De dincolo de moarte, ochii bunicii Anica mă privesc cu aceeaşi seninătate şi blândeţe ca în ziua când am văzut-o revenită acasă din exilul siberian. Luminoasă la chip, ne-a luat în braţe pe mine şi pe sora mea şi nu se mai sătura să ne mângâie. Mă simţeam mare în braţele ei, habar nu aveam că sunt sămânţă de "culac" şi mă las mângâiat de un "duşman" al puterii sovietice. Mai târziu, de la unii din sat, dar mai ales de la ofiţerii în civil de la universitate, aveam să aud vorbe veninoase legate de obârşia mea "antisovietică", mai exact de bieţii bunici, care fuseseră izgoniţi din propria casă şi aruncaţi în gulagurile siberiene, fără a fi vinovaţi de nimic. Soarta a vrut să-mi încep învăţătura chiar în şcoala amenajată în fosta casă a bătrânilor, confiscată abuziv de comunişti în anul 1949. Trei duzi uriaşi, cu cele mai gustoase dude de pe lume, străjuiau falnic şcoala şi, adeseori, prin geamul clasei, îi vedeam pe buneii mei odihnindu-se la umbra aguzilor. După revenirea din lagăr, li se restituise o mică anexă din şcoală (adică din propria casă) şi acolo îşi duceau crucea, în aşteptarea dreptăţii şi a întoarcerii proprietăţilor furate de statul sovietic. Pentru mine, care alergam în fiecare recreaţie la bunica Anica, "casa" lor, împodobită cu icoane şi sfinţi, cu candele şi opaiţe aprinse, cu arhangheli pe pereţi şi ţoluri vărgate pe jos, mă făcea cuminte şi evlavios. Mai totdeauna, bunica Anica stătea îngenuncheată, închinându-se la icoane şi rostind rugăciuni. Acolo mi-a fost dat să ascult vieţile sfinţilor şi sfaturi despre rostul credinţei în Dumnezeu, în omenie şi bunătate. Despre exilul din Siberia, despre suferinţele şi umilinţele îndurate, despre iadul lagărelor sovietice, despre viaţa întoarsă pe dos - nici un cuvânt de la bunica, nici un of, nici o mărturisire. De ce atâta muţenie, de ce atâta iertare şi împăcare, după dispariţia unei generaţii sacrificate în gulagurile comuniste?
Este imposibil să înţelegi destinul Basarabiei, în afara oamenilor ei şi a evenimentelor tragice prin care a trecut, din iunie 1940, până în iulie 1949. Este greu să-ţi dai seama din ce plămadă este făcută societatea moldovenească din anul 2017, dacă renunţi să vorbeşti deschis şi să faci public adevărul despre deceniul negru de exterminare fizică şi morală a elitelor basarabene. Demnitari de paie, cu coloana vertebrală amputată, ne povăţuiesc şi astăzi să nu dezgolim rănile trecutului, ca şi cum aceste dureri înăbuşite şi răni sângerânde ar fi dispărut de pe trupul Basarabiei. Ca şi o parte din societate, ei refuză să înţeleagă că rătăcirile şi eşecurile noastre de azi, sărăcia şi ignoranţa, deşertăciunea spirituală şi pierderea memoriei istorice, lipsa de demnitate şi de credinţă, spaimele ereditare şi laşităţile cotidiene, compromisurile şi colaboraţionismul, mancurtismul şi criza de identitate, pălăvrăgeala proeuropeană şi baterea pasului pe loc reprezintă o consecinţă directă a decapitării şi exterminării fizice şi morale a elitelor basarabene, a fruntaşilor vieţii publice şi a intelectualităţii, a preoţilor şi primarilor, a învăţătorilor şi a gospodarilor, a proprietarilor şi ţăranilor înstăriţi. Sistemul sovietic a lovit în rădăcini, ca să usuce pomul vieţii româneşti din Basarabia, iar în locul lui să fie adusă o specie străină, cu numele de homo sovieticus. Mentalităţile de homo sovieticus domină şi astăzi societatea moldovenească, o ţin sub talpa Rusiei şi nu îi permit să fie liberă şi democrată cu adevărat într-o Europă unită. Ca şi buneii mei reîntorşi din Siberia, Basarabia îşi trăieşte drama, într-o anexă a propriei ei case.
La 6 iulie, s-au împlinit 68 de ani de când "eliberatorii" ne-au luat bunicii, părinţii, rudele, şi i-au aruncat în Siberiile de gheaţă. Elitele basarabene, o adevărată generaţie de sacrificiu şi de martiri, şi dincolo de moarte se roagă pentru ca Basarabia să nu mai locuiască într-o anexă a propriei case, ci să i se facă dreptatea istorică cuvenită. În câte biserici au bătut clopotele la 6 iulie 2017 şi câţi dintre noi s-au rugat şi au aprins câte o lumânare, în memoria martirilor noştri? Ori poate continuăm să locuim într-o ţară în care clopotele nu au limbă, iar memoria colectivă este lăsată pe seama istoricilor ingraţi?
De ce oare, de dincolo de moarte, ochii bunicii Anica mă privesc cu aceeaşi seninătate şi blândeţe, ca în ziua când a atins pământul strămoşesc, reîntoarsă acasă după calvarul siberian?
Chişinău
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
