- Ești fotograf de elită și tocmai ai scos un album intitulat "București optimist". O veritabilă provocare, într-un moment când majoritatea românilor au o bucurie aproape morbidă să vadă și să vorbească numai despre rău și urât.
- Da, ai dreptate, este vorba de o provocare, o încercare de a privi lumea cu un ochi optimist, de a vedea și frumosul din jur, de a-l căuta în împrejurări de viață, în locuri, clădiri, pe chipurile omenești. Am încercat să găsesc măcar puțin optimism în circumstanțele date și să-l transmit și semenilor mei. Un alt motiv pentru care am pornit acest proiect a fost acela că foarte mulți amici străini îmi tot spuneau "Ce pot să văd în București? Chiar e ceva interesant de văzut? Am auzit de la persoane care l-au vizitat că e un oraș superb, dar când caut pe Google, găsesc tot felul de poze îngrozitoare: cu gropi, cu cerșetori, cu aglomerație... Nu mai înțeleg nimic! Să vin sau să nu vin?". Asta se întâmpla în 2012 și mi-am dorit să le ofer oamenilor din străinătate, din România sau chiar din București o "contramăsură" la imaginile acelea negative. Eu însumi, în acea perioadă, nu reușeam să văd aspectele plăcute ale orașului, ci eram cantonat în cele gri, ca să nu zic chiar negre. Așa că, într-o zi, m-am decis, pur și simplu, să îmbrac haina unui turist în propriul meu oraș. Mi-am impus să mă comport exact la fel ca într-un oraș pe care nu-l cunosc: să merg foarte încet, să fiu atent la detalii - de arhitectură, de viață - și să analizez absolut tot ce văd. Când merg într-un oraș necunoscut, eu nu apelez la un ghid, pentru că sunt de părere că propriile descoperiri, făcute așa, la pas, cu ochii măriți, cu atenția ascuțită și cu spiritul deschis, sunt cele mai autentice și cele mai valoroase. Și-atunci de ce să nu încerc să mă opresc din iureșul vieții care mă călăuzea prin București, de ce să nu-l tratez și pe el cu mai multă atenție și, poate, cu mai mult respect? Mi-a venit chiar ideea să mă cazez, preț de câteva zile, într-un hotel, ca să intru și mai bine în starea turistului, dar, mă rog, circumstanțele m-au împiedicat și n-am mai făcut și experimentul ăsta. În concluzie, așa am "debutat" cu proiectul Bucureștiului, la care m-a ajutat foarte mult și "antrenamentul" în materie de Photoshop, căci meseria mea de bază este aceea de graphic designer.
- Cum sună povestea fotografiilor tale, pe scurt?
- Fotografiile mele spun povestea orașului, văzut prin lentila mea optimistă! Gândește-te că, în total, proiectul acesta a însemnat 6000 și ceva de fotografii, dintre care, pentru albumul pe hârtie am selectat, împreună cu reprezentanții editurii "Curtea Veche Publishing", 173 de imagini, încercând ca ele să fie reprezentative pentru întreaga serie, adică să existe fotografii din toate cele patru anotimpuri, fotografii și cu oameni, și cu spații, și cu clădiri, și chiar cu animale. Dar mi-am dorit ca ele să fie aranjate eclectic, adică exact așa cum a fost realizat și proiectul: natural, nu conform unui plan stabilit dinainte, ci urmându-mi inspirația și emoțiile. Tot din acest motiv, imaginile din album nu au explicații, am vrut ca privitorii să aibă toată libertatea să-și imagineze povești frumoase, să caute "realitatea" aceea secretă, de dincolo de realitatea "reală", sau măcar să aibă bucuria de a re-descoperi locuri știute și, mai ales, de a descoperi locuri neștiute. Iar dovada că această lentilă optimistă e pe placul oamenilor este că "București Optimist" s-a transformat, în 5 ani, într-un brand. Ba, mai mult, datorită lui au apărut foarte mulți fotografi - atât profesioniști, cât și extrem de mulți amatori - care și-au însușit perspectiva pozitivă și mesajul acesta de "Hai să contribuim cu ceva frumos la viața orașului nostru!".
Sentimentul București
- Ești bucureștean get-beget. Bucureștiul este orașul în care te-ai născut și în care trăiești de 38 de ani. Vânătoarea ta după împrejurări pozitive ți-a schimbat viziunea asupra urbei?
- Într-adevăr, sunt născut și crescut în București, dar au fost și perioadele vacanțelor din copilărie, în care am "emigrat" la bunici, într-un sat din Dâmbovița, unde îngrijeam de oi, alergam prin iarbă, mă scăldam în râu... Ceea ce, realizez acum, la maturitate, a însemnat foarte mult pentru mine, ca formare interioară. Natura pe care am cunoscut-o acolo și traiul acela mai simplu, mai curat, mai apropiat de esențe și-au pus iremediabil amprenta pe spiritul meu. Și azi iubesc evadările în natură, călătoriile în spații care să-mi ațâțe curiozitatea, care să-mi inducă impresia de mister și să-mi stârnească spiritul de aventură, dar mereu ador revenirile acasă, în București. Mereu am un sentiment foarte plăcut când mă întorc aici, în orașul meu. În ceea ce privește proiectul meu fotografic da, ai dreptate, mi-am descoperit urbea natală într-o dimensiune pe care o intuiam, dar pe care, până atunci, nu avusesem ochi să o văd. De fapt, nu Bucureștiul m-a surprins, ci eu m-am surprins pe mine însumi, pentru că mi-am dat seama că trăisem aici o viață, dar ea nu fusese deplină, mintea mea nu fusese destul de deschisă, astfel încât să perceapă locul acesta, dincolo de niște instantanee fugitive, dincolo de pojghița de suprafață. Și-mi place să cred că prin "București Optimist", am reușit să mai deschid niște ochi și niște minți spre frumusețea acestui spațiu. Sigur, au existat și voci care m-au acuzat că arăt o față incompletă a orașului, dar eu asta am și vrut: să izolez acele aspecte care nu se arată în mod normal, pe stradă sau pe Internet, acele aspecte pozitive, care nu sunt vizibile cu ușurință din puzderia celor negative.
- Fotografia este o artă dependentă în mare măsură de tehnică, de aparatul pe care îl mânuiești. Rămâne loc și pentru emoție?
- La mine, decizia de a porni "București Optimist" a fost emoțională 100%. Și, în general, proiectele mele "de suflet" sunt chiar iscate din suflet. Abia ulterior intervine și rațiunea, care rafistolează lucrurile pe alocuri. Inclusiv ca să facă acel proiect și profitabil. Altfel nu poți să susții o astfel de întreprindere, întinsă pe ani de zile. De pildă, în primul an, după ce am demarat "București Optimist", tot timpul liber și mare parte din timpul de lucru l-am dedicat acestei idei. Pentru că am crezut foarte mult în ea. Văzând că ecourile sunt excelente, am început să introduc în ecuație și rațiunea, transformând proiectul într-unul care să fie și profitabil: foarte multe brand-uri s-au asociat cu acest mesaj pozitiv și așa s-au născut și un număr mare de colaborări lucrative.
Aparatele de fotografiat ale tatei
- Să mai vorbim despre ceea ce ți-a adus "relevanța" profesională: fotografia. Cum ai ajuns la ea?
- Tata avea două aparate rusești - după posibilitățile din acea perioadă -, un Kiev și un Smena, cu care, în copilărie, îmi tot făceam de lucru. Kiev-ul am reușit să-l și stric, încercând să-l îmbunătățesc, dar Smena a supraviețuit intact. Apoi, pe la 18-19 ani, am urmat un curs de doi ani, la Școala Populară de Artă, unde am studiat tehnica și estetica fotografiei. Și-așa am intrat într-o lume în care eram în permanență înconjurat de fotografi. Inclusiv în presă, cât am lucrat, deși eram grafician și tehnoredactor, când mă căutai, eram în laboratorul foto și developam poze. Ulterior am fost angajat și la un laborator foto de pe bulevardul Magheru, unde, din nou, eram în legătură cu foarte mulți profesioniști. Pe scurt, abia după ce s-a născut fetița mea, Sonia, deci în urmă cu 8 ani, am revenit la plăcerea de a și face fotografii. Într-o zi, a sosit la mine un prieten care făcuse niște poze foarte faine și-am zis "Pot și eu să fac așa ceva!". Mi-am cumpărat un aparat DSRL și m-am pus pe treabă. Apoi au urmat alte și alte aparate, pasiunea a căpătat profunzime și, odată cu "București Optimist", fotografiatul s-a transformat și în profesie "oficială", căci acest proiect mi-a adus destule comenzi pe bani, astfel încât să-mi pot permite să trăiesc numai din asta. Ce să faci: trebuie să te gândești și la plata facturilor!
- Fac o paranteză în discuția noastră ca să-ți pun o întrebare "arzătoare": numele tău are vreo legătură cu cel al celebrului cântăreț interbelic, Cristian Vasile, care îi încânta pe români cu melodii ca "Zaraza", "Iubesc femeia", "Aprinde o țigară" sau "Pe boltă, când apare luna"? Există vreo legătură de familie?
- Nu, din păcate, este doar o simplă coincidență. Spun "din păcate", fiindcă îmi place mult muzica lui Cristian Vasile. Povestea lui e, și ea, foarte romantică, iar epoca în care a trăit o văd încântătoare, cu un parfum aparte. Poate că ar trebui să scormonesc mai adânc în istoricul familiei. Cine știe ce aș descoperi totuși! (râde) Până una-alta, notorietatea lui a funcționat totuși ca un stimulent - copilăresc, desigur, dar stimulent. Cu ani în urmă, când căutai pe Google numele Cristian Vasile, tot ceea ce apărea era legat de cântăreț, așa că mi-am spus că ar trebui să mă străduiesc să dobândesc și eu un dram de relevanță pe lumea asta.
Aventură cu Sonia
- Cristian, cum arată viața ta de dincolo de fotografii? Mai este loc pentru ea?
- Mi-am pus și eu întrebarea asta la un moment dat! Vezi, când fotografia devine profesie, tinde să piardă din plăcere. Cred că, pentru orice fotograf profesionist, asta e marea provocare: să-și păstreze pasiunea, acea doză neapărat necesară de plăcere și de creativitate, care te ferește de plafonare, de munca "pe bandă rulantă", ca la fabrică. Am prieteni care lucrează așa, "pe bandă", dar atunci mie nu mi se pare că fotografia mai înseamnă artă, rămân doar niște "rețete" pe care ei le execută foarte bine și care prind la public. Eu, în schimb, simt nevoia permanent să găsesc noi și noi provocări creative, nu vreau să-mi permit să stagnez într-o "formulă" lucrativă. Cum spuneam și mai devreme, e nevoie și de proiecte care să-ți aducă rapid bani, cu care să-ți plătești facturile, dar nu mi se pare sănătos să te rezumi doar la astfel de comenzi. În ceea ce privește timpul liber, în ultimii ani, am renunțat să mai iau aparatul foto cu mine. Simt nevoia să stau liniștit și să "fotografiez" doar cu ochii, să mă bucur, pur și simplu, de imaginile pe care le văd și pe care le transform în niște fotograme intime, în niște comori păstrate cu grijă și cu emoție în minte și-n suflet. Chiar mai mult decât fotografia, îmi place să fiu călător, să fiu în natură: de la munte, cât mai sus, până în peșteri, în delte ori în deșerturi. Luna asta, de pildă, am să plec în Sri Lanka: am un workshop acolo dar, în restul timpului, o să explorez acel colț de lume. Apreciez călătoriile în locuri îndepărtate și care-mi oferă perspective cât mai variate asupra naturii. Iar în multe dintre aceste aventuri o iau cu mine și pe Sonia, fetița mea, firește, atunci când escapadele nu ar expune-o la riscuri. E un copil foarte curios, foarte curajos și foarte tenace. Cred mult în educația prin puterea exemplului și încerc să-i ofer variante. Atunci când văd că-i place ceva, perseverez în acea direcție. Altfel, nu o oblig la nimic. Am mers împreună și am explorat peșteri, am fost în tabere de alergare în căldură, am făcut cățărări, suntem pasionați de birdwatching (n. red. observarea păsărilor sălbatice)... Delta Văcărești e una dintre destinațiile noastre preferate din București. Ne luăm binoclurile și stăm ore bune urmărind păsările de acolo. Sonia deja cunoaște toate speciile de păsări care se regăsesc în acest areal și e foarte fericită când, de exemplu, mă anunță că "Uite, un țiclean! Uite o gheonoaie!". Începem să alcătuim o echipă!
Lecția despre lumină
- Mă adresez, acum, maestrului fotograf care ești. Ce te impresionează cel mai mult în lucrările tale și în general?
- Lumina! Lumina e misterioasă, e magică, e plină de nuanțe, de sensibilități și de taine, ea e personajul principal în orice poveste, fie că povestea e "văzută" cu un aparat - în fond, tradus mot-à-mot, termenul "fotografie" înseamnă "scriere cu lumină" -, cu ochii ori cu sufletul. Recunosc că și mie mi-a luat mulți ani să înțeleg asta, să "văd" lumina și nu obiectele, oamenii sau peisajele. Acum însă, am ajuns să percep în orice "cadru", mai degrabă lumina decât personajele, animate ori nu. Lumina este cea care îți concentrează privirea asupra unor detalii și îți ascunde altele, iar ceea ce lumina îți tăinuiește îți stârnește imaginația. Jocul acesta de-a vizibilul și invizibilul, dialogul dintre lumini și umbre e infinit, emoționant și absolut fascinant. În ultima jumătate de an, experimentez mult în ceea ce privește lucrul cu lumina. Inclusiv când mă plimb prin oraș cu Sonia, când găsesc o lumină care mă incită vizual și emoțional, o rog pe fetița mea să stea în diverse locuri din acel cadru sau în diverse poziții, ca să-mi dau seama cum pică lumina, care sunt efectele pe care le imprimă. Din punct de vedere strict profesional, provocarea mea, în prezent, este să mă reinventez în acest sens: mi-am luat un spațiu de studio și toată aparatura de care am nevoie, nu ca să devin al 'n-șpelea fotograf de studio, ci ca să studiez lumina artificială, ce și cum pot să fac cu ea, astfel încât să nu mai depind de lumina naturală. Echipamentele mele sunt portabile, deci nu le voi folosi în interior, ci tot în exterior, doar că ele îmi vor înlesni munca. Ceea ce îmi doresc este să creez imagini care, în lipsa unei lumini naturale "potrivite", să-și transmită mesajul cu ajutorul acelor lumini artificiale, care să pară însă cât se poate de naturale. Uite că, într-un anume registru, până și lumina se învață!
- Ce anunță viitorul? Ai vreo temă de lucru, de anvergura "Bucureștiului Optimist"?
- Mă atrage în continuare ideea de a dezvolta celălalt proiect pe care l-am demarat deja de ceva timp, "Bucureștiul Sălbatic", pentru care am fotografiat foarte multe păsări care viețuiesc în acest areal. Mi-ar plăcea ca, la un moment dat, și el să se concretizeze într-un album, de data aceasta conceput însă pentru copii. Să fie un soi de carte cu ajutorul căreia copiii să învețe să iubească păsările din mediul urban. Cred că a ne face pruncii să înțeleagă natura și s-o și iubească e un câștig fantastic! În afară de asta, am mai multe idei, dar niciuna suficient de clară. Sunt convins că, în timp, o să o simt pe aceea care e mai importantă, mai relevantă. Prefer să-mi las libertatea de a explora mai multe opțiuni și de a selecta, din nou, cu sufletul, nu cu rațiunea.
Foto: CURTEA VECHE PUBLISHING - CRISTIAN VASILE