"Nu mă simt azi mai mult aromân decât român"
- Şi dacă n-am fi ştiut prea multe despre dvs., numele pe care-l purtaţi vă trădează singur originea aromână...
- Aşa e. Mai aveam un nume care ne trăda şi caracterul: tatăl meu a descoperit că familia noastră a mai purtat prin veacul al XIX-lea şi numele-poreclă de Vurdună (Furtună). La rândul lui, Papahagi semnifică un preot întors din hagialâc, adică din pelerinajul la Ierusalim. Iată că am avut strămoşi cu un temperament furtunos, dar în egală măsură iubitori de cele sfinte.
- Dar şi de carte; în familia dvs. există o adevărată tradiţie cărturărească.
- Eu aş fi preferat să fie şi un dram de tradiţie negustorească, doar se ştie că aromânii sunt pricepuţi la făcut bani. (Râde) Talentul ăsta nu s-a lipit de noi, suntem mai degrabă perdanţi financiar. Probabil înaintaşii mei s-au gândit să se orienteze spre zone în care, dacă pierzi, nu e foarte grav - măcar nu-ţi ruinezi familia. Şi aşa au ajuns la filologie, de care s-au ocupat în mod admirabil. Pericle Papahagi, care era născut în 1872 în Avdela, satul din Munţii Pindului de unde se trage familia mea, e primul care a făcut ceva notabil, s-a dus la Leipzig şi a făcut un doctorat despre aromâni. Era şi o chestiune la ordinea zilei: Imperiul Otoman începea să se destrame, Grecia se extindea, iar aromânii, marginalizaţi din ambele sensuri, duceau o mare luptă identitară. De altfel, primele trei, patru generaţii de intelectuali din familia mea s-au ocupat insistent sau exclusiv de chestiunea aromânească. Deveniseră un fel de apostoli ai neamului, în frunte cu Tache Papahagi, lingvist important, elev al lui Densusianu, care a întocmit dicţionarul dialectului aromân.
- Cum de nu aţi simţit şi dvs. ca pe-o datorie de onoare să vă ocupaţi de istoria macedo-românilor?
- N-o simt nici ca pe-o datorie, nici ca pe-o trădare, pentru că nu mă simt azi mai mult aromân decât român. La începuturile unei tradiţii culte, e normal să te ocupi cu propriile rădăcini. Când identitatea se aşază, devii mai senin, mai deschis spre lume. Mi-au plăcut, ca şi înaintaşilor mei, limbile şi cuvintele. Îmi plac textele, dar dincolo de plăcerea textului, ca să-l citez pe Barthes, m-a interesat mereu ce e în spatele lui. Mi-a plăcut să studiez manuscrisele, să caut cea mai veche formă a textelor. Printr-un şir de întâmplări am devenit anglist şi medievist. A fost ceva firesc, a venit fără efort. Totul a fost plăcere, bucurie, curiozitate. Şi de la un punct încolo am transformat bucuria asta în meserie, devenind universitar. Am astfel ocazia să fac ce-mi place, fără prea multe constrângeri.
- Chiar spuneaţi într-un alt interviu că vă simţiţi mai bine într-un anticariat decât într-o librărie cu ştaif.
- Absolut. Îmi place să caut cărţi vechi şi rare. Studiez manuscrise şi incunabule... e o întreagă detectivistică în treaba asta. Ai revelaţii şi bucurii extraordinare. Dar îţi dai seama şi cât hazard e în istoria literară. Un sfert din literatura engleză veche s-ar fi pierdut, dacă un singur manuscris s-ar fi distrus. Pentru unii, să te ocupi cu hârţoage vechi poate părea pierdere de vreme. Dar nu e. Să nu uităm că, până la urmă, în asemenea hârţoage e închis ce a produs mai bun geniul omenesc.
"Tata a fost de departe omul pe care l-am iubit cel mai mult"
Cu tatăl său, scriitorul şi profesorul Marian Papahagi (1998)
- Tata a fost de departe omul pe care l-am iubit cel mai mult. Era o personalitate absolut strălucitoare şi un om agreabil, generos şi foarte simpatic, încât n-am avut niciodată complexe de inferioritate sau impresia că am cine ştie ce povară de dus. Dacă stau să mă gândesc, parcursurile noastre au fost relativ similare, amândoi ne-am făcut studiile în străinătate şi am ajuns universitari. Dar asta a venit firesc, nu mi s-a impus şi nici n-am vrut să demonstrez nimic. În unele familii există un soi de tradiţie care trece absolut firesc de la o generaţie la alta.
- Şi amândoi aţi ales să vă întoarceţi în ţară. S-o luăm ca pe-o dovadă de patriotism?
- În locul tatălui meu, nu m-aş fi întors în România comunistă, în 1972. El s-a întors pentru că era foarte legat de revista Echinox, era unul dintre iniţiatorii proiectului, era extrem de fidel grupului lui de prieteni, era foarte legat şi de familie, de mama lui în special, aşa că raţiunile sentimentale l-au adus acasă. Ceea ce l-a costat scump, pentru că n-a mai putut ieşi multă vreme din ţara-închisoare a lui Ceauşescu.
- A regretat?
- Da şi nu. Avea un soi de patriotism destul de obstinat. În schimb, eu, când am reuşit să plec în Franţa în 1997, am răsuflat uşurat. Eram aproape sigur că nu mă mai întorc. România de atunci era într-o mizerie fără margini, iar şcoala era extrem de precară. După ce trăieşti într-un Cluj postcomunist, Parisul îţi ia ochii.
"Nu poţi fi al mai multor locuri deodată"
Cei patru muschetari: Mihail Neamţu, Toader Paleologu, Adrian Papahagi şi Petre Guran
- Chiar era o atmosferă stângistă, iar eu am fost văzut de la bun început ca "reacţionar". Rupeam afişele comuniste din şcoală sau scriam pe ele. La École Normale Supérieure era o agitaţie marxistă continuă, punctată de greve şi proteste pentru te miri ce. Dacă nu erai comunist ca ei, erai considerat fascist. Aşa cum azi, dacă eşti creştin, eşti automat incorect politic. Mă simţeam însă foarte bine în postura asta, mai ales că, venit din Est, mi se părea absolut grotescă agitaţia lor comunistoidă, anti-capitalistă.
- V-au priit anii de studenţie ? Aţi reuşit să vă găsiţi prieteni de acelaşi calibru?
- Întâmplător, chiar atunci şi acolo i-am şi cunoscut pe cei care aveau să-mi devină cei mai buni prieteni, dintre care unii mi-au fost colegi: Toader Paleologu, Petre Guran, Marius Lazurca. În acelaşi mediu se formase ceva mai devreme unul dintre oamenii la care ţin cel mai mult, Teodor Baconschi. Acolo i-am cunoscut pe Nicuşor Dan sau Vlad Alexandrescu. Ăsta era geniul Parisului, adunase o micro-Românie de elită, foarte bună şi onorabilă. Plus că mai trăiau încă marile conştiinţe ale exilului, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Theodor Cazaban, pe care i-am vizitat. Pe Alexandru Paleologu l-am cunoscut tot la Paris, în casa fiului său. Cu Horia Patapievici tot la Paris m-am împrietenit. Pe scurt: la Paris se perinda ce avea mai bun România, aşa că n-am trăit o ruptură majoră de ţară. Iar din punct de vedere intelectual, m-am simţit mai acasă decât acasă.
- Şi atunci, de ce v-aţi întors?
- Pentru că, în timp, ajungi la altă înţelegere a lumii. Şi uneori aşezarea şi rostul ţi se par mai importante decât deschiderea şi posibilităţile pe care ţi le oferă Occidentul. După opt ani petrecuţi acolo, am simţit că-mi pot face meseria la fel de bine şi acasă. România începea să crească şi să aibă perspective. Şi apoi, eram destul de obosit. Proaspăt căsătorit şi cu un copil mic, ar fi însemnat să prindem un post unul într-un capăt de ţară, altul în celălalt, să facem naveta ani de zile şi să tot schimbăm locuri de muncă până găsim un echilibru. Nu mai aveam răbdare pentru aşa ceva. Nu regret că m-am întors. Nu poţi fi al mai multor locuri deodată. Simt că în ţară am un rost (inclusiv public, poate chiar politic); în mod cert, aparţin locului acestuia şi-mi pasă de el mai presus de oricare altul.
"Mă uitam la politicienii din jurul meu. Erau toţi nefericiţi!"
La un miting politic, în vara anului 2012
- Politica e arta acţiunii, iar acţiunea implică decizie. Intelectualii sunt dilematici, nu gestionează mereu imediatul, sunt adesea în contemplarea veşnicului. Sunt hamletieni, au dileme morale, despre ce se cuvine, ce nu se cuvine. Sigur, am văzut şi la intelectuali multă laşitate, am văzut şi carierism. Nu toţi intelectualii sunt cinstiţi şi nu toţi politicienii imorali. Paradoxal sau nu, uneori un politician corupt poate lua decizii bune pentru comunitate, în timp ce un intelectual nehotărât e incapabil. Dar deja filozofăm. În ce mă priveşte, nu am fost capabil să accept unele compromisuri: e şi asta o inabilitate.
- Măcar aţi fost de ambele părţi ale baricadei. Aţi împăcat uşor catedra cu tribuna? V-aţi simţit bine în haina politicianului?
- Când intri în politică, dintre intelectuali nu te sprijină nimeni. Poate cel mult te invidiază. Din partea oamenilor aşteptările sunt foarte mari şi nerealiste. De câte ori n-am auzit fraza: "Vai, m-aţi dezamăgit!". Dar dezamăgirea presupune o autoamăgire prealabilă. Mulţi semeni sunt suspicioşi şi neîncrezători. Curând îţi dai seama că eşti foarte singur. Însă cum ieşi din politică, brusc toată lumea te simpatizează din nou, redevii frecventabil. Ratarea te umanizează, în timp ce succesul te face antipatic. (Râde) Însă experienţa mea în politică a fost revelatoare şi din alt punct de vedere. Mă uitam în jurul meu la oameni care ajunseseră miniştri, parlamentari, şefi de partide - erau toţi nefericiţi. Unul nu era vesel! Toţi credeau că puterea e sensul, căci puterea devenise pentru ei o dependenţă. Sensul nu e puterea. Sensul e înţelegerea de sine, e sensul socratic, sensul delphic, până la urmă. Şi uite aşa, tot la filologie mă întorc, căci înţelegerea de sine nu se face nici cu matematica, nici cu chimia, nici cu economia. Se face cu aceste chestii eterate care sunt cuvintele, prin care articulăm gândurile.
- V-aţi mai întoarce în politică?
- Nu. Sau, în orice caz, nu imediat. Dar continuă să-mi pese de ţară şi continuu să cred că fiecare dintre noi e dator să facă ceea ce poate. Am apărat nişte idei de reformă şi nişte valori, am fondat două partide (cu unul prea mult), am făcut nişte eforturi, dar n-aş mai lua-o de la capăt în pionierate politice. Însă, vorba francezilor, on est en réserve de la République, suntem la dispoziţia naţiunii; dacă va fi nevoie de mine, sunt pe poziţii. Am învăţat să am răbdare şi, oricum, am cu ce să mă ocup: filologie, medievistică, familie, propria mea viaţă.
"Pledoaria pentru credinţă e o pledoarie pentru sănătate mintală"
- V-am găsit la Cluj, deşi aţi fi putut foarte bine locui la Bucureşti, la centru, acolo unde se fac şi se desfac toate.
- Când ne-am întors din Franţa, m-a bătut şi gândul de a pleca la Bucureşti. În capitală era mai multă intelectualitate pe metru pătrat. Soţia mea e bucureşteancă, am fi fost şi acolo acasă, dar până la urmă am decis să rămânem în Ardeal. Ni s-a părut mai potrivit să ne creştem fiul în acest Cluj care avea încă un duh patriarhal, tihnit, care rezona foarte bine cu geografia mea interioară.
- ...şi poate cu poziţia conservator-creştină pe care aţi îmbrăţişat-o în spaţiul public. Sunteţi azi unul dintre puţinii apărători ai tradiţiei.
- Cufundându-te în texte vechi ajungi la o formă de acceptare conservatoare a lumii, care nu trebuie confundată cu resemnarea sau cu încremenirea. Marile texte sunt cel mai bun instrument pentru cineva care vrea să se înţeleagă pe sine. Dacă le citeşti, constaţi că natura umană nu s-a schimbat, omul e aşa cum este, şi la fel era pe vremea lui Plutarh, bunăoară. E o imensă aroganţă a omului recent să creadă că totul începe cu el. Ce ne face să credem că azi avem o înţelegere mai bună asupra lumii decât la 1600? Ce ne permite să credem că azi iubim mai bine decât atunci? Adevărul e că omul modern riscă să trăiască mult mai schizofrenic atunci când nu-şi înţelege sensul, pentru că îl neagă din start. Tradiţia e parte din sens, e gata dată, trebuie doar s-o asumi.
- Punctul dvs. de vedere nu e doar conservator, ci şi creştin.
- Adevărata căutare a sensului începe cu acceptarea că există ceva mai presus de tine, de viaţa aceasta şi de cele imediat vizibile; că sensul nu se poate rezuma la materie, hidrocarburi, electricitate, hormoni; că toată acumularea de geniu, de frumuseţe, de bunătate şi armonie produsă în timp nu e rodul accidentului sau ceva sortit unei existenţe absurde, efemere. Când răspunsul e acolo, iar pe el s-a clădit deja o civilizaţie, de ce să-l negi? Într-un fel, pledoaria pentru credinţă e şi o pledoarie pentru sănătate mintală. Dacă vrei să fii în pace cu tine însuţi, să fii bine aşezat în lume, de ce să alegi nevroza în loc să îmbrăţişezi sensul pe care ţi-l oferă propria tradiţie creştină?
"Familia e un lucru extrem de preţios"
Universitatea Sorbonne din Paris, locul faptelor mari
- Sunt căsătorit din 1999, anul în care s-a născut şi băiatul nostru şi în care a murit tata. În decurs de un singur an, am trăit cele două taine majore, am înţeles altfel viaţa şi sensul ei şi am cam terminat-o cu naivităţile (post)adolescentine. Însă, dincolo de asta, dorinţa de a avea o familie a venit cât se poate de firesc. Simţi imediat când persoana e potrivită şi slavă Domnului că anii care au urmat au confirmat intuiţia iniţială.
- Cei care o cunosc pe soţia dvs. pot confirma că vă seamănă în cel puţin o privinţă: face excelenţă în domeniul universitar în care profesează. A contat şi asta?
- Fireşte. Nu putem iubi dacă nu respectăm. Am uitat să spun că şi pe soţia mea am întâlnit-o tot la Paris, la fabuloasa École Normale Supérieure. N-a trebuit să caut, să aştept, să sufăr sau să eşuez în dragoste; mi-au ieşit parcă prea uşor lucrurile în viaţă, ceea ce e o formă de binecuvântare. (râde) Căsătoria e însă mult mai mult de atât, ea merge dincolo de egoism şi de hedonism şi cere o investiţie continuă. În căsnicie se exersează răbdarea, înţelegerea, dragostea, sacrificiul, dar şi... bărbăţia. De pildă - şi ştiu că mulţi o să-mi sară în cap pentru afirmaţia asta - oricât am încerca să ştergem azi graniţele între sexe, cred că o femeie nu poate să iubească un bărbat care nu i se impune. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că femeia e inferioară, că suntem într-o relaţie de forţă sau de concurenţă. Bărbaţi şi femei, căutăm unii la alţii lucruri diferite, relaţia e de complementaritate şi aici e toată frumuseţea.
- Aţi atins un subiect destul de fierbinte. Azi, se pune tot mai des în discuţie familia tradiţională. Şi ştiu că dezbaterile acestea nu v-au ocolit.
- Observ o mare doză de agresivitate la adresa familiei, o încercare de a o redefini, aruncând-o în aer. Nu-mi permit să judec oamenii, dar indiferent de bagajul de nefericire pe care îl poartă o persoană, el nu trebuie transformat în frustrare şi răzbunare pe întreaga societate. Dacă ţie nu ţi-a reuşit, nu încerca să distrugi totul în jur. Familia e un lucru extrem de preţios şi trebuie tratată cu imensă delicateţe. În tot asaltul asupra familiei, în presiunea pentru redefinirea rolurilor parentale, văd o încrâncenare ideologică absurdă. Şi marxiştii voiau să distrugă familia, considerând-o "burgheză" şi "reacţionară". Fără familie şi alte forme de solidaritate, eşti singur în faţa statului, care te poate oricând zdrobi. Apărarea familiei e apărarea persoanei umane în faţa unui sistem care vrea să ne uniformizeze, să ne transforme în pioni cu identitate şi chiar sex incert. Lupta care se dă acum e pentru libertatea şi sufletul omului. Ce pare acum doar un duel de cuvinte ascunde realităţi mult mai grave, la care trebuie să fim atenţi.
- Sunteţi pesimist cu privire la viitor, domnule Papahagi?
- Nu sunt. Până la urmă, dincolo de toate smintelile temporare, dincolo de toate modele, când omul e onest cu sine, sau, in extremis, când ajunge singur în faţa bolii şi a morţii, găseşte răspunsul salvator. Natura umană predispune la căutarea unui sens. N-avem cum să greşim drumul. Pe oriunde am lua-o, mergem spre noi înşine şi deci spre Dumnezeu.
- Cu alte cuvinte, indiferent cât vom rătăci, vom ajunge tot acasă?
- Da, pentru că suntem deja acasă.
Foto: 123 RF (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
