Întâmplări stranii într-un sat basarabean

Suntem în vara anului 1934, în România Mare.

O avalanşă de fapte grozave şi stra­­nii se prăvale peste un sat basa­rabean din judeţul Ismail. Satu Nou se numeşte locul ce va fi prins, o vreme, într-un turbion de întâmplări neobiş­nuite. Ziarele vremii abia dacă vor consemna câte ceva. Evenimentele de la Satu Nou se vor pierde în neant, înghiţite repede de anii cei grei care vor urma pentru ţară. Dar după război, ele reapar şi fac vâlvă, deşi noii stăpâni sovietici ai Basarabiei în­cear­că să apese pedala asupra lor. Adevărata lor cau­ză se lasă întrevăzută în 1984, când un arheolog român face o desco­perire, la rândul ei, tulburătoare.

Rănit de un vis

Înconjurat de vii şi de trei lacuri cu nume me­lo­dioase - Cahul, Cartal şi Ialpug - Satu Nou era, în anii '30, un loc în care ţi-ai fi dorit să vieţuieşti liniştit, departe de agitaţia multicoloră a vremu­rilor de atunci. Şi acolo, în acel colţ neştiut de Românie Mare îşi împlinea rostul Lazăr, un ţăran vrednic basarabean. Dar, într-o singură zi din vara aceea a anului 1934, totul s-a schimbat. Şi pentru el, şi pentru familia lui, şi pentru sat.
De la o vreme, Lazăr începuse să viseze greu. Noapte de noapte, îi apărea în vis o femeie fru­moasă şi blondă, îmbrăcată ca boieroaicele de demult, cu o rochie albă şi largă de dantele. Avea însă chip uscăţiv, iar obrajii pământii îi erau vârstaţi de dâre de sânge închegat, ca ai unui om schingiuit. "O vedeam în vis, mai întâi venind de departe de mine" - poves­tea Lazăr, "pe urmă, brusc, o simţeam aproape. Sta drept în faţa mea şi-mi spunea: «Voi intra acum în trupul tău încet, pe nesimţite. Şi n-aş vrea să trăieşti şi să simţi tot ce am trăit eu, cândva»".
Au trecut aşa câteva săptămâni. Nevasta lui Lazăr nu prea lua în serios poveştile bărbatului ei. Dar omul ajunsese să trăiască mai tot timpul între somn şi trezie, iar femeia cea chinuită din visele lui nu se da, nici ea, bătută. Începuse să îl ia de mână şi îl ducea într-un loc în care erau numai fum, foc şi ruine. "Simţi cât de fierbinte este pojarul de-aici? Încearcă doar să-l a­tingi...". Lazăr se simţea bine în vis, alături de femeia aia frumoasă, doar focul ruinelor îl speria. Îl simţea aievea, mâinile şi picioarele îl ardeau de parcă ar fi fost acolo. Abia apuca să fugă dintre dărâmă­turile cuprinse de flăcări. Când se trezea, rămânea însă doar umbra neliniştitoare a visului.
Până într-o dimineaţă, când s-a ridicat din pat, şi a vrut să păşească, omul n-a mai putut. A dat să apuce un ulcior cu apă şi nu l-a putut ţine în mână! Şi-a privit tălpile şi palmele şi s-a îngrozit. Erau pline de răni şi arsuri grele. Ce visase în vis se împlinise întocmai. Jarul ruinelor îi pârjoliseră car­nea... L-au dus repede cu căruţa la spitalul din Reni. Doctorii nu înţelegeau ce păţise. Nu era nicio cauză medicală clară. Părea că fusese torturat. Dar cum? Şi de cine? Doc­torii l-au pansat şi l-au ţinut sub observaţie. După trei zile, rănile i-au dispărut. Lazăr cel rănit de un vis s-a întremat la fel de mira­culos.

Piatra de foc

Dar fusese doar începutul. Primul semn că vor urma încercări noi l-a dat dulăul casei. De la o vreme, începuse să alerge în fiecare zi, pe o co­lină din spatele satului. Se oprea mereu în acelaşi loc, începea să scurme pământul cu labele şi scheuna lung, a jale. Nu ştia nimeni ce-l apucase. Dar câinii nu prea greşesc. Nici Lazăr nu prea era în apele lui.
Deşi picioarele i se vindecaseră, visele stranii continuau, deşi femeia în haine albe plecase. Se repetau în fiecare noapte, chinuitor. Şi odată cu ele, arătările... Într-o seară, se băgase iar în pat, cam în silă. Şi chiar înainte să adoarmă, în cameră a văzut o piatră de foc. Era cât un cap de om de mare şi pe ea, sute de puncte străluceau ca nişte pepite mici, de lumină. Piatra de foc era roşie, de un roşu intens şi plutea sub tavan, fără să-l atingă. Sărea ca o veveriţă, sus, jos, dintr-un perete în altul.
Lazăr era o fire puternică şi se o­biş­nuise cu sem­ne­le ca­re îl potopeau de la un timp. Aşa că nu şi-a pierdut cum­pătul. S-a ridi­cat să privească mai în­dea­proape piatra aia ciudată. Dar când a aprins lampa, bolo­vanul de foc a dis­părut. Şi aşa s-a în­tâmplat de mai mul­te ori. Piatra apărea serile şi nu i se arăta nu­mai lui, dar şi ne­vestei şi copiilor. În­tr-o seară, bolo­vanul de foc s-a pre­schimbat într-o sălbăti­ciune mică, cu coada şi blana ro­şii. Apoi s-a fă­cut la loc glob de foc. Părea că voia să le spună, să le trans­mită ceva, cu orice preţ.
Cu vremea, apa­riţiile bizare din casa lui Lazăr s-au amplificat. Mai întâi au fost zgomotele. Fără noimă. Pe urmă, ba i se lua fe­meii lui din mână piep­­tenele, pe o cale inexpli­cabilă, ba auzeau răsu­flări şi paşi prin casă, fără să fie cineva prin preajmă. Într-o zi, au găsit sem­ne în odaia din faţă. Acolo, ca la ţară, nu prea intra nimeni. Era camera pentru oaspeţi. Patul era me­reu aranjat, cu poclada întin­să fără nicio cută. Plecaseră de acasă de două zile şi când s-au în­tors, au găsit pe pat, zgâriate pe pătură, urme ca de aripă... Uşa fusese închisă şi geamurile la fel.
În altă zi, au trăit ceva cu totul aparte. Mai întâi, Lazăr a auzit în bucătărie un foşnet. S-a dus să vadă ce e şi a găsit pe masă Biblia familiei. Pa­ginile ei se întorceau singure. Cineva sau ceva frun­zărea filele Sfintei Scripturi, cu degete nevă­zute. A rămas împietrit. Nevasta lui rămăsese şi ea mută. Apoi, mâna nevăzută s-a oprit, înroşind un pasaj scris în carte: "ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund". În clipa aia, dulăul lui Lazăr a scheu­nat lung şi a fugit să caute ceva într-un loc numai de el ştiut. Lazăr începuse să simtă că întâmplă­rile din casă şi din ogradă îl copleşesc.

Femeia misterioasă

În altă seară, piatra de foc a intrat iarăşi în casa lui Lazăr. Venea, ca de obicei, de niciunde. A fost vă­zută de toţi ai casei. Bolovanul de foc a plutit o vreme în mijlocul casei, după care din el a înce­put să apară, întrupată, o fiinţă. Când s-a uitat mai bine, Lazăr a văzut în bolovanul de foc chipul unei fe­mei. Era chiar femeia din primul lui vis. Fără să scoată un cuvânt, ea le-a spus cu gândul povestea ei. Trăise demult. Fusese ultima iubită a viteazului voie­vod şi martir Ioan Vodă cel Cumplit. Nu era româncă, ci o săsoaică din Ardeal, cu părul blond şi ochii al­baştri. Îl iubise atât de mult pe Vodă, încât l-a ur­mat în toate bătă­liile lui purtate în domnia lui scurtă şi temerară. Îl ur­ma peste tot, pur­tând cu ea la sân pruncul ei şi al voievodului. A­poi, în focul ulti­mei lui lupte, cu ordiile fără număr de turci şi tătari, care i-a şi adus pieirea viteazului, iubita lui a avut o presimţire. L-a sfă­tuit să nu se a­mestece cu călări­mea boierilor, ca să nu fie "vicle­nit". În zadar! Ioan Vodă a fost ucis mişeleşte, atunci când s-a predat singur tur­cilor: "ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas" - întocmai cum îi lăsaseră semn în Biblie lui Lazăr mâinile nevăzute. Unele cronici scriu că frumoasa iubită săsoaică a lui Ioan Vodă ar fi fost luată în robie la Constan­tino­pole odată cu pruncul ei. În realitate, ea a fost ucisă de păgâni fără milă, doar pruncul fiind cruţat. Au îngopat-o ienicerii în taină, ca hoţii, într-un mormânt fără cruce, pe o colină de lângă Satu Nou. Era exact colina pe care dulăul lui Lazăr înce­puse să cotrobăie neaşteptat şi frenetic în acel an.
"Iar dacă te-am ales pe tine, Lazăre, să te zgândăr şi să te minunez" - i-a mai dat de înţeles chipul din flăcări, "este pentru că de trei sute cinci­zeci de ani nu-mi găsesc liniştea. Şi bântui ca o fantasmă întruchipată în vise grele, aştep­tând să fiu răzbunată. Te-am ales şi pentru că eşti urmaş de răzeş, un luptător curajos al lui Vodă, printre puţi­nii care au scăpat de turci. Şi ca să-ţi duci menirea la împlinire, o să-ţi dăruiesc şi o putere în plus".

Lumina

Promisiunea femeii avea să se îndeplinească întocmai. Lazăr, ţăranul, se trezi într-o zi cu puteri nebănuite. Mai în­tâi l-au văzut ne­vasta şi copiii lui. Speriată, fe­meia şi-a chemat şi vecinii să vadă ce se întâmplase cu bărbatul ei. Lazăr dormea şi zâmbea în somn. Şi în vremea asta, din el ieşeau raze de lumină!... Niş­te raze foarte pu­ternice ieşeau din trup, la intervale inegale şi lungi. În alte zile, chipul lui Lazăr devenea atât de strălucitor, precum soarele, încât de pe frunte şi de pe obraji îi ţâşneau scântei. La fel se întâmpla când mergea se­rile pe ţarină sau prin vii. Jerbe de scântei şi raze de lumină îl însoţeau pretutindeni.
Surprinşi de transformarea lui Lazăr, tot mai mulţi săteni au început să suşotească pe la porţile caselor, mai întâi înspăimântaţi, apoi fermecaţi. Încât, încet, încet, lumea începuse să-l considere pe Lazăr un fel de sfânt, iar ţărani şi orăşeni din toată Basa­rabia începuseră să vină, duium, la Satu Nou. Apariţia unui om luminiscent, într-un sat uitat din Bugeac, era, cu adevărat, extraordinară. Aseme­nea întâmplări sunt rarisime, şi sunt legate, de obicei, de ortodocşi. Ca Serafim din Sarov, ma­rele sfânt al Rusiei, despre care se spune că l-a certat într-o zi pe un apropiat: "De ce nu mă pri­veşti?". "Părinte, nu te pot privi, pentru că îţi ţâşnesc fulgere din ochi, chipul îţi străluceşte ca soarele şi mă dor ochii". Dar autorităţile române ale acelor ani au crezut că la mijloc se află o şar­la­tanie şi au luat măsuri. L-au trimis pe Lazăr la spitalul cel mare de nebuni de la Chişinău. Spe­cial pentru el, a venit şi un profesor mare din Bucureşti. Doar că presupusul şarlatan continua să erupă lumină, noapte de noapte. Şi de parcă asta n-ar fi fost de a­juns, umplea de lumină şi tot ce era în jurul său: salonul de spital, pe in­firmieri şi pe gardieni. Părea că mii de licurici se abătuseră asupra lor iluminân­du-i. Se întâm­pla ceva inexplicabil, stu­pefiant, de parcă La­zăr ar fi coborât de pe o altă planetă... El însuşi le-a spus medicilor că nu ştie cum şi de ce i se întâmplă toate astea. Totul începea în somn, dar se continua apoi şi pe trezie. După exami­nări atente de zile în­tregi şi supraveghere ne­întreruptă, medicii au scris un raport: "Subiec­tul nu este un medium profesionist şi nici simu­lant. Când adoarme, din când în când, un fasci­cul de lumină orbitoare îi iese din piept, în drep­tul inimii, luminându-l câteva secunde. În toată vremea asta, faţa îi rămâne în mod bizar în întu­neric, după care, manifestările luminiscente din jurul său iau am­ploare. Feno­menul rămâne complet in­ex­plicabil". Apoi me­dicii au închis cazul şi au convenit să păstreze o tăcere totală asupra bărba­tului luminos din Is­mail. Existenţa lui era prea tulbură­toa­re.
Lazăr s-a întors acasă şi, după un timp, viaţa lui a re­intrat în normal. Du­se au fost şi lu­mina exotică a tru­pului său, şi femeia ciudată din vise. Liniştea se aşternu­se peste Satu Nou. O vreme...

Ploaia roşie

1954. Basara­bia este de zece ani sub ocupaţie rusească. Stalin i-a rupt, cu carandaşul pe hâr­tie, bucăţi întregi din trup. Satu Nou are acum nume ru­sesc şi este în regiunea Odessa, ce aparţine Ucrai­nei. Dar locul a rămas tot românesc, ca întreg raionul Reni, din Bugeac. Ca în vremea lui Ioan Vodă! Acum este vară şi lumea a ieşit să strângă grâul pentru colhoz. Ca de fiecare dată în cei zece ani de ocupaţie rusească, pa­tru­le de miliţie cu "Gaz"-uri păzesc oamenii, patrulează pe dealuri şi pe la Podul lui Raşcu, de pe şoseaua Galaţi-Ismail. Oamenii sunt supă­raţi, căci ei muncesc oricum, dar nu au ce face.
Până când, într-o zi de iulie, s-a pornit urgia. O ploaie roşie s-a abătut peste ţarini şi peste dea­luri. Maşi­nile şi uniformele miliţie­nilor s-au umplut, toate, de o pastă de un roşu vâscos şi aprins. Părea că-i sânge, dar nu era. Şi dacă pă­mântul a înghiţit repede potopul acela, în schimb, pe miliţieni şi maşini, roşul a rămas lipit pentru veci ca şi orânduirea lor criminală. Aşa au scăpat ţăranii din Satu Nou de munca aia cu de-a sila. Paznicii au fugit speriaţi, raportând la raion că locul e periculos şi pare ocrotit de ceva care trece dincolo de indicaţiile de partid. Iar cei de la cen­tru n-au vrut să facă vâlvă. Le era teamă să nu fie acuzaţi de agitaţie mistică.

Chipul martirului

Tot în acelaşi an, s-a mai întâmplat o minune. O caravană cinematografică tocmai sosise la Satu Nou, ca să proiecteze nişte filme ruseseşti, din acelea cu muncitori şi ţărani înfrăţiţi sub steagul roşu. Proiecţia începuse, lumea din sat se strân­sese ciopor la Căminul cultural. Mai întâi a rulat un jurnal de ştiri, în care figura lui Stalin apărea obsesiv. Deodată, imaginea ţarului roşu s-a es­tompat, într-un mod inexplicabil, şi peste ea a apărut o figură de uriaş. Era îmbrăcat în haine de boier, de domn moldovean... În mâini, uriaşul ţinea un iatagan. "Aista-i Vodă Ioan al nostru, Cum­plitul!" - a strigat atunci Lazăr, care era şi el în sală, mai bătrân cu 20 de ani. "El e, fraţilor, Vodă Ioan! E aşa cum s-a luptat, neînduplecat, în ultima lui bătălie, la Iezerul Cahulului, cu 200.000 de turci şi tătari". Lazăr ştia toate astea, de la moşul lui care luptase alături de Vodă. Po­vestea se transmisese în familie. Ştia şi cum apoi, într-o coloană de fier, din oastea cea uriaşă de moldoveni mai rămăseseră 7000. Se retrăseseră într-un sat de pe un deal, un sat transformat în ruine fumegânde. Numele lui fusese Roşcani. Acolo, fără apă, moldovenii aşteptau noaptea, ca să întindă fâşii de pânză peste iarbă şi îşi ungeau buzele cu rouă, dar tot nu cedau. Până când, voievodul lor a fost ademenit şi ucis prin tră­dare. Şi acum, Ioan Vodă se arăta iar: o nălucă pu­ternică şi vie, pe o pânză de cinematograf ru­sesc...

Epilog

Zeci de ani, istoricii au crezut că locul uciderii lui Ioan Vodă cel Cumplit e dincoace de Prut, în judeţul Galaţi, unde chiar exista un sat Roşcani. Acolo, în iunie 1974, la 400 de ani de la moartea domnitorului mol­do­vean, autorităţile noastre de atunci au ridicat un mare şi frumos monument. Ba, apăruseră şi legende, despre bujorii din pă­durea vecină, care ar fi crescut pe locul şi din sân­gele vărsat de voinici, la 1574. Până când, în 1984, arheologul Valeriu Cojocaru din Bugeac a desco­perit urmele adevăratului Roşcani. Fusese ars şi distrus în bătălie. Era pe un deal, între lacuri, lângă Satu Nou, aşa cum visase Lazăr. Dacă povestea lui, răspândită în Basarabia, îl aju­tase pe arheolog în cercetările lui, nu se ştie. Important este că adevărul fusese descoperit, şi Vodă, împreună cu frumoasa lui, îmbrăcată în rochie albă, puteau dormi liniştiţi. Li se făcuse dreptate. În 2004, pe dealul de lângă Satu Nou s-a sfinţit o cruce care să pomenească adevăratul loc al morţii lui Ioan Vodă. Şi care a aşternut liniştea peste Satul Nou.