Focul Sfântului Ilie

În anul acela, după noaptea de Sântilie, până hăt, către toamnă, oamenii n-au mai vorbit decât des­pre focul ce-a mistuit casa, moara și oloinița lui Marcu Văsâi.

O întâmplare ca aceea, în care toată agoniseala unei familii se face fum și cenușă în câteva ceasuri, n-a mai fost pe valea lor până atunci. Nimeni nu înțelegea ce s-a întâmplat. Vre­mea a fost senină, n-a tunat și n-a fulgerat, așa că era clar pentru toată lumea că focul n-a venit din cer, ci că a fost pus cu bună știință de-o mână de criminal. Dar cine să aibă curaj să spună în gura mare o asemenea grozăvie, câtă vreme nu existau dovezi și nici motive care să ceară o răzbunare așa de mare!? Marcu era om de mare omenie, nu su­păra pe nimeni și ajuta pe oricine, casa lui fusese totdeauna deschisă pentru cine avea nevoie de ajutor, de-un sfat sau doar de o vorbă bună. Urmele care ar fi putut duce la aflarea adevărului, atâtea câte au fost, au rămas ascunse în cenușa care a fumegat zile în șir, până când o ploaie dezlănțuită într-o seară a preschimbat-o într-o mâzgă lipi­cioa­să. Din ușa adăpostului vremelnic în care stătea cu nevasta și fata lor, Caterina, Marcu se uita nepu­tin­cios către locul rămas pustiu. "De ce?", se întreba cu amărăciune. De ce fusese pedepsit așa de crunt, pentru ce-i arsese întreg avutul și, mai ales, cine fu­­sese făptașul, căci nu se știa vinovat cu nimic. Cine să-i răspundă însă la întrebările care l-au albit în câteva zile, făcându-l să pară cu mult mai bătrân decât era. Cine să descâlcească ițele întâmplării din noaptea aceea de groază?

Natu

Lumea îi zicea Natu, dar numele lui întreg era Ignatius, nume ales de nănașul lui, care în vremea aceea, adică înainte de întâiul război, era doctor al minerilor. Ignatius și Loghin, după numele neamu­lui din care se trăgea mama lui. Natu era fiul bu­cătăresei angajate în casa doctorului. Despre tatăl lui nu prea se vorbea, căci nimeni n-o văzuse pe Ana umblând cu vreun fecior, de când intrase în slujba de servitoare. Unii ziceau că Natu ar fi fecio­rul doctorului, pentru că altfel, n-avea niciun motiv să-l crească, alături de mamă, în casa lui. Cei mai mulți presupuneau că doctorul trăia cu bucătăreasa încă din primele zile în care aceasta intrase cu sim­brie la el. Nevasta lui, Agnes, era cam nebună, nu se înțelegea nimeni cu ea. De fapt, ea nici nu vor­bea decât nemțește și ieșea din casă doar duminica și la sărbători, când se ducea la biserica Sfintei Borbala, Varvara minerilor unguri. Acolo nu se uita decât în cartea de rugăciuni și la statuia Sfintei Fecioare, lângă care rămânea să se roage mult timp, după ce oamenii plecau. De la o vreme, toți au înțeles că rugăciunile ei prelungite erau tertipuri de a scăpa de vorbitul cu ei, și din momentul acela, n-au mai întrebat-o nimic. Treceau pe lângă ea, arătându-și-o cu capul unul altuia, apoi se strâmbau într-o parte, ca și cum lângă statueta Fecioarei n-ar fi fost o ființă ome­neas­că îngenuncheată, ci doar vreo frunză adusă de vânt, pe ușa bisericii vechi, larg des­chi­să, la sfârșitul fiecărei sluj­be.
Agnes avea o mare su­ferință, și numai Fecioara a auzit mărturisirile ei, spai­ma de locul sălbatic dintre munți în care a ajuns după ce băr­batul ei, doctorul, cartofor înrăit, a pierdut casa din Rosen Platz, aproape de Catedrala Sfântului Ște­fan din Viena cea plină de lumini. Cum să fie fe­ricită când ani de-a rândul i-a răbdat batjocura și trădarea, numai și numai pen­­tru vina de-a nu putea avea copii? Cum să uite serile în care auzea cum se deschide ușa dormitorului lui și vedea pe sub ușă dâra de lumină pe care-o lăsa lu­mânarea cu care urca în pod, acolo unde dormea Ana, bucătăreasa? Cum să fie fe­ricită când zi de zi descoperea în Ignatius, copilul Anei, urme ce-i aminteau de băr­batul ei? Ceea ce bănuia deja toată lumea inima ei știa sigur. Putea doar să se facă mai departe că nu înțelege, că nu-și dă seama. Putea doar să tacă și să se facă că nu aude, atunci când era strigată ori întrebată de vreuna dintre femeile care, înainte de a ieși din biserică, îi aruncau vorbe grele. Un mare frig, "Die grosse Kälte", o cuprindea, de fiecare dată când oa­menii o priveau. Atunci se făcea și mai mică în fața Sfintei Fecioare, rugând-o s-o șteargă de pe fața pă­mântului, s-o ducă departe de locurile acelea, s-o piardă în lume, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată.

Caterina

În casa tatălui ei, Caterina s-a ridicat ca o floare, fără să aibă frați sau surori. Era frumoasă, avea părul gălbui-cânepiu, legat într-o coadă împletită pe spate, era sprintenă, har­ni­că și mereu cu voie bună. Cine-i vedea înflorind gropi­țele din obraji n-o uita de­gra­bă. Așa cum nu pu­tea să și-o scoată din minte nici Natu, fe­ciorul Anei, bucătă­reasa doctorului de la mină. Marcu Văsâi nu știa că fata lui se întâlnea pe ascuns cu Natu, în hambarul din spa­tele morii. Adică, exact de acolo de unde a pornit focul care i-a mistuit gos­po­dăria. Poate că, dacă ar fi știut din vreme, ar fi putut opri ne­cazul. Se știe însă că dragos­tea și cărările ei sunt de cele mai multe ori ascunse de ochii lumii, ca să poată înflori. Nu știa nici Ana ce face feciorul ei, după ce-și termina tre­bu­rile pe lângă casă și dispărea cu undița în mână, fără să aducă vreodată acasă un peș­te oricât de mic. Și poate că, chiar dacă ar fi știut, tot n-ar fi făcut ni­mic, pen­tru că ea a în­țe­les mai bine decât alții că nu poți fugi de ceea ce ți-e scris și că dra­gostea ade­vărată nu ține niciodată sea­mă de legile omenești, de avere, de limbă, de religie și de vârstă.
Singura care-i văzuse pe Caterina și pe Natu lângă moară, de mai multe ori, era Agnes, când pleca de la biserică în dru­mul ei spre casă, ocolind ulița târgului, pe malul Văii Albe, ca să nu întâl­nească oameni.

Agnes

Mai bine de douăzeci de ani, inima lui Agnes s-a hrănit cu ură, spaimă și scârbă, pentru viața pe care a dus-o lângă doctor. Din cauza aceasta, min­tea ei s-a întunecat, hărțuită de neputința de a descâlci întâmplările și întrebările multe care o chinuiau. Doctorul a început să-i dea medicamente tari, aduse de la Budapesta și Viena. După ce le lua, Agnes era ca o fetiță ascultătoare, făcea tot ceea ce i se spunea și nu se mai supăra, când doctorul o che­ma pe Ana s-o spele și s-o hrănească. Ana era bună, Ana era miloasă, Ana știa cum să-i lege pă­lă­ria, ca să-i șadă bine, Ana o ducea la plimbare și-o lăsa și singură prin luncă, pentru că știa că Agnes nu poate face nimic rău. Dar pe cât era Ana de bu­nă, pe-atât de rău era Natu, feciorul ei. Se­mă­na ca o picătură de apă cu tată-său, doctorul, și ori de câ­te ori se întâl­neau, ghicea în privirea băiatului dis­prețul băr­ba­tului ei. Când o adormea, Ana îi cânta un cântec de leagăn, mângâind-o ușor. Natu, în schimb, de câte ori o întâlnea prin grădină, chiuia și râdea înfundat, când o vedea cum o ia la fugă, de frică, printre copaci. Da, Ana era bună și blândă, și într-o zi, Agnes i-ar fi spus, poate, cum a văzut că se-nfiripă dragostea în iarba pe care dormeau Ca­terina și Natu. Cum se înălța către cer, ca un abur, iubirea lor, un abur sclipitor, în care juca lu­mina verii. Și mai ținea în ea un secret: ziua în care s-a așezat pe iarbă, în locul care-i ținuse pe cei doi tineri îmbrățișați, căușul acela rămas cald multă vreme după plecarea lor, și cum încercase să învie un vis de demult. Da, Ana era bună, numai Natu era rău, bastardul născut în aceeași casă cu ea, așa că n-a tresărit când flăcările au țâșnit, deodată, din moara veche, din lemn, și n-a regretat când focul, aprins de ea, fără urmă de teamă sau de părere de rău, a înghițit și urma trupurilor culcate în iarbă, lo­cul în care chipul cu gropițe al Caterinei, înflorea în­tr-o bucurie pe care ea, Agnes, n-o trăise niciodată.
P.S. Această poveste este reală. Am aflat-o de la nepoata Caterinei și a lui Natu, care au trăit fe­ri­ciți, până ce moartea i-a despărțit. Doctorul nu s-a mai întors de pe frontul primului război mon­dial, iar Ana a îngrijit-o pe Agnes până când a murit.