Leacurile iubirii - "Treacă de la mine!"

- Dacă vrei să-ţi salvezi dragostea, lasă din când în când de la tine. Şi tu, şi el -

Visul iubirii e legat totdeauna de zbor. Un vis frumos, fără piedici, presărat doar cu fericire. Trezirea la realitate e destul de rapidă şi dură. În timp ce tu zbori, par­tenerul tău şchio­pă­tează, răreşte pasul. Vrea o pauză doar pentru el. Un popas. Nu există decât două alternative: să-ţi smulgi mâna şi să zbori mai departe de unul singur sau să tragi şi tu pe dreapta o bucată de timp. Să-l aştepţi şi s-o luaţi, apoi, mai de­parte, împreună. Să laşi de la tine. Să faci, adică, un compro­mis...
Deşi compromisurile au ade­sea o imagine proastă (mulţi văd în ele mai degrabă un rău nece­sar), suntem constrânşi să le ac­ceptăm. N-avem în­cotro, trebuie să cădem cumva la pace. Trebuie să ne continuăm viaţa, fără a face o tragedie din fap­tul că nepre­ţuitul nostru soţ ţine morţiş să-şi veri­fice telefonul la micul dejun sau că iubita soţie stă în baie, cu orele. Am dori să ne bucurăm îm­pre­ună de acel scurt răgaz, o jumătate de oră de timp dis­po­­nibil, în care să vorbim despre ziua care începe. Şi despre noi. Dar domnul nu găseşte nimic mai captivant decât să se cu­fun­de dimi­neaţa, tăcut, în ştirile de pe smartphone, iar doam­na să nu se mai sature să se privească în oglindă, în vreme ce soţul îşi bea cafeaua, enervat că nu îi mai vine rândul la baie, şi lui. Bine, aşa să fie! Dimineaţa se va "citi" telefonul (vremea ziarelor a trecut), se va pune stă­pâ­nire pe baie. Însă nu şi în week-end! A­ceasta este condiţia. A­ces­ta va fi com­promisul obligatoriu. Fără nici o le­gă­tură cu sentimentele. O nece­sitate pro­zaică, menită să asigure conti­nuitatea vieţii în doi. În weekend, la cafeaua de dimineaţă, se va vorbi. Ochi în ochi.

Când euforia se risipeşte

Compromisurile nu se potrivesc cu visurile noastre sentimentale. Când suntem îndrăgostiţi, vrem să fim non-stop împreună, ne dorim o pa­siune mistuitoare, în nici un caz să încheiem învoieli de tole­ranţă reciprocă. Totul trebuie să funcţioneze perfect, îngereşte, de la telefonul mobil, care trebuie să transmită în­truna sms-uri de dragoste, şi până la dumi­nica petrecută în familie cu pă­rinţii, fără crâcnire.
Totuşi, după un număr de nopţi, nici măcar 365, când eufo­ria îndră­gostirii începe să se risi­pească, refuzul nostru de a face concesii sentimentale se dovedeşte a fi o iluzie. Ne amintim ceva ce între timp uitasem: că nu există băr­ba­tul ideal. Şi nici femeia perfectă. Da, sigur, arată uluitor când râde, însă dă casetofonul prea tare şi are alte preferinţe muzicale decât noi. Iar ei nu-i plac deloc meciu­rile de fotbal. Deve­nim mai rea­lişti, spunem în sinea noastră: "Nimeni nu e perfect", dar nu ne facem baga­jele, ca să părăsim domiciliul comun. Aşa începe lunga noastră călătorie pe tărâ­mul nebănuitelor îngăduinţe în cuplu.
Nu peste mult timp, vom răs­foi unul dintre acele ghiduri prac­tice cu sfaturi pentru îndră­gostiţi. Acolo vom citi, negru pe alb: "Fie că vă place sau nu, unica soluţie pentru problemele conju­gale este compro­misul". Nu, fi­reşte că nu ne place! Noi speram că iubirea ne va îmbo­găţi enorm viaţa şi, când colo, sun­tem ne­voiţi să con­traman­dăm, să sacri­ficăm, să aban­do­năm jumă­tate din dorinţele noas­tre. Dar cel care scrie aceste rânduri este ni­meni altul decât americanul John Gottman, specialist în pro­ble­mele cuplului şi părinte al aces­tui domeniu de cer­ce­tare. Şi chiar dacă nu vom acorda credit minuţioaselor sale studii, va tre­bui să-i dăm totuşi dreptate atunci când spune: "Într-o rela­ţie sen­timentală, e pur şi simplu impo­sibil ca totul să decurgă con­form voinţei dvs., chiar dacă vi se pare că aveţi dreptate". Dar de ce vom fi fost înzestraţi cu voinţă, dacă nu ni se permite să facem uz de ea?

Odrasla vitregă a iubirii

Nu e vina nimănui, ci doar a noastră. La început, ne dorim dra­goste. Doar dragoste. Însă, îndată ce o avem, ne dorim un par­teneriat în cuplu, un tovarăş de nădejde în viaţă, pe termen lung. Şi suntem convinşi că aceasta ar fi combinaţia idea­lă, deşi în realitate avem de-a face cu o contradicţie flagrantă. Iubi­rea e pasională şi imprevi­zibilă. Exclude în­găduinţa faţă de celălalt. Partene­ria­tul presupune sprijin şi egali­tate în drepturi. Disponi­bilitate la compromis. Iubirea e absolută, parteneriatul - de­mo­cratic. Com­promisul este copilul partene­riatului, dar odrasla vitre­gă a iubirii.
Pentru ca o relaţie să se ma­turizeze, fără ca dragostea să se piardă pe drum, iubitul ordo­nat şi iubita dezordonată trebuie să-şi facă rost de o comodă cu ser­tare cât mai mari, unde el va aduna toate lucrurile lăsate de ea să zacă prin casă. Apoi el se va îndeletnici cu aranjarea cărţilor pe rafturi în bibliotecă, în vreme ce ea va ieşi în oraş cu o priete­nă. Astfel, cuplul va supravieţui atât mo­dului ei de viaţă haotic, cât şi lâncezelii lui se­dentare.
Secretul compromisurilor să­nă­­toase e simplu, ca al tuturor lucrurilor bune. Fiecare cedează în punctele unde poate renunţa mai uşor. Şi insistă să păstreze ceea ce este foarte important pen­tru el. Calculul final se face pe ansamblul relaţiei. Serviciu şi contraserviciu. Tu găteşti mai des, eu mă ocup de maşină, tu smulgi buruienile din grădină, eu am grijă de mătuşa de la căminul de bătrâni. E fru­mos. Promisiunea de a menţine echi­librul între ce-ţi place şi ce trebuie.
Încet-încet, universul cuplurilor de cursă lungă seamănă cu un tal­meş-balmeş format din com­promisuri mai mult sau mai puţin reuşite, deliberate şi involuntare. Dorm amândoi pe o saltea de latex puţin prea dură pentru el, fac dragoste dimineaţa la o oră puţin prea matinală pen­tru ea, la micul dejun, cafeaua lui stă pe masă sin­gură, în vreme ce ea cântă în baie. Şi, pentru că el e nebun după fotbal, stă şi ea la televizor să îl vadă, cu toate că se plictiseşte de moarte. Cum petrec sărbă­torile, ce cadouri îşi fac, cum îşi amenajează locuinţa, unde plea­că în concediu, cât timp îşi acordă unul al­tuia, cât îşi permit să chel­tuiască sau câte ore dorm pe noapte - o listă lungă de "treacă de la mine de dragul tău".

Cea mai mare bucată de tort

Statistica profesorului John Gottman arată că pentru 70% dintre conflictele intervenite într-o re­laţie nu există so­luţii. Ce rămâne de făcut? 70% compro­misuri. Şi genele noastre iubesc com­pro­misul. Ele ne îndeamnă să avem co­pii, şi astfel ne exilează, fără drept de apel, în lumea com­pro­misurilor. Părinţii sunt ca şi le­gaţi unul de al­tul: "Eu îl duc la şcoa­lă, tu îl iei". Diviziunea mun­­­cii şi dis­tri­buirea rolurilor se ba­zea­ză în permanenţă pe com­promis. Ca să fim fe­ri­ciţi în postu­ra de pă­rinţi, formula de com­­promis "ser­viciu şi con­­tra­ser­vi­ciu" trebuie să menţină la egalitate talgerele balanţei pen­tru ambii par­teneri. Com­pro­mi­sul este arta de a tăia prăjitura în aşa fel, încât amândoi să aibă im­presia că au primit bucata cea mai mare şi mai bu­nă." spune Gottman.

Cedează, ca să câştigi

Câteodată, ne cuprind în­do­ielile. Am dis­cutat ceva împre­ună, o dată, de două ori, de trei ori. Întâi, ne-am vorbit cu blân­deţe îngereas­că, pe urmă am ri­dicat to­nul. Proce­dăm la un su­mar exa­men de con­ştiinţă. Da, ne simţim dis­puşi să facem un com­promis, dar de la o vreme, par­te­nerul exagerează enorm, întinde de com­pro­mis ca de gumă. Toată viaţa de cuplu devine un com­pro­­mis. Ce-a mai rămas din bu­căţica de vis? Din fericire, odată ajun­se la ceea ce nu­mim cu deli­cateţe "vârsta matură", cu­plurile înclină mai lesne către com­pro­mis. Parte­nerii re­cu­nosc mai uşor aspec­tele pozitive din atitudinea celuilalt. Deceniile de ges­tionare a stresului n-au tre­cut fără să lase urme. Ei suportă mai bine situa­ţiile tul­buri şi au puterea de a cugeta cu calm la posi­bi­lităţile încheierii unui acord. Dacă un compromis nu se dovedeşte via­bil, se caută un altul. Şi, întrucât îşi controlează mai bine sen­ti­men­­tele, ei îşi nego­ciază mai relaxaţi com­pro­misurile şi le acceptă cu mai mult umor. Profesio­niştii din domeniul con­sul­­­tan­ţei financiare folo­sesc de­nu­­mirea de "win-win-situa­tion", înţele­gând prin aceasta un aran­jament din care ambele părţi au de câştigat. Practicanţii artelor marţiale vorbesc despre princi­piul Aikido: să faci concesii, să cedezi, ca să câştigi. Este unica soluţie şi pen­tru cupluri, căci dacă unul dintre parteneri pierde, va pierde şi cuplul odată cu el. Când unul se ener­vează, îi strică şi celuilalt cheful. Dim­potrivă, o tranzacţie emoţională care-i face pe amândoi să se simtă puţin în câştig se poate numi "fericire".
La o privire mai atentă, des­coperim că aceasta este o spirală a fericirii. Pentru a ajunge la un compromis, avem nevoie de o atitudine pozitivă şi o deschidere reciprocă. Şi, îndată ce am rea­lizat un acord, nutrim sentimente pozitive şi sun­tem deschişi unul către celălalt. E un adevăr banal, dar pe care îl uităm mereu. Hotă­râtor pen­tru o relaţie nu este con­ţinutul ei, ci planul afectiv pe care se situează. Hotărâtor este sentimentul că ai o comunicare cu partenerul, că îl poţi influenţa. Că îi captezi atenţia şi eşti luat în serios. Până la urmă, n-are im­por­tanţă dacă vom cumpăra masa extensibilă din lemn de nuc ori pe cea de stejar. Contează fap­tul că am putut să ne spunem păre­rea şi am fost ascultaţi.

Bărbaţii fac să crească cifra divorţurilor

Totul ar putea merge atât de bine! Din păcate, există bărbaţii. Femeile ex­celează în arta com­promisului. Bărbaţii, în schimb, sunt nişte ne­pricepuţi. Fetele de­prind de mici strategiile sub­tile ale com­pro­mi­sului. Băieţii exersează de mici strategia bru­ta­lă a concurenţei. Ca băr­baţi în toată firea, ei luptă până în pân­zele albe ca să-şi impună punc­­tul de vedere şi, în loc să caute o posibi­lita­te de compro­mis, devin agresivi, dispreţuitori, cinici ori dau bir cu fu­giţii. Fiindcă nu-şi cul­tivă talentul pentru com­pro­mis, bărbaţii fac să crească cifra divor­ţurilor. John Gottman face constatarea la rece şi o formu­lează detaşat: "După cum reiese din statistici, dacă un bărbat nu e dispus să împartă puterea cu partenera lui, proba­bilitatea u­nui eşec al căsniciei lor se ridică la 81%".
Din fericire, putem învăţa cum se face un compromis: tre­buie să ne deschidem spre par­tener, să ne punem în situaţia lui, să găsim po­sibilităţi de înţe­le­gere şi să fim dispuşi să renun­ţăm la pretenţia de a primi totul. Cu cât înaintăm în vârstă, avem mai multă expe­rienţă şi găsim mai uşor o cale de com­promis. Dar, în acelaşi timp, suntem mai pu­ţin disponibili pen­tru orice fel de com­pro­mis. Deoarece acum ştim mai exact ce e bun pentru noi, cum putem ajunge la ceea ce dorim şi care ne sunt convin­gerile. Tim­pul nostru devine mai preţios. Cu cât ni se adâncesc ridurile, cu atât vom face mai pu­ţine compromisuri în­doiel­nice. Un com­promis îndoielnic nu este unul dezavantajos în ra­port cu parte­ne­rul, ci cel la care consim­ţim împotriva propriilor noastre sentimente.

Ţineţi balansoarul în echilibru

De altfel, compromisurile sin­gure nu fac pe nimeni fericit. Prea multe pot chiar să despartă un cuplu. Aceasta se poate ob­serva în sexualitate, barometrul pasiunii. Cuplurile îşi negociază sexualitatea comună. Cine nu vrea să i se bage limba în ureche o spune. Cine are nevoie de ex­presii triviale ca să se stimuleze, de asemenea. Însă când tratativele sexuale decurg prea lin, partenerii (mai ales băr­baţii) se plictisesc. Prea puţin pentru extazul sexu­al, suficient ca să te poţi lansa în escapade ex­traconjugale, fără vreun sen­timent de vino­vă­ţie. Dar tocmai suficient pentru ca perechea, afla­tă în blocaj erotic, să se în­drepte vertiginos către un impas sexual.
Fără compromisuri, iubirea se sfârşeşte după cel dintâi reflux al euforiei iniţiale. Cu prea multe compromisuri, ceva mai târziu. Trebuie să recu­noaştem: nu există un com­pro­mis providenţial, care să rezolve toate problemele. Ne ră­mâne doar o confruntare neînce­tată: să ne apărăm mereu propria poziţie şi să fim mereu gata s-o părăsim. Arta vieţii constă nu în compromisul în sine, ci în capa­citatea de a face compromisuri.

Arta de a face compromisuri

1. Pentru un compromis, este necesar să avem un partener re­ceptiv şi cu atitudine pozitivă. Căutaţi compromisul într-o at­mo­sferă destinsă, aveţi grijă ca discuţia să aibă loc pe un ton plă­cut şi prietenos: "Treacă de la mine! Dar şi de la tine!". Nu provocaţi, păstraţi-vă calmul şi liniş­tiţi-vă partenerul, manifestaţi înţelegere pentru nevoile sale.
2. Identificaţi scopuri comu­ne. Explicaţi cum credeţi că vă puteţi atinge scopurile. Aflaţi în ce privinţe sunteţi deja de acord. În ce măsură înţelegeţi amândoi în ce trebuie să consiste acest com­promis?
3. Spuneţi lămurit ce anume se poate negocia şi la ce nu doriţi să renunţaţi în ruptul capului. John Gottman ne propune să folosim o reprezen­tare grafică, desenând un cerc mai mic în interiorul altuia mai mare. În cel dintâi, scrieţi tot ce nu concepeţi să cedaţi, iar în al doilea ce consideraţi negociabil.
4. Compromisurile nu trebuie să anuleze personalitatea celuilalt, să îl facă să se sufoce. Fă­ră suficient oxigen, cuplurile se ofilesc.