Potecile copilăriei
- Vara e pe sfârşite, dragă doamnă Angelica Stoican, iar de când n-am mai vorbit, multe anotimpuri s-au adunat. Ştiu că munciţi cu spor şi că sunteţi prezentă pe scenă, chiar dacă nu întotdeauna "vă daţi pe televizor". Ce-aţi mai făcut, de la ultimul nostru interviu? Cum vă e sufletul, în vara asta scăpată din frâie?
- Cântecul, dragostea şi muntele sunt cele mai importante repere care îmi conduc mie viaţa. Ele sunt vara mea, la fel de bogată în soare ca şi cea de afară. Când viaţa m-a dus departe şi n-am mai fost lângă munţii mei, munţii Mehedinţiului, cântecul şi dragostea m-au ajutat să trec peste dorul de acasă, iar când n-a fost dragoste în viaţa mea şi am trecut prin perioade mai grele, când mi se părea că-mi este sufletul ofilit, am urcat muntele la Ploştinioare, la stânile bătrâneşti ale familiei, ori am stat pe pajiştile de la Ponoare, şi muntele mi-a dat din puterea lui. Şi-am cântat. Cântecul nu mi-a lipsit niciodată. Cântecul şi credinţa în Dumnezeu! Asta mi-a înălţat sufletul deasupra necazurilor vieţii, şi m-a ajutat să-mi urmez rostul.
- "Mă suii în dealul Cernii", "Ploştinioare, munte nalt", "Ponoare, Ponoare".... melodiile dvs. sunt o geografie muzicală a spaţiului în care trăiţi. Care vă sunt locurile cele mai dragi ale obârşiei dvs. mehedinţene?
- La conăcelul nostru (sălaşul pentru vite), pe care-l avem mai sus de satul meu natal, Prejna, pe la munte, la Cotul Cionchii, acolo mi-e drag să merg! Drumul acela, de la casa mamei până la conac, pe Ploştinioare, pe care l-am făcut de atâtea şi atâtea ori în copilărie, cu săcuiul după gât, cu mâncare pentru ciobani, pentru mine este un drum magic. Vorbesc cu păsările şi cu brazii, când merg pe el, ascult şipotul izvoarelor, simt adierea vântului prin frunze, care parcă îmi vorbeşte şi, mai ales, calc aceleaşi pietre pe care au călcat părinţii, bunicii şi moşii mei. Sper că drumul acesta va fi şi al copiilor şi nepoţilor mei. De la Cotul Cionchii mai treci o vale şi urci direct muntele, la Poiana Iliei, la Ploştinioare şi la Madved, pe unde mai cutreier şi acum cu calul meu, Murgu. Încă mă încumet să-l încalec şi el mă duce bucuros, pe unde mi-i voia! Urc pe toate cărările şi pe toate potecile, uneori desculţă, ca în copilărie, şi îmi place să mă întorc la starea aceea de bucurie nestăvilită. Ploştinioarele sunt munţii unde se duc ciobanii noştri cu turmele primăvara. Erau mai multe înainte. Era stâna Dunceştilor, stâna Păuneştilor, stâna Stoicanilor, stâna Izvercenilor, din partea cealaltă a Costeştilor, la vârful Băii. Părinţii mei şi bunicii şi străbunicii urcau la Ploştinioare. Se ştia că acolo, în poienile din vârful muntelui, se duceau turmele Stoicanilor. Fratele meu încă ţine oi, capre şi vaci. După ce a ieşit la pensie, s-a reîntors la ocupaţiile de familie, la ciobănie, şi urcă în fiecare primăvară cu turmele la munte, mărind stâna pe care tatăl meu i-a lăsat-o. E un fel de viaţă care s-a păstrat şi trag nădejde că vor rămâne şi munţii noştri plini de păduri: mă bucur că oamenii nu au tăiat pădurile prin părţile noastre. Avem şi noi pădure la Cotul Cionchii, mai avem şi două dintre morile Stoicanilor, la care oamenii vin cu traista, cu sacul, ori cu căruţa, la măcinat.
Printre fraţii din Timoc
- Dunărea, pe care am cântat-o mereu în cântecele mele, şi pe care o văd în fiecare dimineaţă, şerpuind la poalele dealului, pe care mi se află casa, ar trebui să ne unească, nu să ne despartă pe noi, românii de aici, cu cei de dincolo. Românii noştri din Serbia sunt acolo de când îi lumea, peste ei au venit valurile de popoare slave şi e o minune cum de au rămas în picioare, în furtunile istoriei. Eu cânt pentru timoceni de mai bine de 30 de ani, mă aşteaptă cu atâta dragoste şi au atâta nevoie de cântec şi de vorbă bună din ţară, că mă simt între ei ca între fraţii mei buni. Iar atunci când am trecut prin momente grele, când realizatori de televiziune de la Bucureşti au uitat să mă mai cheme în programele lor, sau n-am mai apărut pe afişele spectacolelor, nici măcar în Mehedinţi, când mă îndoiam de crezul meu şi mă temeam că suferinţa aceasta îmi va afecta şi sănătatea, timocenii m-au primit pe mai departe cu drag şi mi-au dat sentimentul că nu mi-am ales în zadar drumul cântecului, că glasul meu atinge inimi şi alină suflete, iar ei aveau mare, mare nevoie de asta. Întâlnirile cu ei m-au motivat şi m-au însufleţit să merg mai departe. Îi admir şi îi iubesc atât de mult! Sunt ca nişte copii pierduţi de mama lor, au mare, mare nevoie de ajutor din partea României, dar nu ştiu dacă cineva face ceva pentru ei, la nivel de politică naţională. Politicienii noştri s-au dus la ei, s-au plimbat, au promis, dar nu au făcut nimic. Români din 350 de sate româneşti în Timoc, plus mai bine de 150 în Voievodina, luptă pentru fiecare drept, oricât de mic, sunt fugăriţi cu poliţia, şi din biserică, şi din şcolile de limbă română pe care şi le organizează în comunitate, prin casele proprii. Sunt ameninţaţi cu pierderea serviciului, sunt şicanaţi în instituţiile locale dacă au nevoie de diverse hârtii. Cum se poate să împiedici şi să pedepseşti o etnie străveche, pentru că-şi vorbeşte limba în timpurile noastre moderne? Nu este strigător la cer? Un mare luptător timocean, părintele Boian Alexandru, de la Malainiţa, chiar dacă e mereu hărţuit de poliţie, a reuşit să obţină ca în comunităţile de români să se săvârşească slujba la biserică în limba română, şi a mai făcut în câteva sate, alte câteva bisericuţe. În plus, vrea să restaureze bisericile şi mânăstirile străvechi, ctitorite de marii noştri domnitori de-a dreapta Dunării, Neagoe şi Matei Basarab, Mircea cel Bătrân. Părintele Boian mai trece Dunărea şi vine la mânăstirea Sf. Ana din Orşova, împreună cu grupuri de români-timoceni, să se roage şi să prindă putere pentru lupta lor, dar trebuie voinţă politică dinspre amândouă părţile, şi de la Bucureşti, şi de la Belgrad, ca să se izbutească.
Vorbirea fără vorbe
- Filmul documentar din care făcea parte această imagine fusese făcut de regretata Marioara Murărescu, în 1979, se numea "Primăvară în Mehedinţi", şi luase marele premiu şi medalia de aur la un festival de film etnografic de la Moscova. Dar dacă pe faţă, bătrâneţea încă nu şi-a aşternut semnele, eu n-am nici un merit, "de vină" e sfânta natură şi gena Stoicanilor, e muntele care-mi dă forţă, şi e bunul Dumnezeu care, chiar dacă mă încearcă, tot nu mă lasă şi mă ţine în paza sa! Munca şi speranţa sunt cheile tinereţii şi ale puterii. Sunt foarte activă. De copil am avut dorinţa de a face ceva important, de a lăsa ceva în urma mea. Încercările vieţii nu m-au doborât, am învăţat să preţuiesc şi mai mult picătura de fericire. Nu mă dau cu roua florilor ori cu pomezi magice, nici nu iau licori fermecate, ci am dealul în spatele casei, numaidecât îl trec şi ajung sus, la mânăstire, la Sf. Ana, locul meu de suflet, laolaltă cu mica bisericuţă a lui Tudor Vladimirescu din Prejna, satul meu natal. Acolo, în cerdacul plin de flori al chiliilor, vorbesc cu maica stareţă Iustina, o sfântă pentru locul acesta, ori mă rog într-un colţ al bisericii, şi simt că viaţa este plină de sensuri tainice şi înălţătoare, trebuie doar să îţi deschizi un pic sufletul şi inima. Îmi pare că mânăstirea noastră a fost gândul lui Dumnezeu pentru munţii aceştia şi pentru Dunăre. Eu cred că atunci când eşti preocupat de lucruri frumoase, întinereşti, pentru că faci totul cu multă bucurie şi ea ţi se vede pe faţă. Ce cosmetică o poate concura? De asemenea, o "reţetă minune" e şi munca fizică, de la care nu mă dau în lături, pentru că am o casă şi o grădină de întreţinut, iar pensia mea, de 600 de lei, e prea mică pentru a plăti ajutoare. Vorbesc cu florile din grădina mea şi cu cele din ghivecele din cerdac, cu pomii roditori, şi ei îmi răspund, trimiţându-mi parfumul şi roadele lor. E o vorbire fără vorbe şi eu mă simt liniştită şi împlinită.
Românii se întorc în vatra satului şi-şi cinstesc sărbătorile
- Mă trezesc dimineaţa la cinci, când încep păsările să cânte în cinstea răsăritului de soare. Mă uit pe geam şi văd Dunărea: "Dunărea frumoasă, mare-mpărăteasă", cum zice cântecul. În spatele casei sunt munţii şi pădurile verzi. Pârâul care trece pe-alături îmi îngână şi el rugăciunea de dimineaţă, pe când greierii îmi sunt decorul sonor pentru rugăciunea de seară. Şipotul lui îl aud şi în liniştea nopţii, dar ne mai înfruntăm uneori, când iese din matcă, primăverile, şi-mi strică rânduiala ogrăzii. La ora şase, sunt deja pe terasa cămăruţei mele, cu cana de cafea, ud florile şi vorbesc cu ele, privesc Dunărea în faţă şi munţii şi pădurile pe de lături şi în spate. Mai murmur un cântec, mai şuier o melodie, şi viaţa îmi pare mai bună, ori mai zic din gură seara, când mă apucă aleanul. Am doi câini, un câine alb ciobănesc şi o căţeluşă, şi o mâţă cu trei pisicuţi. Mă ocup de animale şi de treburile casei, mă mai uit la televizor, dar foarte puţin, pentru că pierd timp şi mă încarc negativ, dacă mă uit la ceea ce se întâmplă în politica noastră. Merg în satul meu, la Prejna, să o văd pe mama şi să mă sfătuiesc cu ea, ori merg cu fratele meu pe munte, la conac. Când Nicola, nepoţelul meu de zece ani, băiatul Adrianei, fata mea cea mică, e la mine, atunci mai sporovăim împreună. Vlad, băiatul Niculinei, are 25 de ani, a terminat studiile în Anglia, acum lucrează la Bucureşti. Sunt liniştită, fetele mele au rosturile lor, nepoţeii cresc. Cu cea mare, Niculina, de la Târgu Jiu, care cântă, şi ea, mă întâlnesc mai des, la câte un spectacol ori la câte o emisiune. Cea mică, Adriana, care locuieşte în Drobeta Turnu-Severin, cântă şi ea, dar nu şi-a făcut din asta o profesie. De curând, am fost la Bucureşti, la Festivalul Muzicilor Tradiţionale din Cişmigiu, şi a fost ca şi când nici n-aş fi lipsit atâta timp din faţa publicului bucureştean, atât m-a primit de frumos. În primăvară, am fost invitată de dna Elise Stan, la emisiunea "O dată-n viaţă", şi m-am bucurat să prezint acolo câteva cântece vechi şi frumoase, şi astfel să rămână înregistrat un material folcloric foarte valoros. Continuu să înregistrez cântece, să onorez invitaţiile în spectacole. Merg în satele româneşti din Valea Timocului, de obicei cu neîntrecutul violonist mehedinţean Victor Pârvănescu şi cu grupul de fete "Izverna", de care mă ocup de ani buni. Am dat acolo, dar şi în Voievodina, nenumărate spectacole înălţătoare, şi pentru public, şi pentru noi, care au rămas, şi acestea, filmate, pentru arhiva românilor de acolo. Merg şi prin satele noastre mehedinţene, mă duc şi mă întâlnesc cu bătrâni, care mai ştiu câte un cântec vechi, mai iau şi copii cu mine, uneori, ca să înveţe şi ei să culeagă cântece, dar mai cu seamă vreau să simt pulsul satului, modificările de viziune asupra vieţii, asupra comunităţii, să înţeleg înspre ce ne îndreptăm? Mă bucur foarte mult să văd că încă se face hora de nedee, că românii se întorc de pe unde sunt risipiţi în vatra satului şi-şi cinstesc neamul şi sărbătorile sfinte. Lăutari încă sunt în satele noastre, cu repertoriul vechi, dar mai scapă şi cântece "prefăcute", în ton cu gusturile de astăzi, care nu sunt prea încântătoare. Mizeria morală şi decăderea se văd în jur, şi la televizor. Important este că se adună lumea şi trăieşte împreună un sentiment de unitate a neamului, de trăinicie, că înţeleg, şi nu banalizează sentimentul de familie, care e sfântă şi ocrotită de Dumnezeu, căci dacă pierdem şi aceste rădăcini, vom rătăci drumul nostru în lume. Când nu sunt pe drumuri şi stau acasă, îmi ocup ziua citind şi scriind în jurnalul meu. Pregătesc un nou volum din "Rădăcini şi ravenic", aşa cum i-am promis doamnei Emilia Comişel, marele nostru etnomuzicolog, discipol al lui Constantin Brăiloiu, Dumnezeu s-o ierte, că a plecat dintre noi. De prietenie şi sfătuirea sa am avut şansa să mă bucur încă de la debutul meu, ba chiar în ultimii ani ai vieţii sale mi-a fost foarte apropiată şi mi-a îndrumat culegerile făcute pe teren, transpuse în cartea "Rădăcini şi ravenic", a cărei primă ediţie a supervizat-o. Acum mă documentez pentru al doilea volum al cărţii, în care un capitol important va fi dedicat culegerilor de cântece şi obiceiurilor din Valea Timocului, într-un studiu comparat, de-o parte şi de alta a Dunării. Am, de asemenea, la radioul şi televiziunea naţionale, înregistrări de colecţie, pe care le-am făcut de-a lungul carierei mele, de aproape patru decenii şi jumătate, cântece vechi şi obiceiuri filmate, mărturii ale bogăţiei spirituale din satele noastre mehedinţene. Cred că Moş Ioniu Ion, unchiul meu, de la care am învăţat cântecele şi mi-am făcut un repertoriu la început de carieră, se bucură acolo, în ceruri, că n-am risipit învăţătura de la el, ci am dat-o mai departe.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
