- Eşti fotograf de elită şi tocmai ai scos un album intitulat "Bucureşti optimist". O veritabilă provocare, într-un moment când majoritatea românilor au o bucurie aproape morbidă să vadă şi să vorbească numai despre rău şi urât.
- Da, ai dreptate, este vorba de o provocare, o încercare de a privi lumea cu un ochi optimist, de a vedea şi frumosul din jur, de a-l căuta în împrejurări de viaţă, în locuri, clădiri, pe chipurile omeneşti. Am încercat să găsesc măcar puţin optimism în circumstanţele date şi să-l transmit şi semenilor mei. Un alt motiv pentru care am pornit acest proiect a fost acela că foarte mulţi amici străini îmi tot spuneau "Ce pot să văd în Bucureşti? Chiar e ceva interesant de văzut? Am auzit de la persoane care l-au vizitat că e un oraş superb, dar când caut pe Google, găsesc tot felul de poze îngrozitoare: cu gropi, cu cerşetori, cu aglomeraţie... Nu mai înţeleg nimic! Să vin sau să nu vin?". Asta se întâmpla în 2012 şi mi-am dorit să le ofer oamenilor din străinătate, din România sau chiar din Bucureşti o "contramăsură" la imaginile acelea negative. Eu însumi, în acea perioadă, nu reuşeam să văd aspectele plăcute ale oraşului, ci eram cantonat în cele gri, ca să nu zic chiar negre. Aşa că, într-o zi, m-am decis, pur şi simplu, să îmbrac haina unui turist în propriul meu oraş. Mi-am impus să mă comport exact la fel ca într-un oraş pe care nu-l cunosc: să merg foarte încet, să fiu atent la detalii - de arhitectură, de viaţă - şi să analizez absolut tot ce văd. Când merg într-un oraş necunoscut, eu nu apelez la un ghid, pentru că sunt de părere că propriile descoperiri, făcute aşa, la pas, cu ochii măriţi, cu atenţia ascuţită şi cu spiritul deschis, sunt cele mai autentice şi cele mai valoroase. Şi-atunci de ce să nu încerc să mă opresc din iureşul vieţii care mă călăuzea prin Bucureşti, de ce să nu-l tratez şi pe el cu mai multă atenţie şi, poate, cu mai mult respect? Mi-a venit chiar ideea să mă cazez, preţ de câteva zile, într-un hotel, ca să intru şi mai bine în starea turistului, dar, mă rog, circumstanţele m-au împiedicat şi n-am mai făcut şi experimentul ăsta. În concluzie, aşa am "debutat" cu proiectul Bucureştiului, la care m-a ajutat foarte mult şi "antrenamentul" în materie de Photoshop, căci meseria mea de bază este aceea de graphic designer.
- Cum sună povestea fotografiilor tale, pe scurt?
- Fotografiile mele spun povestea oraşului, văzut prin lentila mea optimistă! Gândeşte-te că, în total, proiectul acesta a însemnat 6000 şi ceva de fotografii, dintre care, pentru albumul pe hârtie am selectat, împreună cu reprezentanţii editurii "Curtea Veche Publishing", 173 de imagini, încercând ca ele să fie reprezentative pentru întreaga serie, adică să existe fotografii din toate cele patru anotimpuri, fotografii şi cu oameni, şi cu spaţii, şi cu clădiri, şi chiar cu animale. Dar mi-am dorit ca ele să fie aranjate eclectic, adică exact aşa cum a fost realizat şi proiectul: natural, nu conform unui plan stabilit dinainte, ci urmându-mi inspiraţia şi emoţiile. Tot din acest motiv, imaginile din album nu au explicaţii, am vrut ca privitorii să aibă toată libertatea să-şi imagineze poveşti frumoase, să caute "realitatea" aceea secretă, de dincolo de realitatea "reală", sau măcar să aibă bucuria de a re-descoperi locuri ştiute şi, mai ales, de a descoperi locuri neştiute. Iar dovada că această lentilă optimistă e pe placul oamenilor este că "Bucureşti Optimist" s-a transformat, în 5 ani, într-un brand. Ba, mai mult, datorită lui au apărut foarte mulţi fotografi - atât profesionişti, cât şi extrem de mulţi amatori - care şi-au însuşit perspectiva pozitivă şi mesajul acesta de "Hai să contribuim cu ceva frumos la viaţa oraşului nostru!".
Sentimentul Bucureşti
Fetiţa lui, Sonia
- Într-adevăr, sunt născut şi crescut în Bucureşti, dar au fost şi perioadele vacanţelor din copilărie, în care am "emigrat" la bunici, într-un sat din Dâmboviţa, unde îngrijeam de oi, alergam prin iarbă, mă scăldam în râu... Ceea ce, realizez acum, la maturitate, a însemnat foarte mult pentru mine, ca formare interioară. Natura pe care am cunoscut-o acolo şi traiul acela mai simplu, mai curat, mai apropiat de esenţe şi-au pus iremediabil amprenta pe spiritul meu. Şi azi iubesc evadările în natură, călătoriile în spaţii care să-mi aţâţe curiozitatea, care să-mi inducă impresia de mister şi să-mi stârnească spiritul de aventură, dar mereu ador revenirile acasă, în Bucureşti. Mereu am un sentiment foarte plăcut când mă întorc aici, în oraşul meu. În ceea ce priveşte proiectul meu fotografic da, ai dreptate, mi-am descoperit urbea natală într-o dimensiune pe care o intuiam, dar pe care, până atunci, nu avusesem ochi să o văd. De fapt, nu Bucureştiul m-a surprins, ci eu m-am surprins pe mine însumi, pentru că mi-am dat seama că trăisem aici o viaţă, dar ea nu fusese deplină, mintea mea nu fusese destul de deschisă, astfel încât să perceapă locul acesta, dincolo de nişte instantanee fugitive, dincolo de pojghiţa de suprafaţă. Şi-mi place să cred că prin "Bucureşti Optimist", am reuşit să mai deschid nişte ochi şi nişte minţi spre frumuseţea acestui spaţiu. Sigur, au existat şi voci care m-au acuzat că arăt o faţă incompletă a oraşului, dar eu asta am şi vrut: să izolez acele aspecte care nu se arată în mod normal, pe stradă sau pe Internet, acele aspecte pozitive, care nu sunt vizibile cu uşurinţă din puzderia celor negative.
- Fotografia este o artă dependentă în mare măsură de tehnică, de aparatul pe care îl mânuieşti. Rămâne loc şi pentru emoţie?
- La mine, decizia de a porni "Bucureşti Optimist" a fost emoţională 100%. Şi, în general, proiectele mele "de suflet" sunt chiar iscate din suflet. Abia ulterior intervine şi raţiunea, care rafistolează lucrurile pe alocuri. Inclusiv ca să facă acel proiect şi profitabil. Altfel nu poţi să susţii o astfel de întreprindere, întinsă pe ani de zile. De pildă, în primul an, după ce am demarat "Bucureşti Optimist", tot timpul liber şi mare parte din timpul de lucru l-am dedicat acestei idei. Pentru că am crezut foarte mult în ea. Văzând că ecourile sunt excelente, am început să introduc în ecuaţie şi raţiunea, transformând proiectul într-unul care să fie şi profitabil: foarte multe brand-uri s-au asociat cu acest mesaj pozitiv şi aşa s-au născut şi un număr mare de colaborări lucrative.
Dragoste fără cuvinte
- Tata avea două aparate ruseşti - după posibilităţile din acea perioadă -, un Kiev şi un Smena, cu care, în copilărie, îmi tot făceam de lucru. Kiev-ul am reuşit să-l şi stric, încercând să-l îmbunătăţesc, dar Smena a supravieţuit intact. Apoi, pe la 18-19 ani, am urmat un curs de doi ani, la Şcoala Populară de Artă, unde am studiat tehnica şi estetica fotografiei. Şi-aşa am intrat într-o lume în care eram în permanenţă înconjurat de fotografi. Inclusiv în presă, cât am lucrat, deşi eram grafician şi tehnoredactor, când mă căutai, eram în laboratorul foto şi developam poze. Ulterior am fost angajat şi la un laborator foto de pe bulevardul Magheru, unde, din nou, eram în legătură cu foarte mulţi profesionişti. Pe scurt, abia după ce s-a născut fetiţa mea, Sonia, deci în urmă cu 8 ani, am revenit la plăcerea de a şi face fotografii. Într-o zi, a sosit la mine un prieten care făcuse nişte poze foarte faine şi-am zis "Pot şi eu să fac aşa ceva!". Mi-am cumpărat un aparat DSRL şi m-am pus pe treabă. Apoi au urmat alte şi alte aparate, pasiunea a căpătat profunzime şi, odată cu "Bucureşti Optimist", fotografiatul s-a transformat şi în profesie "oficială", căci acest proiect mi-a adus destule comenzi pe bani, astfel încât să-mi pot permite să trăiesc numai din asta. Ce să faci: trebuie să te gândeşti şi la plata facturilor!
- Fac o paranteză în discuţia noastră ca să-ţi pun o întrebare "arzătoare": numele tău are vreo legătură cu cel al celebrului cântăreţ interbelic, Cristian Vasile, care îi încânta pe români cu melodii ca "Zaraza", "Iubesc femeia", "Aprinde o ţigară" sau "Pe boltă, când apare luna"? Există vreo legătură de familie?
- Nu, din păcate, este doar o simplă coincidenţă. Spun "din păcate", fiindcă îmi place mult muzica lui Cristian Vasile. Povestea lui e, şi ea, foarte romantică, iar epoca în care a trăit o văd încântătoare, cu un parfum aparte. Poate că ar trebui să scormonesc mai adânc în istoricul familiei. Cine ştie ce aş descoperi totuşi! (râde) Până una-alta, notorietatea lui a funcţionat totuşi ca un stimulent - copilăresc, desigur, dar stimulent. Cu ani în urmă, când căutai pe Google numele Cristian Vasile, tot ceea ce apărea era legat de cântăreţ, aşa că mi-am spus că ar trebui să mă străduiesc să dobândesc şi eu un dram de relevanţă pe lumea asta.
Aventură cu Sonia
În deşertul Sahara
- Mi-am pus şi eu întrebarea asta la un moment dat! Vezi, când fotografia devine profesie, tinde să piardă din plăcere. Cred că, pentru orice fotograf profesionist, asta e marea provocare: să-şi păstreze pasiunea, acea doză neapărat necesară de plăcere şi de creativitate, care te fereşte de plafonare, de munca "pe bandă rulantă", ca la fabrică. Am prieteni care lucrează aşa, "pe bandă", dar atunci mie nu mi se pare că fotografia mai înseamnă artă, rămân doar nişte "reţete" pe care ei le execută foarte bine şi care prind la public. Eu, în schimb, simt nevoia permanent să găsesc noi şi noi provocări creative, nu vreau să-mi permit să stagnez într-o "formulă" lucrativă. Cum spuneam şi mai devreme, e nevoie şi de proiecte care să-ţi aducă rapid bani, cu care să-ţi plăteşti facturile, dar nu mi se pare sănătos să te rezumi doar la astfel de comenzi. În ceea ce priveşte timpul liber, în ultimii ani, am renunţat să mai iau aparatul foto cu mine. Simt nevoia să stau liniştit şi să "fotografiez" doar cu ochii, să mă bucur, pur şi simplu, de imaginile pe care le văd şi pe care le transform în nişte fotograme intime, în nişte comori păstrate cu grijă şi cu emoţie în minte şi-n suflet. Chiar mai mult decât fotografia, îmi place să fiu călător, să fiu în natură: de la munte, cât mai sus, până în peşteri, în delte ori în deşerturi. Luna asta, de pildă, am să plec în Sri Lanka: am un workshop acolo dar, în restul timpului, o să explorez acel colţ de lume. Apreciez călătoriile în locuri îndepărtate şi care-mi oferă perspective cât mai variate asupra naturii. Iar în multe dintre aceste aventuri o iau cu mine şi pe Sonia, fetiţa mea, fireşte, atunci când escapadele nu ar expune-o la riscuri. E un copil foarte curios, foarte curajos şi foarte tenace. Cred mult în educaţia prin puterea exemplului şi încerc să-i ofer variante. Atunci când văd că-i place ceva, perseverez în acea direcţie. Altfel, nu o oblig la nimic. Am mers împreună şi am explorat peşteri, am fost în tabere de alergare în căldură, am făcut căţărări, suntem pasionaţi de birdwatching (n. red. observarea păsărilor sălbatice)... Delta Văcăreşti e una dintre destinaţiile noastre preferate din Bucureşti. Ne luăm binoclurile şi stăm ore bune urmărind păsările de acolo. Sonia deja cunoaşte toate speciile de păsări care se regăsesc în acest areal şi e foarte fericită când, de exemplu, mă anunţă că "Uite, un ţiclean! Uite o gheonoaie!". Începem să alcătuim o echipă!
Lecţia despre lumină
Fotografului îi şade bine cu drumul
- Lumina! Lumina e misterioasă, e magică, e plină de nuanţe, de sensibilităţi şi de taine, ea e personajul principal în orice poveste, fie că povestea e "văzută" cu un aparat - în fond, tradus mot-à-mot, termenul "fotografie" înseamnă "scriere cu lumină" -, cu ochii ori cu sufletul. Recunosc că şi mie mi-a luat mulţi ani să înţeleg asta, să "văd" lumina şi nu obiectele, oamenii sau peisajele. Acum însă, am ajuns să percep în orice "cadru", mai degrabă lumina decât personajele, animate ori nu. Lumina este cea care îţi concentrează privirea asupra unor detalii şi îţi ascunde altele, iar ceea ce lumina îţi tăinuieşte îţi stârneşte imaginaţia. Jocul acesta de-a vizibilul şi invizibilul, dialogul dintre lumini şi umbre e infinit, emoţionant şi absolut fascinant. În ultima jumătate de an, experimentez mult în ceea ce priveşte lucrul cu lumina. Inclusiv când mă plimb prin oraş cu Sonia, când găsesc o lumină care mă incită vizual şi emoţional, o rog pe fetiţa mea să stea în diverse locuri din acel cadru sau în diverse poziţii, ca să-mi dau seama cum pică lumina, care sunt efectele pe care le imprimă. Din punct de vedere strict profesional, provocarea mea, în prezent, este să mă reinventez în acest sens: mi-am luat un spaţiu de studio şi toată aparatura de care am nevoie, nu ca să devin al 'n-şpelea fotograf de studio, ci ca să studiez lumina artificială, ce şi cum pot să fac cu ea, astfel încât să nu mai depind de lumina naturală. Echipamentele mele sunt portabile, deci nu le voi folosi în interior, ci tot în exterior, doar că ele îmi vor înlesni munca. Ceea ce îmi doresc este să creez imagini care, în lipsa unei lumini naturale "potrivite", să-şi transmită mesajul cu ajutorul acelor lumini artificiale, care să pară însă cât se poate de naturale. Uite că, într-un anume registru, până şi lumina se învaţă!
- Ce anunţă viitorul? Ai vreo temă de lucru, de anvergura "Bucureştiului Optimist"?
- Mă atrage în continuare ideea de a dezvolta celălalt proiect pe care l-am demarat deja de ceva timp, "Bucureştiul Sălbatic", pentru care am fotografiat foarte multe păsări care vieţuiesc în acest areal. Mi-ar plăcea ca, la un moment dat, şi el să se concretizeze într-un album, de data aceasta conceput însă pentru copii. Să fie un soi de carte cu ajutorul căreia copiii să înveţe să iubească păsările din mediul urban.
Bucureştiul elitist - Casa Oamenilor de Ştiinţă
Foto: CURTEA VECHE PUBLISHING - CRISTIAN VASILE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
