Bunica și vecinele ei

La sfat de seară, despre Dumnezeu

Erau trei - tanti Stela, tanti Șeitan și tanti Sina. Tanti Șeitan, tare înaltă și zveltă, tanti Sina, măruntă și voinică, iar tanti Stela, potrivită la înălțime și la făptură. Nu știu cum și de ce se prinseseră ele prietene, că pe "drumul ăl mare" al satului, cum îi spuneau ele, mai erau și alte bătrâne de seama lor. Dar ele trei aveau o le­gătură aparte cu bunica mea, Lenuța, așa că ve­neau împreună, ori pe rând, iar ea le primea în bu­că­tărie, unde era cald, luminos și curat și avea acolo și mașina de cu­sut. Și în timp ce ele își sorbeau cafeaua din ceșcuțe de porțelan, bu­nica își vedea de cusu­tul ei, mai trăgea un ti­ghel, mai cosea o mâ­necă. Conversația celor patru bă­trâne era domoală, secon­dată de acul mașinii care puncta tăcerile cu înțepături sacadate. Deși nu prea înțe­le­geam ce vorbesc, îmi plăcea să mă aciuez pe lângă ele, sor­bindu-mi și eu "ca­feaua", pe care bunica mi-o turna cu zgârcenie, înzecită cu apă, peste care arunca mult zahăr. Era, în micile lor "adunări", o bunăcuviință și o liniște pe care nu le-am mai întâlnit niciunde, și de care, acum, îmi e dor. Bunica și vecinele ei aveau așeza­rea și siguranța pe care le primiseră la naștere, într-o țară după care încă suspinau. Cres­cuseră în Româ­nia Mare, care între timp se făcuse mai mică și încăpuse pe mâna comuniștilor. "Re­gele, maică" îmi spunea bunica, "trecea pe aici, pe drum, cu ma­șina decapotabilă, fără nicio pază. Lumea îl iubea. Ăștia..." și făcea cu mâna a leha­mite, semn că nici nu mai are rost să vorbim. De rege mi-a vorbit bu­nica de mai multe ori. Și despre Mântui­torul Iisus. Aceștia au fost cei trei stâlpi pe care s-a așezat viața ei: Dumnezeu, Regele și Țara. Fără ei, nu și-ar fi putut concepe viața. Acum regele nu mai era, la putere erau comuniștii, așa că bă­trânelor le mai ră­măseseră doar Dumnezeu și țara. Mai ales Dumne­zeu.

Casa de două sute de ani

"Măi, Cristi, puiule, de ce ne-o fi lăsat Dum­ne­zeu să trăim atâta pe pământ?". "Păi, știu eu, tanti Stela? Ca să aveți timp pentru mântuire." "Să știi că da...".
Soarele cade pieziș peste "drumul ăl mare", iar eu stau pe bancă, la poartă, de vorbă cu tanti Stela și cu tanti Șeitan. Din cele patru prietene, doar ele două au mai rămas, încăpățânându-se să nu moară. În afară de tâmplele cernite, și nici ele de tot, chipul le este așa cum îl știu dintotdeauna, de parcă timpul ar fi încremenit în copilăria mea. Da, le-au mai apă­rut riduri, pe ici, pe colo, sunt puțin mai aduse de spate, dar mersul le e aidoma anilor de demult: cum­­pănit, nici repede, nici încet, iar mintea le mer­ge strună, fără să arate că amândouă se apropie de 94 de ani... Secretul lor, pe care nici măcar ele nu cred că îl știu, este adânc îngropat în viața pe care au dus-o. O viață despre care acceptă să vorbim, acum, când afară vipiile verii se potolesc.
Tanti Stela ne poftește la ea. În curtea ei și în bu­cătăria de vară, podită pe jos cu pământ, mă ju­cam când eram copil. Casa, ridicată acum aproa­pe 200 de ani, are odăile largi și pereți groși. Când intrăm, răcoarea ne primește în brațele ei. Lumina filtrată de ferestrele cu obloane îmbracă obiectele vechi într-o strălucire arămie. Coborâm în timp, cu amin­tirile depănate de tanti Stela, cu multă vreme înainte să vin eu pe lume, înainte chiar ca țara să fie rotundă și noi, ardelenii, să fim uniți cu cei din Regat.

Cărțile de rugăciuni de pe poliță

"Să știi că și noi, românii din zona Brașovului, am fost persecutați aici, dar nu ca în nordul Ar­dea­lului. Nu ne dădeau voie să ne facem case în capul satului și nici biserică. Trebuia să stăm pe coaste, spre pădure, că în mijlocul satului erau numai ei, ungurii. În rest, lumea era înstărită. Mocanii mun­ceau mult. Chiar dacă aveau oi multe, cum a avut tata' meu și străbu­nicu' tău, aveau, săracii, des­tule necazuri. La unu'-doi ani buni, venea câte unu' greu, cu iarnă as­pră, când le mureau oile pe capete. Le țineau în baltă, afară, nu ca acum, închise în ocol. Dacă venea frigul mare, mureau oile cu sutele. În anii ăia grei, mocanii luau din ce strânseseră în anii buni. Soțiile erau cele care țineau casa și aveau toți banii. Primăvara mergeau la bărbații lor în baltă și luau banii de pe miei, apoi îi puneau bine, în credenț, și tot ele îi dădeau înapoi când era nevoie. Aveau o viață grea, dar aveau și credință și frică de Dumnezeu, care îi întă­reau. Spuneau: «Așa a vrut Dumnezeu!» și mer­geau mai departe. Să îți arăt cărțile de rugăciuni ale mamei și ale tatei! Uită-le colea, pe poliță. Nu le citeau mereu, pentru că erau foarte ocupați, dar când își găseau timp, se rugau. Dimineața, întâi își citeau rugăciunile și abia apoi se apucau de lucru."

Cum se murea în Săcele

De când îi murise nevasta, bunicul se înstrăinase parcă de lume. Copiii îl chemaseră să stea cu ei, dar el, cioban deprins cu singurătatea munților, refu­zase. Rămăsese singur, în gospodăria lui. Avea și o fâșie de grădină, unde plantase câteva sălcii, ca să aibă prin ogradă câte un lemn. Trecut de 70 de ani, de acum își aștepta plecarea. Dar dacă nu suferea să stea pe capul copiilor, pe ele, pe nepoatele lui, le răbda cu drag. Veneau la el și rămâ­neau peste noapte. Atunci i-a aflat tanti Stela taina, una care avea să îi deslușească și ei marea putere a rugăciunii. În crucea nopții, când orice zgomot din sat adormea, bă­trânul se scula, nesmintit, în­totdeauna la ora 12. Îi auzeau trupul gros, de cioban voinic, cum își începe rugăciunea, prinzând să se închine, să facă metanii multe, pomenin­du-i pe toți ai casei. Se ruga să îi aibă Dumnezeu în paza lui cea sfântă, ferindu-i de primejdii, de neca­zuri și boli. Uneori, bătrânul făcea mult zgomot, răpindu-le nepoatelor din somnul cel dulce, de noap­te. Atunci începeau să se foiască în așternut, iar el le spunea să coboare și să se roage împreună cu el. "Cu asta nu-l uit. Nici mama, nici tata nu se sculau la miezul nopții să se închine, dar bunicul da. N-am uitat niciodată cum ne zicea, când ne au­zea învârtindu-ne în pat: «Ia scoală, taică, și faceți vreo două mătănii. Cât mă rog eu, voi faceți mătă­nii». Și să știi că a avut un sfârșit ușor. A avut așa, o vedenie. I-a spus unei nepoate: «Azi o să am o zi grea. Se cam termină cu mine, pe aici, pe pământ. Mergeți acasă, să vie mamele voastre să stea lângă mine și chemați și vecinii». L-au întrebat ce se în­tâmplă, dacă îi e rău, dar bunicul le-a spus doar atât: «Mă simt obosit și știe Dumnezeu că eu până mâine nu mai sunt! Văd o femeie, aici, în colț, îm­brăcată toată în negru. Voi nu o vedeți?». Nu o vedea nimeni. Bunicul și-a făcut rugăciunea, s-a suit în pat, ș-apăi după vreo două ore, s-a auzit cum tremura patul. «M-au luat niște frisoane reci. Aprindeți lumânările!». Au aprins lumânările și el și-a dat duhul, vegheat de copii și vecini. Vedeți, cre­dința... I-a descoperit Dumnezeu sfârșitul! Așa mureau oamenii odată! Aveau bătrânii vedenii trimise de Domnul, că doar erau tot timpul în suflet cu el. Tot așa a murit nașa mea... Ea și-a rupt, săraca, piciorul și a stat ultimii ani beteagă la pat. Femeie credincioasă, la ea candela nu se stingea niciodată! Împlinise 84 de ani când, într-o zi, i-a spus fică-sii: «Țico, eu nu mai am mult! Uite, Maica Domnului este împrejurul candelei! Astăzi mă duc!». Și până seara a murit!".


Interviu la 93 de ani
"Credința părinților mei m-a ocrotit toată viața"

- Tanti Șeitan, mata de unde ai deprins cre­dința?

- De la ai mei. Eu sunt venită aici, în Săcele. Am avut părinți foarte simpli, dar foarte credincioși. Tăticu' avea un suflet de aur. Părinții ar fi vrut să îl facă preot, dar el a ajuns tot țăran, plugar cu patru clase, umbla doar în opinci. Da' nu exista să lip­sească de la biserică! Ma­ma, mai scăpa, că avea une­ori treabă, dar tăticu' nu. În fie­care seară se pu­neau și fă­ceau metanii și ne puneau și pe noi. Îmi amintesc că ne scula ne­greșit, în noap­tea de Paște, că ziceau că în noap­tea aia nici cloșca nu stă pe ouă. Și în toată viața puterea asta a credinței părinților ne-a ocrotit.

- Mata ți-ai găsit sprijin în Dumnezeu?

- Păi, prin câte am trecut prin străini, că sunt plecată de la 17 ani de acasă, nu aș fi răzbit fără El. Mă uit în urmă, în viața mea, și văd că dacă pui rău peste rău nu faci nimic, nici acasă, în familie, nici altundeva! Dar dacă pui bine peste rău, mai speri la ceva. Invers, niciodată! Dacă se întâmplă ceva și ții și tu la ale tale și ține și celălalt la ale lui, nu faci nimic! Dar dacă cedezi tu, mai ales acasă, în familie, atunci ies bine lucrurile. Nu știu cât sunt eu de credincioasă, dar Domnul mi-a pus așa, un acoperământ, cu care m-a ferit. Ar fi trebuit să fiu moartă până acum de patru ori. La cei 93 de ani ai mei, am patru infarcte, ultimul făcut acum patru luni, la începutul lui aprilie. Mi-a spus un doctor că am mai multe vieți în mine, ca pisica. Dar nici nu stau. Îți spun, în frica lui Dumnezeu, că dacă stau, îmi e mai rău. Cum activez și mă bag și colo și colo, parcă mi le ia Dumnezeu cu mâna. Nu poate să creadă lumea, dar cine crezi că m-a salvat de atâtea ori? Dumnezeu! Am intrat în comă, dar el m-a salvat. Nu sunt vrednică, dar atâta m-a păzit Domnul, că îmi e frică de tinerii de astăzi care nu Îl iau în serios. Să ai doar mode, luxuri... Le faci, dragă, și pe astea, dar trebuie să te apleci și spre Dumnezeu. Mi-aș dori să îi conving pe tineri că numai Dumnezeu ne poate ajuta! Dar, ca să fiu sinceră, sinceră, eu nu pot nici măcar pe ai mei să îi întorc la credință... Până la urmă, fiecare dintre noi avem păcatele noastre. Suntem fiecare cum suntem. Că și noi, moșii și babele, care mergem mereu la biserică, suntem plini de răutate. Dar parcă e altfel când mergi la sfânta biserică, pentru că te apără puterea lui Dumnezeu! Dacă intri acolo, între icoa­nele alea, chiar dacă nu ai atâta putere să ai credință, și tot îți face bine. Biserica te ajută întotdeauna, îți dă nădejde, că oricât de bătrân ai fi, nu ești singur. Domnul veghează asupra ta.

- Dar de rugat, cum te rogi?

- Aici să știi că am păcate. Spun dimi­nea­ța și seara doar Ta­tăl Nostru și Îngere­lul. Că sunt grăbită, că sunt bolnavă, sunt nesocotită... Nici nu mai văd bine să ce­tesc, nici pe matale nu te văd bine. Mă rog însă în timpul zilei, spun mereu "Doam­ne, ajută-mă!, Doam­ne, nu mă lăsa! Mai­ca Domnului, ai grijă de mine!". Astea cu­vinte le zic eu în su­fle­tul meu! Nici când cetesc, o fi păcat ori nu, eu cetesc numa' în gând, nu pot să spun nici măcar cu voce înceată. Doar că acu' nu mai văd să cetesc, decât cu cerneală mai pronunțată.

- Dar de moarte ți-e frică, tanti Șei­tan?

- Nu, deloc nu mi-e frică. Eu sunt pe timpul de plecare, sunt pe marginea gropii. Dar mi-aș dori să mai trăiesc puțin, poate îi fac pe ai mei să se mai apropie un pic de credință și de biserică. Dar nu mi-e frică deloc, de ce să îmi fie frică, că de asta nu ne scapă nimenea. Acolo ne e locul... La câte infarcte am avut și de câte ori trebuia să mor, cine ar fi crezut că ajung la 93 de ani, iaca 94, în noiembrie? Acu 30 de ani a venit moartea la mine în spital, în chipul unui bărbat urât și cu degete lungi, așa... L-am văzut în realitate cum și-a băgat mâinile sub mine și a zis: "Hai cu mine, hai cu mine!". "Dulce Maica Domnului", am țipat: "Nu mă lăsa. Nu merg, nu merg!" de-am trezit tot salo­nul. Eram șase femei, toate bolnave cu inima. Nu pot să îmi explic ce a fost, dar știu că numai puterea lui Dumnezeu m-a salvat! Dintr-atâtea m-a scos El pe mine! Să știi că tot ce ți-am spus sunt trăite de-adevărat. Le-am trăit și le-am dus în spate, așa cum mă vezi. Aproape o sută de ani.

Dâra de lumină

Peste încăpere s-a lăsat liniștea. Tanti Șeitan a plecat grăbită să vadă de casă, că-și lăsase treburile în drum, iar eu am rămas o vreme cu tanti Stela, sub privirea moșilor ei, înrămați în fotografiile de pe pereți. Și cum stă așa, cuminte și tăcută pe laviță, mi se urcă în minte câteva amintiri cu ea, din anii copilăriei, mai cu seamă cu ea în biserică. Îmi amin­tesc cum venea întotdeauna la slujbe, duminica, precisă ca un ceas nemțesc. Urca de fiecare dată în cafas, și se așeza pe o laviță, sub o icoană uriașă a Maicii Domnului cu Pruncul. Doar din felul în care își așeza palmele una peste cealaltă la rugă­ciune, cu un gest care împreuna deopotrivă dorul și împăcarea, ai fi putut să-i deprinzi toată taina credinței. În tinerețe, Sfânta Fe­cioară desenase linia vieții printr-un vis tul­burător. Era în vremea când, la 21 de ani, se gândea, ca orice fată tânără, pe ce drum să apuce, ce soț să își aleagă. Cu toată pute­rea credinței s-a spri­jinit în rugăciuni. Sparg liniștea și o în­treb dacă mai ține min­te întâmplarea de atunci. Îmi răspunde de parcă s-ar ruga. "Chiar dacă e mult de atunci, îmi amintesc ca și ieri. Eu aveam o iconiță, la care mereu mă rugam, cu Maica Domnului în doliu. Și am visat că Măicuța din icoana mea s-a făcut mare, iar eu am căzut în genunchi în fața ei și am strigat către ea, cu durere: «Învață-mă ce să fac cu tinerețea mea!». Și atunci, m-am trezit din somn cu amintirea Maicii Domnului și cu o fierbințeală cum n-am avut în viața mea. Așa, o fierbințeală, din cap până în picioare. Și am auzit o voce limpede, care-mi spunea: «Stai în pace, ai răbdare. Nunta ta e în cer. Roagă-te!». Și de atunci, să știi că ori de câte ori am avut un necaz, parcă Măicuța m-a luat în mână și m-a scos din toată mocirla".
După acest vis, Tanti Stela nu s-a mai căsătorit niciodată. A rămas în casa ei bătrână, cu datinile ei străvechi. Maica Domnului a știut ce să facă cu tine­rețea ei. A lăsat-o în lume, ca să bată, necon­tenit, drumul spre biserică și credință, lăsând în urma ei o dâră de lumină cura­tă, care să le arate și celorlalți oameni, strânși în încleștările grele ale vieții, cum se ajunge la cer.

(Fotografiile autorului)