţi, fiecare în felul lui. Inteligenţa lui Noica era de tip lent, pe desfăşurări vaste, a lui Steinhardt - una extrem de agilă, cea a lui tata era mai degrabă contemplativă, a obser­vaţii­lor profunde. Însă ce era cu adevărat spec­taculos era întâlnirea acestor inteligenţe. Show-ul putea începe, de pildă, la masă. Sergiu Al. George pro­clama "Afară scepticii şi voltairienii!", refe­rindu-se, evident, la tata. Şi de acolo începea dis­tracţia, pe care o aşteptau cu toţii.

- Ce vă aminteşte cel mai mult de tatăl dvs.?

- Oh, e prezent în toate. Stau în casa în care a locuit şi el, dau de obiecte de-ale lui, port haine de-ale lui, fumez cu pipele lui. Fiul meu stă în fostul lui birou.

- Ştiu însă că aţi copilărit în Drumul Taberei, nu aici, în actuala şi celebra Casă Paleologu.

- Casa noastră nu fusese naţionalizată. Mai lo­cu­iau în ea mama vitregă a tatălui meu şi foarte mulţi chiriaşi băgaţi cu forţa, unii mai simpatici, alţii mai puţin. A fost ideea mea să revenim aici, şi asta arată deja cum funcţionau relaţiile cu părinţii mei. Am început campania de convingere când aveam 10 ani şi am izbutit la 11. Sunt foarte legat de casa asta, şi pentru că a fost una dintre primele deliberări în care punctul meu de vedere a triumfat.

"Sunt rezervat când vine vorba de dragoste"

- Există, totuşi, ceva în biografia dvs. care contrastează cu imaginea cumpătată despre care am vorbit: o căsătorie timpurie, la nici 20 de ani, al cărei rod e fiul dvs., Mihai.

- Da, păi aşa păţesc oamenii cumpătaţi, nu? Eu am luat viaţa în serios foarte devreme, dar asta arată şi naivitatea care merge uneori mână-n mână cu se­rio­zitatea extremă. Nu e vorba că nu aveam habar cât de greu e să întreţii o familie, cred că m-am descurcat onorabil, ci de faptul că într-un cuplu sunt două persoane care pot creşte în direcţii diferite sau în ritmuri diferite, că, uneori, cel care rămâne în ur­mă se poate umple de frustrări şi aşa apar deca­la­jele. Când mă uit în urmă, mi se pare necugetat ges­tul meu. Nu ştiu de unde mi-a venit, probabil din fap­tul că la vârsta aia eram un credincios foarte fer­vent şi practicant cu noţiuni foarte rigide. Aveam con­vingerea că nu poţi trăi dragostea în afara căsniciei.

- V-aţi mai scuturat de ideile astea?

- Categoric da. Sunt nişte prostii.

- Şi acum ce căutaţi la o parteneră de viaţă? Ce trebuie să aibă o femeie pentru a vă cuceri, domnule Paleologu?

- Nu ştiu, nu-mi puneţi întrebări din astea, între­baţi-o pe Ioana, partenera mea. Pe cât de ex­pansiv era tata, pe atât de rezervat sunt eu, când vine vorba de exprimarea sentimentelor. Viaţa mi-a arătat că cei mai mari fustangii şi mize­ra­bili sunt extrem de efu­zivi, dau flori şi inele. Eu prefer realitatea vorbelor.

"Diplomaţia e o stare de spirit"

- Să revenim la anul 1990. Odată cu numirea tatălui dvs. ca ambasador la Paris, aţi părăsit Ro­mânia pentru studii şi v-aţi mai întors după aproa­pe douăzeci de ani.

- Am avut norocul chior ca revoluţia să pice exact la vârsta bacalaureatului. Trăisem suficient în comunism, încât să înţeleg cât de prost e sistemul. Era momentul potrivit să gust Occidentul, cu tot ce putea să-mi ofere bun. În plus, ştiam exact ce vreau să fac, dintotdeauna m-au interesat studiile uma­nis­te. După trei ani de pregătire, am fost acceptat, în sfârşit, la École Normale Supérieure, una dintre cele mai exigente şcoli din lume. Trebuie să recunosc că eram foarte motivat de faptul că aveam deja soţie şi copil şi foarte puţini bani. Or, această şcoală ex­cepţională, odată ce eşti admis, îţi oferă salariu timp de 4 ani şi statut de funcţionar public.

- Ulterior, cariera dvs. a pendulat între politică şi diplomaţie. Care din ele v-a fost mai aproape de inimă?

- M-am simţit mult mai bine în pielea diplo­matului, decât în cea a omului politic. Am avut de învăţat din amândouă, însă una peste alta, ca­riera politică şi cea diplomatică mi se par prostii în raport cu cariera univer­sitară. Mă regăsesc mult mai mult ca pedagog, în pasiunea mea pen­tru istorie şi retorică.

- Se simte în ce spuneţi şi o deza­măgire cu privire la viaţa politică. V-aţi mai întoarce în arenă?

- Nu se ştie niciodată! În Plutarh există un personaj, Timoleon, care timp de 20 de ani a meditat şi după 20 de ani a revenit în politică şi a plecat în expediţie în Sicilia. Orice e posibil, dar acum prefer să stau deoparte, căci în acest moment, în politica românească e o atmosferă foarte toxică, e acolo o faună umană detestabilă. Pe de altă parte, nici poporul nu e inocent. Pre­cum Caliban, în "Furtuna" lui Shakespeare, so­cie­tatea românească se uită la Parlament şi e cuprinsă de furie, numai că ceea ce vede e propria ei imagine în oglindă.

"Pe mine nu mă deranjează să port cravată şi costum"

- Haideţi să vorbim puţin de anii de diplo­maţie. Cum e să-ţi reprezinţi ţara tocmai în nordul îndepărtat? Vă văd mai de­grabă o fiinţă solară.

- Abia când a trebuit să lo­cuiesc în Danemarca am înţeles cât sunt de fapt de meteode­pendent. Mi-a fost greu să în­frunt atâta întuneric. Deşi sunt ţări admirabile, nu m-aş vedea trăind acolo în altă postură decât cea de am­ba­sador, am nevoie să ştiu că există un acasă mai în­sorit. Aş accepta cu mai mare bucurie un post diplomatic la Atena, prefer oricând căldura în exces. Din­colo de asta, însă, a fost o expe­rien­ţă foarte plăcută, fi­indcă eram într-o monarhie aşezată şi am avut mul­te de în­văţat. Admir modul în care da­­ne­zii se raportează la pa­tri­mo­niul ur­ban, în Copenhaga vezi foarte, foar­te puţine clădiri urâ­te. Cât despre Is­lan­da, e fas­cinantă, de la un capăt la al­tul, cu tot cu aurora ei boreală. Consu­lul onorific al României, Yafet Olafsson, m-a invitat s-o văd de pe coasta de vest. Ne-am instalat cu un joc de şah şi cu un coniac şi am pândit-o până când, pe la 2.30 noaptea, şi-a făcut apariţia. E un spectacol incredibil, pozele nu pot reda ce se întâm­plă cu adevărat.

- Cum arată, de fapt, o zi din viaţa unui am­basador?

- Eu sunt de felul meu matinal. Şi azi m-am trezit la 5:30 şi am lucrat. Făceam la fel şi la Co­penhaga, întâi lucram de acasă, pe la 8-9 mergeam la birou şi dădeam oa­menilor de lucru, dar nu stăteam mult acolo. Nu ca să fug de ei, pentru că am avut realmente o echipă minunată şi pro­fe­sio­nistă, ci pentru că aveam ade­sea întâlniri şi dis­cuţii la dejun. A doua parte importantă se întâmpla seara, la recepţii, dineuri şi întâlniri culturale, cu oprire obli­ga­torie acasă, fiindcă am­basadorul tre­bu­ie să se schimbe. Uneori, ziua începe la 8 şi se termină după 12 noaptea, dar e impropriu spus că munceşti non-stop. Important e să lucrezi la reţea. Un bun diplo­mat cultivă permanent reţeaua, însă fără a avea un scop în minte. E pur şi simplu o stare de spirit. Din momentul în care ieşi pe uşă, eşti în reprezentare.

- Nu e constrângător, nu e prea multă presiune pe viaţa intimă?

- Cunosc diplomaţi români cu multe calităţi, cărora nu le plăcea re­pre­zentarea. Or, asta e ceva funda­men­tal. Nu poţi anula o întâlnire că ţi-a răcit copilul, nu refuzi o recepţie că te simţi obosit şi nu ieşi din casă în tri­cou. Într-adevăr, diplomaţia limi­tează oa­recum viaţa privată. Poate fi şi con­strân­gător, dar până la urmă, ţine de eti­ca profesională. Eu unul m-am po­trivit cu stilul acesta de viaţă. Pe mine nu doar că nu mă deranjează să port cravată şi cos­tum, dar chiar mă simt mai bine cu ele. Excesul de relaxare în diplomaţie nu e potrivit cu fişa postului.

- Şi totuşi, o viaţă trăită cu atâta rigoare nu e monotonă? Nu visaţi niciodată la aventuri, la pasiuni născute dintr-o scânteie?

- Depinde ce înţelege fiecare prin aventură. În ultimă instanţă, şi ce construiesc acum poate părea riscant. Am ieşit dintr-o carieră calculată, în care o diplomă venea după cealaltă, un ministeriat după o ambasadă şi un post înalt după altul, ca să trăiesc pe cont propriu, din filosofie şi retorică. Am trans­for­mat Casa Paleologu într-o şcoală privată, des­chisă celor care vor să înveţe la orice vârstă. Am o li­bertate pe care niciunul dintre colegii mei univer­si­tari nu o au. Ce fac acum e mai interesant decât ce aş fi putut continua să fac la "Bard College Berlin".

- E un fel de retragere acasă, în propria co­chilie?

- Eu am trăit mereu într-o lume a mea, ca într-o bulă, ceea ce nu înseamnă deloc că aş fi izolat de lume, ci doar că centrul meu de gravitate a fost întotdeauna în interior, nu în afara mea. Şi nu doar că-l am în interior, dar îl am foarte, foarte în interior. E foarte greu ca ceva din exterior să mă influenţeze. Slavă Domnului, ştiu exact cine sunt.

- Şi cine sunteţi, domnule Paleologu? Diplo­mat, scriitor, politician, profesor?

- Sunt înainte de toate un cititor. Am impresia că m-am născut să citesc toate cărţile bune care s-au scris vreodată, si marele meu regret e că n-o să apuc. Chiar deunăzi, Ioana m-a întrebat: "Dar tu ce tot stai atâta cu nasul în Plutarh?". "Păi, pentru că-mi place compania oamenilor de acolo". Sunt ca Machiavelli care, exilat la San Casciano, după o zi pierdută în târg, când venea seara acasă, se schim­ba în "haine demne de prinţi şi de împăraţi", în haine fastuoase pentru întâlnirea cu clasicii. În­toc­mai la fel fac şi eu, după ce terminăm interviul, mă voi întoarce să citesc şi să scriu despre Epa­minondas, cel pe care Montaigne îl considera "cel mai excelent din­tre oameni". Cre­deţi că interesează pe cineva viaţa lui?

Fotografii din colecţia Fundaţiei Paleologu