Sandviciurile cu dragoste
"Dacă vreau ceva, pot să-mi iau și singur!", se răstește Dan la prietena lui, când o vede apropiindu-se de el cu câteva sandviciuri puse pe o farfurie. Apoi îi întoarce demonstrativ spatele și continuă să vorbească cu ceilalți colegi. Locul acțiunii: o petrecere de firmă, la care angajaților li s-a permis să vină și cu prietenele sau soțiile lor. Avantajul e oricum de partea lui, fiindcă se află la el "acasă", discută cu colegi de birou. Oana, în schimb, nu cunoaște aproape pe nimeni aici, drept urmare, se refugiază într-un loc mai ferit și înghite cu lacrimi în ochi toate sandviciurile de pe farfurie, după care își ține încheieturile mâinilor sub jetul de apă rece, până îi dispar petele roșii din obraji. Dacă ar fi după ea, s-ar face pe loc nevăzută. "Eu sunt drăguță cu tine și te însoțesc la petrecere, iar tu mă ofensezi în public, nenorocitule!", șuieră mânioasă tânăra femeie către imaginea ei din oglindă.
Mai târziu, pe drumul spre casă, îi reproșează lui Dan comportamentul bădărănesc, dar acesta îi replică, plictisit: "Slăbește-mă cu drăgălășeniile tale. Nu-ți dai seama că mă sufoci? Nu mai am patru ani", apoi pornește radioul mașinii. Când ajung la intrarea blocului în care locuiește Oana, oprește mașina și așteaptă ca ea să coboare, apoi demarează, fără să mai privească înapoi.
Deși e trecut mult de miezul nopții, Oana nu reușește să adoarmă. Îl sună mereu pe Dan, simte nevoia să discute din nou cu el despre această seară nefericită, să clarifice comportamentul lui. Cu ce a greșit? Știe că nu face bine, că insistența ei seamănă cu sandviciurile de pe farfurie, dar nu se poate abține. Dan nu răspunde.
Povestea lor de dragoste începuse așa de frumos, în vara trecută. Cu o precizie de ceasornic, în fiecare marți, acest tânăr înalt, cu zâmbetul lui fermecător, își făcea apariția în librăria unde lucra ea. Se prefăcea că se interesează de una sau alta din ultimele cărți apărute, dar urmărindu-l discret cu coada ochiului, Oana a băgat de seamă că, de fapt, el o observa, cu maximă atenție, chiar pe ea. Iar privirile lui insistente parcă o electrizau. Într-o bună zi, a găsit curajul să-i vorbească, invitându-l la o lectură publică, susținută de un scriitor cunoscut. A fost începutul unei perioade minunate. Cea mai frumoasă de până atunci în viața ei.
Oana aprinde veioza. Drăgălășenie? Poate că da. Uneori se miră ea însăși că, atunci când colindă magazinele, se gândește mai întâi la ce i-ar plăcea lui să mănânce, la ce i-ar face plăcere lui să poarte, și numai după aceea la ce și-ar dori ea. De curând, îi prezentase triumfătoare niște ochelari de soare Armani, pe care cheltuise o mică avere. "Nu-mi trebuie", refuzase Dan, mai degrabă neprietenos. "Mai am o pereche și-mi sunt de ajuns". "Te rog!", insistase ea. "Afecțiunea ta e prea lipicioasă", replicase Dan enervat.
Oana s-a despărțit treptat de toate lucrurile care îi aduceau bucurie altădată. Nu mai merge la cosmetică și masaj, "a uitat" intimitatea îndrăgitelor ei după-amieze de lectură pe care obișnuia să le petreacă pe canapea, înfășurată într-un capot larg, cu o carte în mână, se lipsește chiar și de serile de seriale de la televizor. Totul pentru Dan. Mai nou, fiindcă el se înscrisese la masterat, Oana ținea morțiș să-i gătească, pentru ca iubitul ei să nu piardă vremea mâncând pe fugă, în oraș. "Și el ce face pentru tine?", o întrebase o prietenă. "Nimic", ar fi fost răspunsul corect. Dar Oana ripostase grăbită: "Nu e obligat să se revanșeze".
În finalul acestei seri dezastruoase, așa cum stă ghemuită sub plapumă, epuizată de plâns, Oana nu reușește nici măcar acum să cuprindă cu o privire clară și critică grămăjoara de cioburi ale iubirii ei și să-și recunoască greșeala: insistența sentimentală. Murmură doar: "Nu mă mai iubește. Vrea să scape de mine. S-a sfârșit".
Opinia specialistului
Tipică pentru cuplurile în care exagerarea sentimentală îi limitează unuia dintre parteneri spațiul vital, povestea relatată mai sus trebuie analizată mai detașat. În spatele unei atitudini de respingere nu se află totdeauna intenția de a torpila o relație, de a-i pune capăt, ci adesea doar o sufocare extremă. Cu cât unul dintre parteneri stăruie mai mult să obțină o apropiere permanentă, să-și dovedească fidelitatea și se agață de gâtul celuilalt, cu atât mai îndârjit luptă "prizonierul" să-și apere libertatea. Acesta este un principiu infailibil, la fel ca o lege a naturii. De multe ori, la baza confruntării se găsesc modele comportamentale moștenite din trecut. În familia Oanei, de pildă, au existat probleme grave: mama suferea de depresie și-și căuta consolarea în alcool, tatăl venea cu neplăcere acasă. Neglijată de niște părinți preocupați de propria lor suferință, fata și-a conceput singură o formulă de supraviețuire: "Trebuie să fac eforturi și să insist ca să fiu observată. Dacă încetez să mă străduiesc, voi fi ignorată și părăsită". Dan, în schimb, copil unic, plasat din start în centrul atenției neîncetate a mamei sale, nu cunoaște asemenea griji. Dimpotrivă. Modul Oanei de a-l cocoloși îi trezește vechi amintiri stânjenitoare - oroarea de a fi urmărit pas cu pas, în numele iubirii materne.
Cramponarea nu este o caracteristică exclusiv feminină. Tot atât de des sar peste cal și bărbații, din dorința ca sentimentele lor să rămână intense și paradisiace, ca la începuturile iubirii. Genul de soț care vine dimineața cu cafeluța la pat, sărutându-i mâna soției și copleșind-o cu complimente, deși femeia are încă ochii umflați de somn, care parfumează baia înainte ca ea să se spele, șterge pe jos, o privește, din spate, în oglindă, când ea se machiază, adorând-o din ochi, lăcrimos, și care, bineînțeles, ia toate treburile casnice asupra sa, deși muncește din greu, la un birou. În doze exagerate, afecțiunea devine ușor libidinoasă și greu de suportat, mai ales dacă femeia este pe picioarele ei, o profesionistă independentă...
Pentru o vreme, oricine se poate simți bine, fiind răsfățat ca un copil mic. Însă, cu timpul, situația devine incomodă. Și ucigător de plicticoasă. Fiindcă spontaneitatea și vioiciunea se pierd pe drum, ele nu pot fi păstrate fără curajul de a recunoaște deosebirile și de a duce conflictele până la capăt, pentru a învăța din ele.
Există, cu adevărat, "nepotrivire de caracter"?
În ce-i privește pe Oana și Dan, o despărțire pare inevitabilă, cel puțin temporar. De la acea scenă penibilă, la petrecerea firmei, cei doi s-au înstrăinat tot mai mult. Sexualitatea lor e în impas. El se cufundă în lucrarea lui de masterat ori navighează pe Internet seri întregi, iar la sfârșitul săptămânii, evadează la munte cu prietenii, sau petrece ore și ore pe terenul de tenis. Oana suferă. A slăbit, s-a apucat iarăși de fumat și, dacă Dan nu-i dă măcar două telefoane pe zi, nu-și poate fixa atenția pe nimic.
Apoi, însă, primește o ofertă de serviciu în alt oraș. Ezită la început. În final, acceptă. Cu eroismul disperării, hotărăște că e nevoie de o pauză în relația ei cu Dan.
Și iată că distanța face din nou posibilă apropierea. În primele săptămâni, Dan respiră ușurat. Dar după aceea, începe să simtă lipsa Oanei, un sentiment pe care nu-l mai încercase de mult. Cade pe gânduri, cugetă la greșelile făcute și la felul cum le-ar putea îndrepta. Își dă dea seama cât de puțin vorbise cu Oana despre el și despre relația lor. Ar fi putut să se schimbe? Să renunțe la stilul ei posesiv? Să înțeleagă că în orice iubire e nevoie de oxigen?
Departe de Dan, Oana se simte mai întâi pierdută, parcă bolnavă. Se întreabă mereu dacă a luat o decizie înțeleaptă, își interzice să cedeze tentației de a pune mâna pe telefon. Scrie e-mail-uri pe care apoi le șterge și se chinuie la gândul că, dacă relația cu Dan s-a sfârșit, într-adevăr, ar putea fi vina ei.
A apelat la un psiholog și urmează o terapie. În fiecare dimineață face jogging, iar după ce iese de la birou se oprește într-o cafenea plină de tineri. Începe să-și înjghebeze o viață nouă, în care rolul principal nu-i mai revine lui Dan, ci ei însăși.
După șase luni, Dan vine în vizită. Iubirea lor pare să fi renăscut din cenușă, dar cei doi se ceartă din orice. Oana îndrăznește, în sfârșit, să-i spună lui Dan dorințele și chiar frustrările ei. E o fire sentimentală. Are nevoie permanent de dovezi și declarații de dragoste. Să fie clipă de clipă alături, să-și spună că se iubesc... "Dar te iubesc și fără atâtea suspine", se apără Dan. "Intimitatea asta exagerată ucide orice emoție. Mă sufocă, mă face să fug". Oana începe să plângă. "Nu pot altfel". "Nici eu", spune Dan și se îndreaptă spre ușă. "Apropierea asta îmi fură aerul. Nu mai simt decât silă. Îmi pare rău". Un caz din mii de alte cazuri la fel. E cineva vinovat sau "nepotrivirea de caracter", atât de des invocată în divorțuri, la tribunale, există cu adevărat?
DINA BRAN