Cununa de mireasă a mamii
- V-ați născut peste munte, în Maramureșul vechi, și acum trăiți mai dinjos de Gutâi, dar tot aproape de locul copilăriei. Ce magie vă ține legat de locurile acestea, în care harta României se pune în cui?
- M-am născut în Bârsana, într-o familie cu rădăcini atestate de diplome vechi, din secolele trecute. Unul dintre Marchiși a plecat cu Bogdan Vodă în Moldova, un alt Marchiș a fost în ceata lui Pintea Viteazu și apoi s-a refugiat în Tămaia, dar pe la începutul secolului trecut, bunicul meu s-a stabilit la Bârsana. Bunica mea a fost vrăjitoare, o vrăjitoare bună, vindecătoare, și, totodată, primul meu ghid în a înțelege văzutele și nevăzutele acestei lumi. Trăia într-o împăcare totală cu tot ce era în jurul ei. O țin minte cum ducea lapte la "zermele" (șarpele) casei. "Poate că n-are ce mânca, zicea, dacă a be lapte, a apăra și casa noastră, că să știe îngrijit!". Când și când, bunica băga o custură de cuțât într-un copac, zicând că ia puterea fulgerului pentru noi, ca să fim tari. A fost și moașă, o femeie de o blândețe deosebită, meșteră și pricepută într-ale naturii. Făcea leacuri din plante, le tocăzea și le amesteca după cum trebuia să lecuiască. Întâi descânta pentru suflet, apoi lecuia boala trupească. Avea știința culesului plantelor sub lună, despre care mi-a mai spus și o mătușă, care a trăit până la 114 ani. Taina, miracolele, erau la tot pasul în Maramureș, în vremea copilăriei mele. Nu se putea ca toate acestea să nu dea roade în sufletul meu.
Locuiam departe de sat, la Valea Lazului, aproape de pădure, unde bunicu a făcut o moară. Mi-a povestit mama că după ce m-a născut, m-a trecut prin cununa ei de mireasă, un obicei tare vechi. Cununa e din flori de câmp, o păstrez și acum, uscată. Copilul trecut prin cununa de mireasă a mamei lui era sortit ori să ajungă cineva, ori, dacă nu, mai bine să moară. E un obicei dur, pe care numai cei cu inimă tare îl practicau. Când eram copil mic, am fost la un moment dat foarte bolnav. Am suferit aproape un an de zile. Tușeam până mă învinețeam, și mama mă purta în brațe plângând, pe lângă râul unde era moara. O învinovățea pe bunica: "Uite, zicea, acuma o să moară pruncul, tu m-ai învățat să-l trec prin cunună!". Deși mă iubea, bunica i-a zis: "Lasă-l să moară, dacă-i de nimica, îi face altu, mai bun! Dă-i pace, nu-i fa' nimica, lasă-l, Dumnezău a alege!". Până la urmă, nu m-a luat moartea, m-a primit, în schimb, soarele. M-am vindecat cu lapte de iapă și cu alte leacuri pe care le știau femeile pe atunci. Mama trăiește și acuma și se ține bine încă, iar după ce m-am vindecat atunci, în copilărie, nu s-a mai mirat niciodată de absolut nimic din ceea ce am făcut, mai ales dacă reușeam ceva deosebit. I se pare normal tot ceea ce mi se întâmplă, nu mă laudă nici acum, dar îmi spune des să fiu atent că cel care face lucruri mari repede poate scădea să ajungă de râs. Omul care țintește la culmi poate să cadă mult mai jos decât alții.
Moara cu povești
- Sunteți fiu de țăran. Cum v-a ieșit arta în drum, în loc să vă ocupați de rostul pământului?
- Bunicul și străbunicul au fost morari, au avut șapte mori. Tata a învățat meseria de la ei și a lucrat tot ca morar, la Hărnicești, dar a murit repede, când eu aveam doar doisprezece ani. Am fost cinci prunci, toți mici, când am rămas orfani, și tare a fost greu. Te taie din rădăcini moartea unui părinte. Salvarea mea a fost bunicul din partea mamii, Muntean Petru, care era cunoscut dulgher și sculptor în lemn, de la care cred că mi se trage darul. El a sesizat de când eram prunc că mi-e drag să meșteresc lemnul, și poate de aceea, pe mine nu m-a pus niciodată la lucrul vitelor și-al pământului, așa cum se întâmpla cu ceilalți veri și frați ai mei. A avut unsprezece copii și mulți nepoți, toți lucrau în gospodărie, dar el zicea "Pă Ionuc să nu-l puneți la lucru, lăsați-l să învețe, să facă ce vrea." Bunicul acesta, Petru, mi-a vorbit despre arbori și copaci, așa cum nu a mai făcut-o nimeni. El a fost întâiul meu dascăl în a cunoaște natura. Mi-a spus că arborii, copacii, au suflet, că sunt vii ca și noi și că prima lor menire este de a da grinzile din care se fac casele, adică aceea de a susține, de a construi, și abia apoi de a decora un loc. Această sobrietate a lemnului, de la el am moștenit-o, și cel mai bine se vede asta în Arcul solar, primul monument din lemn făcut de mine. Dormeam vara cu bunicu în șopru și pădurea era aproape. Mi-a umplut copilăria de povești cu Muma Pădurii, cu duhurile și sufletele plantelor și animalelor, cu duhurile ascunse în copaci. Dar cel mai bine dintre poveștile lui o țin minte pe aceea în care mi-a spus cum l-a văzut pe dracul jucând în ploaie, pe Valea Morii. Tuna și fulgera, și sub fulgere, dracul era ca un fel de copil albastru, care se bătea cu palmele pe cur. Cu asemenea povești mi-a înflăcărat imaginația. Dar cele mai multe povești le-am ascultat la moară și la vâltoarea de lângă ea. Acolo se adunau mulți oameni, și unde sunt oameni mulți, sunt și povești. Și cu cât sunt mai diferiți oamenii, cu atât poveștile sunt mai interesante. Îmi plăceau mai ales acelea despre copaci, despre pădurea pentru care oamenii aveau pe-atunci un respect aparte. Atunci am aflat, prima oară, că un copac poate să te înțeleagă. Un copac din curtea ta te cunoaște, pentru că trăiește lângă tine, te vede, te aude, îți urmărește mișcările, este martor al vieții tale. El poate să-ți răspundă, dacă îl întrebi. Mai târziu, am verificat ce mi se părea atunci o poveste. Am adus mai demult acasă un măslin de la Vatican, sfințit de Papa Ioan-Paul al II-lea. A crescut minunat, dar apoi, brusc, s-a uscat. Am zis că-i un semn rău, și așa a și fost, pentru că băiatul meu a divorțat în acel an. M-am dus la măslin, l-am mângâiat și l-am întrebat ce are cu mine, de ce e supărat, că doar l-am îngrijit cum am știut mai bine. Poate că vorbele nu le-a înțeles, dar tristețea, da. Sufletul. A înțeles că-mi pare rău că s-a ofilit și mi-a făcut o mare bucurie. Anul ăsta a înmugurit. Și cu pietrele se întâmplă la fel. Sunt vii, cresc în pământ, te țin minte. Și plantele au memorie. Bătrânii spun că după șapte ani de stat într-o casă, te poți vindeca de orice boală doar cu plantele care cresc în curtea ta. Ele te adoptă. Nu trebuie să mai mergi la nicio farmacie, ele te preiau și știu ce bai ai.
- Cu o asemenea zestre ancestrală, drumul spre arta lemnului și a pietrei pare să fi fost predestinat.
- Tot bunicul a fost cel care mi-a adus într-o zi o piatră de la Măgura și mi-a zis să-l cioplim din ea pe Pintea Viteazul. A fost cam naivă reprezentarea, au râs frații mei și bunica de ce-am făcut, dar nu m-am lăsat de cioplit. Bunicul era meșter bun, tare căutat. Și pe unde umbla, la oameni cu bani, mai auzea, unele, altele, despre artiști, și îmi povestea și mie. Chiar mi-a adus un album cu operele lui Michelangelo, de la directorul spitalului din Sighet. Mai târziu, o profesoară de la școală mi-a dat să citesc "Agonie și extaz", a lui Irving Stone, viața lui Michelangelo, carte care m-a marcat atât de mult, încât mi-am zis că eu nu vreau să fac altceva nimic pe lumea asta în afară de sculptură. Așa că în vacanțele petrecute la Valea Lazului, la casa din pădure a bunicului, și la Hărnicești, luam argilă din aceea albă, cum este în râul Mara, o frământam și apoi modelam din ea oameni. Îi făceam tot mai mari, după cum începeam să prind mai bine meșteșugul. Ca să nu se prăbușească, le făceam armături din lemn. pe care puteam apoi prinde lutul mai ușor. Mă distram cu prietenii mei, făceam oameni mari din lut, le puneam pălărie și mustață din păr de porumb și îi așezam în ulițe, la curbe. Veneau femeile, se speriau și-și scăpau coșurile în drum. Bunicul mă supraveghea când modelam și mă corecta, el a fost primul meu profesor. Mama m-a pus să dau examen la liceu, la Sighet, unde am și reușit, dar profesorul de desen de acolo, când a văzut cum desenez, mi-a vorbit de liceul de arte de la Baia Mare. Am fugit acasă și i-am spus mamii că nu mă mai duc la nicio altă școală, dacă nu mă dă la arte. N-a avut ce face, m-a dus la Baia Mare, am dat din nou examen și am intrat. Prin clasa a noua, a trecut Vida Gheza prin ateliere, a văzut o lucrare de-a mea, i-a plăcut și m-a încurajat. "Ai grijă de băiatul ăsta," i-a spus profesorului meu. Nevasta lui, care era atunci directoarea liceului, mi-a dat și bursă, nu prea aveam bani, aveam doar două cămăși. Frații mei erau mici, mama era văduvă și se descurca tare greu cu noi. Așa am început.
Arcul solar
- Ca artist afirmat, ce-ați întors lumii din care ați pornit către desăvârșire?
- Eu am studiat Sculptura la facultate, dar m-a atras dintotdeauna arta monumentală, care are alte legi. Eu vin, totuși, din această arhitectură monumentală populară, din țara porților și a bisericilor de lemn, și am fost impresionat mereu de proporțiile perfecte găsite de meșterii populari. N-am fost atras de speculațiile postmoderne, nu mă interesează. Mă interesează simplitatea și monumentalitatea și nicăieri ele nu se îmbină mai armonios ca în Maramureș. Vorbesc, desigur, de arta țărănească autentică. Pentru că ceea ce se întâmplă acum în arta populară din Maramureș, și nu numai, este destul de trist. Prima comandă, după ce am ajuns la Baia Mare, a fost Arcul solar, monument care este, de fapt, o transcendere a porților țărănești într-un templu. În loc să fac o poartă simplă, am făcut patru porți îmbinate în una. E o lucrare monumentală de dulgherie, în primul rând, ca un cântec în grinzi, cu patru intrări și o poartă spre soare, în care m-am despărțit de detaliu, pentru a lăsa întregul maiestuos și armonios să impresioneze. Arcul solar e ca un altar într-un templu, ca o poartă spre altceva. Spre o lume a semnelor definitorii pentru ceea ce suntem. În lumea satului vechi, semnele acestea nu erau amestecate niciodată, ele integrau omul, individul, într-o anume categorie socială clară. Ele nu erau doar decorative, cum sunt prezente azi pe îmbrăcăminte și în jurul nostru, la tot pasul. Ele delimitau clar și dădeau o identitate celui ce le purta. Figurile, doar aparent abstracte, de pe costumele populare spuneau povestea omului care le purta. În cazul unei femei, de exemplu, observându-i hainele, înțelegeai dacă e logodită, dacă e nemăritată și așteaptă pețitori, că e fecioară sau văduvă. Aceste semne erau prezente în cultura populară pe vase, pe îmbrăcăminte, pe obiectele din lemn. Era un limbaj care s-a pierdut azi. S-au mai păstrat formele, dar semnele nu le mai spun nimic celor care le poartă imprimate în veșminte. S-a pierdut limbajul acesta arhetipal al semnelor. Lucrez acum la o carte despre arborele vieții, prezent în cultura populară, și acolo dezvolt această temă a semnelor vechi, care se mai păstrează, uneori, fragmentate, în arta populară, cum ar fi semnul greblei - tot arborele vieții - pe costumul femeiesc. Eu am crescut cu aceste semne, le știu, dar bunicul mi-a spus că nu trebuie puse pe locul întâi. Adică, nu poate fi mai importantă funia sculptată pe poartă decât poarta însăși, îmi zicea el. Mi-a atras atenția mereu, cât e de importantă structura, construcția unei case sau a unei porți. Asta înseamnă monumentalitatea și ea aduce eludarea detaliilor de suprafață.
Semne de ieri și de azi
- Am văzut că tema semnelor arhaice este prezentă și în cărțile pe care le-ați publicat: "Nodul dacic" și "Simbolica artelor non-verbale"...
- La un moment dat, atracția mea spre această lume a semnelor, lecturile mele de filozofie și antropologie, de etnologie, m-au făcut să doresc să adâncesc și mai mult domeniul, și atunci am făcut un doctorat în Filozofie semantică. Am scris mult despre simbolica artelor non-verbale și m-am ocupat de formele primordiale din Maramureș care apar pe obiecte și pe veșminte: romb, pătrat, zig-zag, triunghi etc. Maramureșul nu este un bun al României, e un bun european și mondial. Valori arhetipale ale umanității se regăsesc aici. Noi ne chinuim și n-avem bani să salvăm ce mai putem. Europa nu înțelege totdeauna că în aceste țări postcomuniste se găsesc valori culturale universale, de importanță covârșitoare. Ea vine cu tăvălugul civilizației, prin globalizarea care distruge tradiția și impune o dezvoltare liniară. Globalizarea culturală nu se poate face fără ștergerea tradiției, care înseamnă moarte, sclavie la alții.
- Să fie doar occidentul de vină că ne pierdem tradiția? Maramureșul a început să se lepede de vechime, cu mult înainte să ajungă globalizarea la noi. Sunteți, de o vreme, la conducerea Direcției județene de cultură din Baia Mare. Aveți decizia în mână. Se mai poate salva ceva?
- Există în județ opt monumente aflate sub patronaj UNESCO, bisericile din Șurdești, Plopiș, Rogoz, Ieud, Poienile Izei, Bârsana, Budești și Desești. Trebuie să le protejăm de multe pericole, care uneori vin chiar din partea proprietarilor lor. Nu toți preoții au cultura necesară, ca să le înțeleagă valoarea. Unii au prins gustul colorăturilor, al înfloriturilor bălțate, și parcă au pierdut calea pentru înțelegerea semnelor primare. Kitsch-ul n-are ce căuta într-un asemenea monument de sute de ani. Dacă ești în tradiție, o respecți, dacă nu ești, trebuie s-o înveți. Directorul de școală, preotul și primarul trebuie să conștientizeze aceste valori și să le apere. Grija noastră este deci, în primul rând, să le conservăm și apoi să le punem în valoare. Am fost cu conferințe în lumea întreagă și le-am prezentat. Îmi place ce fac, pentru că sunt de aici, cunosc foarte bine situația, aceste valori pe care le-am cunoscut de mic m-au ridicat ca artist, și acum, la rândul meu, trebuie să le apăr și să le țin în lumină. Pe mine nu m-a interesat niciodată politica, pentru că ea îți dă doar o putere temporară. Am avut oferte să predau la o școală de artă din Italia, sunt bun profesor de sculptură, bun anatomist. Aș fi fost poate mult mai realizat și dacă stăteam în București, dar simt că trebuie să fiu aproape de locurile natale. Eu trăiesc aici, într-un an, cât alții în zece ani, în altă parte. Îmi lungesc timpul vieții nu în numărul clipelor trăite, ci dilatându-le pe cele care-mi sunt date. Adică, nu vreau mai multe ore de trăit, vreau secunda să o împart în mii și mii de fragmente. Știi cum sunt clipele mele de-acum? Uite așa!
Ioan Marchiș a cules un pumn de petale de trandafiri pe care le-a risipit pe drumul său printre copaci, spre atelier.
Fotografii din arhiva Ioan Marchiș