Visul iubirii e legat totdeauna de zbor. Un vis frumos, fără piedici, presărat doar cu fericire. Trezirea la realitate e destul de rapidă și dură. În timp ce tu zbori, partenerul tău șchiopătează, rărește pasul. Vrea o pauză doar pentru el. Un popas. Nu există decât două alternative: să-ți smulgi mâna și să zbori mai departe de unul singur sau să tragi și tu pe dreapta o bucată de timp. Să-l aștepți și s-o luați, apoi, mai departe, împreună. Să lași de la tine. Să faci, adică, un compromis...
Deși compromisurile au adesea o imagine proastă (mulți văd în ele mai degrabă un rău necesar), suntem constrânși să le acceptăm. N-avem încotro, trebuie să cădem cumva la pace. Trebuie să ne continuăm viața, fără a face o tragedie din faptul că neprețuitul nostru soț ține morțiș să-și verifice telefonul la micul dejun sau că iubita soție stă în baie, cu orele. Am dori să ne bucurăm împreună de acel scurt răgaz, o jumătate de oră de timp disponibil, în care să vorbim despre ziua care începe. Și despre noi. Dar domnul nu găsește nimic mai captivant decât să se cufunde dimineața, tăcut, în știrile de pe smartphone, iar doamna să nu se mai sature să se privească în oglindă, în vreme ce soțul își bea cafeaua, enervat că nu îi mai vine rândul la baie, și lui. Bine, așa să fie! Dimineața se va "citi" telefonul (vremea ziarelor a trecut), se va pune stăpânire pe baie. Însă nu și în week-end! Aceasta este condiția. Acesta va fi compromisul obligatoriu. Fără nici o legătură cu sentimentele. O necesitate prozaică, menită să asigure continuitatea vieții în doi. În weekend, la cafeaua de dimineață, se va vorbi. Ochi în ochi.
Când euforia se risipește
Compromisurile nu se potrivesc cu visurile noastre sentimentale. Când suntem îndrăgostiți, vrem să fim non-stop împreună, ne dorim o pasiune mistuitoare, în nici un caz să încheiem învoieli de toleranță reciprocă. Totul trebuie să funcționeze perfect, îngerește, de la telefonul mobil, care trebuie să transmită întruna sms-uri de dragoste, și până la duminica petrecută în familie cu părinții, fără crâcnire.
Totuși, după un număr de nopți, nici măcar 365, când euforia îndrăgostirii începe să se risipească, refuzul nostru de a face concesii sentimentale se dovedește a fi o iluzie. Ne amintim ceva ce între timp uitasem: că nu există bărbatul ideal. Și nici femeia perfectă. Da, sigur, arată uluitor când râde, însă dă casetofonul prea tare și are alte preferințe muzicale decât noi. Iar ei nu-i plac deloc meciurile de fotbal. Devenim mai realiști, spunem în sinea noastră: "Nimeni nu e perfect", dar nu ne facem bagajele, ca să părăsim domiciliul comun. Așa începe lunga noastră călătorie pe tărâmul nebănuitelor îngăduințe în cuplu.
Nu peste mult timp, vom răsfoi unul dintre acele ghiduri practice cu sfaturi pentru îndrăgostiți. Acolo vom citi, negru pe alb: "Fie că vă place sau nu, unica soluție pentru problemele conjugale este compromisul". Nu, firește că nu ne place! Noi speram că iubirea ne va îmbogăți enorm viața și, când colo, suntem nevoiți să contramandăm, să sacrificăm, să abandonăm jumătate din dorințele noastre. Dar cel care scrie aceste rânduri este nimeni altul decât americanul John Gottman, specialist în problemele cuplului și părinte al acestui domeniu de cercetare. Și chiar dacă nu vom acorda credit minuțioaselor sale studii, va trebui să-i dăm totuși dreptate atunci când spune: "Într-o relație sentimentală, e pur și simplu imposibil ca totul să decurgă conform voinței dvs., chiar dacă vi se pare că aveți dreptate". Dar de ce vom fi fost înzestrați cu voință, dacă nu ni se permite să facem uz de ea?
Odrasla vitregă a iubirii
Nu e vina nimănui, ci doar a noastră. La început, ne dorim dragoste. Doar dragoste. Însă, îndată ce o avem, ne dorim un parteneriat în cuplu, un tovarăș de nădejde în viață, pe termen lung. Și suntem convinși că aceasta ar fi combinația ideală, deși în realitate avem de-a face cu o contradicție flagrantă. Iubirea e pasională și imprevizibilă. Exclude îngăduința față de celălalt. Parteneriatul presupune sprijin și egalitate în drepturi. Disponibilitate la compromis. Iubirea e absolută, parteneriatul - democratic. Compromisul este copilul parteneriatului, dar odrasla vitregă a iubirii.
Pentru ca o relație să se maturizeze, fără ca dragostea să se piardă pe drum, iubitul ordonat și iubita dezordonată trebuie să-și facă rost de o comodă cu sertare cât mai mari, unde el va aduna toate lucrurile lăsate de ea să zacă prin casă. Apoi el se va îndeletnici cu aranjarea cărților pe rafturi în bibliotecă, în vreme ce ea va ieși în oraș cu o prietenă. Astfel, cuplul va supraviețui atât modului ei de viață haotic, cât și lâncezelii lui sedentare.
Secretul compromisurilor sănătoase e simplu, ca al tuturor lucrurilor bune. Fiecare cedează în punctele unde poate renunța mai ușor. Și insistă să păstreze ceea ce este foarte important pentru el. Calculul final se face pe ansamblul relației. Serviciu și contraserviciu. Tu gătești mai des, eu mă ocup de mașină, tu smulgi buruienile din grădină, eu am grijă de mătușa de la căminul de bătrâni. E frumos. Promisiunea de a menține echilibrul între ce-ți place și ce trebuie.
Încet-încet, universul cuplurilor de cursă lungă seamănă cu un talmeș-balmeș format din compromisuri mai mult sau mai puțin reușite, deliberate și involuntare. Dorm amândoi pe o saltea de latex puțin prea dură pentru el, fac dragoste dimineața la o oră puțin prea matinală pentru ea, la micul dejun, cafeaua lui stă pe masă singură, în vreme ce ea cântă în baie. Și, pentru că el e nebun după fotbal, stă și ea la televizor să îl vadă, cu toate că se plictisește de moarte. Cum petrec sărbătorile, ce cadouri își fac, cum își amenajează locuința, unde pleacă în concediu, cât timp își acordă unul altuia, cât își permit să cheltuiască sau câte ore dorm pe noapte - o listă lungă de "treacă de la mine de dragul tău".
Cea mai mare bucată de tort
Statistica profesorului John Gottman arată că pentru 70% dintre conflictele intervenite într-o relație nu există soluții. Ce rămâne de făcut? 70% compromisuri. Și genele noastre iubesc compromisul. Ele ne îndeamnă să avem copii, și astfel ne exilează, fără drept de apel, în lumea compromisurilor. Părinții sunt ca și legați unul de altul: "Eu îl duc la școală, tu îl iei". Diviziunea muncii și distribuirea rolurilor se bazează în permanență pe compromis. Ca să fim fericiți în postura de părinți, formula de compromis "serviciu și contraserviciu" trebuie să mențină la egalitate talgerele balanței pentru ambii parteneri. Compromisul este arta de a tăia prăjitura în așa fel, încât amândoi să aibă impresia că au primit bucata cea mai mare și mai bună." spune Gottman.
Cedează, ca să câștigi
Câteodată, ne cuprind îndoielile. Am discutat ceva împreună, o dată, de două ori, de trei ori. Întâi, ne-am vorbit cu blândețe îngerească, pe urmă am ridicat tonul. Procedăm la un sumar examen de conștiință. Da, ne simțim dispuși să facem un compromis, dar de la o vreme, partenerul exagerează enorm, întinde de compromis ca de gumă. Toată viața de cuplu devine un compromis. Ce-a mai rămas din bucățica de vis? Din fericire, odată ajunse la ceea ce numim cu delicatețe "vârsta matură", cuplurile înclină mai lesne către compromis. Partenerii recunosc mai ușor aspectele pozitive din atitudinea celuilalt. Deceniile de gestionare a stresului n-au trecut fără să lase urme. Ei suportă mai bine situațiile tulburi și au puterea de a cugeta cu calm la posibilitățile încheierii unui acord. Dacă un compromis nu se dovedește viabil, se caută un altul. Și, întrucât își controlează mai bine sentimentele, ei își negociază mai relaxați compromisurile și le acceptă cu mai mult umor. Profesioniștii din domeniul consultanței financiare folosesc denumirea de "win-win-situation", înțelegând prin aceasta un aranjament din care ambele părți au de câștigat. Practicanții artelor marțiale vorbesc despre principiul Aikido: să faci concesii, să cedezi, ca să câștigi. Este unica soluție și pentru cupluri, căci dacă unul dintre parteneri pierde, va pierde și cuplul odată cu el. Când unul se enervează, îi strică și celuilalt cheful. Dimpotrivă, o tranzacție emoțională care-i face pe amândoi să se simtă puțin în câștig se poate numi "fericire".
La o privire mai atentă, descoperim că aceasta este o spirală a fericirii. Pentru a ajunge la un compromis, avem nevoie de o atitudine pozitivă și o deschidere reciprocă. Și, îndată ce am realizat un acord, nutrim sentimente pozitive și suntem deschiși unul către celălalt. E un adevăr banal, dar pe care îl uităm mereu. Hotărâtor pentru o relație nu este conținutul ei, ci planul afectiv pe care se situează. Hotărâtor este sentimentul că ai o comunicare cu partenerul, că îl poți influența. Că îi captezi atenția și ești luat în serios. Până la urmă, n-are importanță dacă vom cumpăra masa extensibilă din lemn de nuc ori pe cea de stejar. Contează faptul că am putut să ne spunem părerea și am fost ascultați.
Bărbații fac să crească cifra divorțurilor
Totul ar putea merge atât de bine! Din păcate, există bărbații. Femeile excelează în arta compromisului. Bărbații, în schimb, sunt niște nepricepuți. Fetele deprind de mici strategiile subtile ale compromisului. Băieții exersează de mici strategia brutală a concurenței. Ca bărbați în toată firea, ei luptă până în pânzele albe ca să-și impună punctul de vedere și, în loc să caute o posibilitate de compromis, devin agresivi, disprețuitori, cinici ori dau bir cu fugiții. Fiindcă nu-și cultivă talentul pentru compromis, bărbații fac să crească cifra divorțurilor. John Gottman face constatarea la rece și o formulează detașat: "După cum reiese din statistici, dacă un bărbat nu e dispus să împartă puterea cu partenera lui, probabilitatea unui eșec al căsniciei lor se ridică la 81%".
Din fericire, putem învăța cum se face un compromis: trebuie să ne deschidem spre partener, să ne punem în situația lui, să găsim posibilități de înțelegere și să fim dispuși să renunțăm la pretenția de a primi totul. Cu cât înaintăm în vârstă, avem mai multă experiență și găsim mai ușor o cale de compromis. Dar, în același timp, suntem mai puțin disponibili pentru orice fel de compromis. Deoarece acum știm mai exact ce e bun pentru noi, cum putem ajunge la ceea ce dorim și care ne sunt convingerile. Timpul nostru devine mai prețios. Cu cât ni se adâncesc ridurile, cu atât vom face mai puține compromisuri îndoielnice. Un compromis îndoielnic nu este unul dezavantajos în raport cu partenerul, ci cel la care consimțim împotriva propriilor noastre sentimente.
Țineți balansoarul în echilibru
De altfel, compromisurile singure nu fac pe nimeni fericit. Prea multe pot chiar să despartă un cuplu. Aceasta se poate observa în sexualitate, barometrul pasiunii. Cuplurile își negociază sexualitatea comună. Cine nu vrea să i se bage limba în ureche o spune. Cine are nevoie de expresii triviale ca să se stimuleze, de asemenea. Însă când tratativele sexuale decurg prea lin, partenerii (mai ales bărbații) se plictisesc. Prea puțin pentru extazul sexual, suficient ca să te poți lansa în escapade extraconjugale, fără vreun sentiment de vinovăție. Dar tocmai suficient pentru ca perechea, aflată în blocaj erotic, să se îndrepte vertiginos către un impas sexual.
Fără compromisuri, iubirea se sfârșește după cel dintâi reflux al euforiei inițiale. Cu prea multe compromisuri, ceva mai târziu. Trebuie să recunoaștem: nu există un compromis providențial, care să rezolve toate problemele. Ne rămâne doar o confruntare neîncetată: să ne apărăm mereu propria poziție și să fim mereu gata s-o părăsim. Arta vieții constă nu în compromisul în sine, ci în capacitatea de a face compromisuri.
Arta de a face compromisuri
1. Pentru un compromis, este necesar să avem un partener receptiv și cu atitudine pozitivă. Căutați compromisul într-o atmosferă destinsă, aveți grijă ca discuția să aibă loc pe un ton plăcut și prietenos: "Treacă de la mine! Dar și de la tine!". Nu provocați, păstrați-vă calmul și liniștiți-vă partenerul, manifestați înțelegere pentru nevoile sale.
2. Identificați scopuri comune. Explicați cum credeți că vă puteți atinge scopurile. Aflați în ce privințe sunteți deja de acord. În ce măsură înțelegeți amândoi în ce trebuie să consiste acest compromis?
3. Spuneți lămurit ce anume se poate negocia și la ce nu doriți să renunțați în ruptul capului. John Gottman ne propune să folosim o reprezentare grafică, desenând un cerc mai mic în interiorul altuia mai mare. În cel dintâi, scrieți tot ce nu concepeți să cedați, iar în al doilea ce considerați negociabil.
4. Compromisurile nu trebuie să anuleze personalitatea celuilalt, să îl facă să se sufoce. Fără suficient oxigen, cuplurile se ofilesc.