Cenaclul de la Casa de copii
- Te-ai născut într-o familie numeroasă, și nu prea avută, cu 12 copii, într-un sat din județul Botoșani. Pe la șapte ani, părinții au fost nevoiți să te dea la Casa de copii, un loc plin de traume, deloc fericit, și care nu prea naște artiști. Tu cum ai ajuns scriitor?
- Eu n-aș spune că aceste condiții biografice te îndepărtează de literatură, ci, dimpotrivă, mă întreb dacă rămânând acasă, aș mai fi găsit drumul spre literatură. La Casa de copii mi s-au ascuțit câteva sensibilități, care, suprapuse pe o seamă de experiențe foarte dure, m-au împins spre literatură. Desigur, dacă ești lipsit de o anumită înzestrare, această combinație de sensibilități și experiențe te poate duce spre pierzanie.
- Cum s-a produs declicul? A existat vreun sprijin divin? Omenesc?
- Sigur că din noianul de fapte, aș putea să decelez câteva... Așa cum a fost, de pildă, întâlnirea cu poetul Lucian Alexa din Botoșani. Venea și mă scotea în oraș de la Casa de copii, ca să mă învețe ce este poezia. Adică, să-mi dea de băut. Poeții trebuie să bea, nu-i așa? (Râde) Aveam 14 ani. Mai târziu, m-a dus și la femei, că și asta trebuie să facă poeții. De poezie vorbeam puțin. Dar a contat relația mea cu el, pentru că îmi dădea un curaj pe care nu-l aveam. Fiind crescut toată viața cu bățul din urmă, faptul că mă punea într-un context al libertății îmi dădea un curaj interior pe care apoi îl foloseam pentru a mă exprima. Așa am îndrăznit să scriu poezie. Și-apoi am mers mai departe: am făcut un cenaclu, care a fost o adevărată revoluție la Casa de copii. Până atunci eram o enclavă - lumea din afară nu se apropia de noi, noi nu ieșeam. Deodată, a apărut această deschidere. Ne-a fost adus să ne vorbească istoricul și criticul literar Constantin Ciopraga, apoi un profesor universitar de la Iași și alții... Am primit colecțiile unor reviste literare și îmi amintesc că i-am citit pentru prima dată, în Luceafărul, pe Paul Goma și Silvia Kerim, de care nu auzisem până atunci. Copiii din sat au început să vină și ei la cenaclu și ne-am împrietenit. Era un aer fantastic de proaspăt, peste îmbâcseala zilelor noastre obișnuite.
- Îți amintești când ai avut pentru prima oară sentimentul că scrisul nu e o joacă, ci ceva care te împlinește și care te face să trăiești într-un anume fel?
- Am început să scriu prin clasa a treia sau a patra, poezii naive, cu mielușei și fluturași. Printr-a șasea, mi-a fost "publicată" la gazeta de perete a casei de copii o poezie cu Partidul. Emoția pe care am avut-o când mi-am văzut acea poezioară, bătută la mașină pe o foaie A4 și lipită pe perete, nu o mai am acum, nici când îmi apare o carte. Văzând că unii mă apreciază, am început să mă concentrez pe scris. Era și o formă de refugiu. Scrisul are avantajul că îți oferă totul. Tot ce nu aveam sau tot ce voiam să fiu, să trăiesc, îmi imaginam. Multe din povestirile care s-au născut atunci le scriam, multe doar le povesteam... plătit. Eram câțiva povestași care făceam cu rândul, seară de seară, și cei care ne ascultau ne dădeau suplimentul lor de hrană de a doua zi, drept plată. Iar mâncarea era foarte valoroasă pentru noi. Îți dai seama ce nevoie aveam cu toții de poveste, dacă renunțam la așa ceva. Dimineața umblam cu căciula pe la mese și adunam eugeniile sau napolitanele care mi se cuveneau. Băieții respectau creația, care azi nu se mai respectă. Și erau foarte capitaliști, dacă nu le plăcea ce le istoriseai, nu căpătai nimic.
La scris, în ținută de gală
- Te-ai apucat de scris în joacă. Ai scris mai departe pentru "avantaje materiale" sau din pasiune?
- La început am fost mai pasionat de citit. Am învățat să citesc singur, de pe cărțile fraților mei mai mari, înainte de a intra la școală. Pe urmă m-am aprins și de scris. Sunt decenii de când n-aș mai putea trăi fără să scriu. Când nu scriu poezie - prima mea iubire -, scriu proză, reportaj, ori diferite articole. Poezie scriu rar acum, din păcate, doar de câteva ori pe an, când am trăiri puternice, care se cer traduse în vers. Scrisul este un act ritualic. De aceea, nici nu mă așez la scris oricum. Mă bărbieresc, mă îmbrac frumos și mă pregătesc sufletește. Iau în serios fiecare rând pe care îl tastez la computer. Altfel nici nu se poate, că nu-ți iese nimic. În plus, trăiesc un paradox: îmi place scrisul, dar nu-mi place să scriu. Scriu foarte greu, mă căznesc pe două fraze o oră întreagă. Pentru mine, scrisul e un chin, înjur, încep să plâng, am emoții, mă dau cu capul de pereți. Frica de eșec îmi dă stări cumplite. Am avut mereu probleme cu termenele limită de predare a textelor la ziar, din pricina asta. Lumea credea că-s leneș. Nu-i adevărat, muncesc mai mult ca alții, dar nu am ușurința scrisului și, în plus, sunt perfecționist. Sigur, vine și răsplata atunci când, după ce am terminat un text și pun punct, îl iubesc și sunt fericit. Nu contează că e un text mic, că nu e o capodoperă, este născut de mine, și starea aceea de după răscumpără tot chinul. Asta ține și de foame, un timp. Mai mult, ține de viață. În sensul că mă leagă de viață. Trei, patru zile. Apoi, iar îmi dau cu pumnii în cap: aoleu, ce scriu, cum scriu?!
- Cel puțin două dintre cărțile tale au avut mult succes: "Necunoscutul Mihai Codreanu" și "Cele mai frumoase reportaje". Nu ești nici genul de om căruia îi place să se bage în față, să fie sub reflectoare. Cum te descurci cu notorietatea?
- Deunăzi am realizat că eu urc ultimul în autobuz, chiar și când e capăt de linie și sunt doar câțiva călători în stație. Nu că nu știu să dau din coate, dar nici nu-mi propun. Iar această fire a mea mă pune uneori în situații ridicole. Să-ți dau un exemplu. Ieri am mers la o lansare de carte, unde trebuia să și vorbesc. Am ajuns mai târziu și m-am băgat după o ușă. Organizatorii au anunțat la microfon că sunt în sală și m-au poftit alături de ei. Eu strigam că da, sunt acolo, dar nu se auzea. Scena s-a repetat de câteva ori, până mi-am dat seama că sunt penibil. Adică sunt invitat la o lansare și eu mă așez după o ușă... Mai târziu am și plecat, sub un pretext oarecare. Cam așa e și cu "notorietatea". Uite, foarte greu am acceptat și interviul ăsta. Nu-mi place să vorbesc despre mine. Sunt un ins retras. E jenant să mă expun. Iar când ai și un pic de notorietate e foarte greu de suportat.
Dumnezeul lumii cuvintelor
- Nu-ți place să te expui, și totuși, în multe din textele tale, ai făcut din tine eroul principal. De ce?
- De ce să scriu despre universul Popescu și nu despre universul Ilișoi, cu atât mai mult cu cât îl cunosc cel mai bine? Nu înseamnă că, dacă pornesc de la anumite lucruri care mi s-au întâmplat, fac un proces-verbal detaliat al vieții mele. Într-un anume mod, orice literatură este autobiografică. Până și literatura SF. Toate personajele au ceva din tine. Nu poți da în literatură ceva ce nu ai. La mine este vorba și despre răfuielile pe care le am cu trecutul meu. Am zone din mine pe care eu însumi le explorez cu uimire. E un demers de autocunoaștere, din care dacă se poate alimenta și altul, cu atât mai bine. Mi s-a mai reproșat că sunt narcisist. Toți creatorii, mari sau mici, sunt puțin narcisiști, pentru că nu poți crea în desconsiderarea ta. Tu ești dumnezeul lumii tale de cuvinte. Oricum, eu nu scriu doar despre mine.
"Prefer făina integrală!"
- Pentru unele dintre reportajele tale ți-ai ales posturi umile pe care le-ai experimentat în direct: cerșetor, zilier, gunoier. Ce te-a atras în mod special la ele?
- Sunt roluri în care pot intra ușor, pentru că sunt un om umil, provenit de la țară, și cu o părere proastă despre sine. Mă simt mai bine între oameni simpli, îi înțeleg mai bine, pentru că trăiesc ca ei. Și-apoi, trebuie să fii credibil. M-am dus să fac un reportaj incognito la spitalul de obezi, doar nu mă puteam duce la coafeze, se prindeau că nu sunt de acolo. (Râde) Și între gunoieri, la fel. Am trăit în medii joase și, în plus, am o fascinație pentru ele mai mare decât pentru mediile selecte. Este diferența dintre făina integrală și făina cu trei nule - din care s-a extras totul, s-a esențializat, dar nu mai are niciun farmec. Lumea de jos conține totul, inclusiv ce e sus, doar că trebuie să cauți mai atent. A nu se înțelege că sunt vreun socialist care disprețuiește sau urăște clasele superioare, ele au rolul lor, dar nu-mi puteam face meseria încercând să mă integrez între avocați sau medici, de pildă. N-am față. Cornel Nistorescu mi-a și zis odată: "Ai față de navetist, nu te bagă nimeni în seamă, mergi și tu pe acolo și vezi despre ce-i vorba".
- Cu atâta experiență în presă, multi-premiat și foarte apreciat, ai fost nevoit să lucrezi, totuși, fără să fii plătit, în redacția cotidianului Jurnalul național, de unde până la urmă ai și fost concediat, pentru că nu-și mai permiteau să dea salarii. De ani de zile ești freelancer, adică pe cont propriu. Trăiești din ce câștigi de pe site-ul tău, care nu are publicitate, dar are cititori fideli, din care un mic număr plătesc un abonament modest. Când și când, ai mai primit câte o bursă pentru scris. Nu simți că e nedrept ce ți se întâmplă, în condițiile în care alții, lipsiți cu desăvârșire de virtuțile tale profesionale, au funcții și lefuri mari?
- Nu, pentru că mă împlinește ce fac. Scriu și acum, cum am făcut de când mă știu. O singură dată am trăit frustrări mari, la ziarul "Național", când reduseseră spațiul pentru reportaj la 1.500 de semne - nici măcar o pagină A4 culeasă la computer. Aberant! M-am îmbolnăvit de supărare; de atunci am început să mă îngraș. Am și plecat la alt ziar. În rest, nu sufăr că nu am un salariu de undeva, deși nu e ușor să fii pe barba ta și nu-mi place imaginea autorului muritor de foame. Dar eu trăiesc extrem de modest, după cum știi, și, pentru moment, îmi ajunge ce pot produce fără niciun compromis.
Prețul sincerității
- Ai ajuns la o legătură afectivă cu cititorii tăi, mulți ți-au devenit prieteni, te invită pe la ei, unii în străinătate, îți organizează lansări și te ajută în fel și chip. Cum ai reușit să ți-i apropii atât de mult?
- Scriu într-un mod primitiv. Încerc să mă debarasez de toată știința scrisului, de toată cultura acumulată și să scriu așa cum îmi vine, cu sinceritate. Nu urmăresc să captez atenția unui anumit tip de public pe care l-aș avea în minte, ci numai să spun o poveste din tot sufletul. Singurul criteriu de control este să-mi placă mie. Cu riscul de a supăra pe unii, de a nu plăcea altora, de a rata chiar, trebuie să fii sincer cu tine și cu textul tău. Nu mă refer la expunerea unor intimități sau la redarea exactă a realității, ci să spui exact cum vezi tu acea realitate, care poate fi deformată și chiar falsificată de ochiul tău, dar adevărată în felul în care o exprimi. O relatare seacă a unor evenimente va trece pe lângă urechile cititorului sau va fi uitată. O imagine puternică, pe care numai viziunea unui reporter iscusit o naște, o ții minte și peste treizeci, patruzeci de ani. Când scriu un text amuzant, râd de mă prăpădesc, de unul singur. Iar când scriu ceva dramatic, plâng. Cred că aceste emoții se transmit cititorului. Lumea simte că nu-mi trădez textul, că nu fac o "lucrare" pentru bani, ci îl rup din mine, mă doare și mă bucură în același timp. Foarte interesant este că îmi devin apropiați sufletește oameni pe care nu-i cunosc, care sunt la mari depărtări, cu care nu comunic altfel decât prin reportajele, prozele și poeziile mele. De fapt, oamenii interacționează cu textele, nu cu mine. Dar dacă pui destulă viață într-un text, poți crea iluzia că acel text ești chiar tu.
Carte de vizită
Născut pe 13 februarie 1968, la Ringhilești - Botoșani, într-o familie cu 12 copii, a fost crescut la Casa de copii din Trușești, același județ. A debutat în presă la începutul anului 1990 și a scris, pe rând, la Atitudinea (1990-1991), Timpul (1991-1998), Național (1998-2003), Cotidianul (2004-2009) și Jurnalul Național (2009-2014). Mentor la ziarul "Viața liberă" din Galați (oct. 2014 - mai 2015). În prezent, șomer.