BOGDAN NICOLAI - "Un jurnalist poate schimba lumea"

- E vocea care a ţinut ani la rând matinalurile de la Radio ProFM. Face presă de la paisprezece ani, are un volum de poezii publicate, e prezentator de evenimente importante. Oamenii de succes din presă nu sunt cei pe care-i vedem zilnic la televizor şi-i numim "vedete" -

La microfon, Sinaia!

- Deşi eşti un personaj cunoscut în lumea presei româneşti, îţi propun să începem cu... începutul. Cum a pornit drumul tău spre suc­ces. Cum ai ajuns să faci radio de la paispre­zece ani?

- Am avut marele noroc să fiu din Sinaia, unde, deşi e un orăşel mic, aveam posturi de radio locale, două televiziuni şi chiar un ziar. Por­nind de la o asemenea bază, a început aven­tura mea în jurna­lism. Toţi ne cu­noş­team între noi în Si­naia, dar eu am stat mai ales pe lângă oa­menii de la radio, care mă atrăgeau în­tr-un mod inexpli­ca­bil. Azi aşa, mâine aşa, până la urmă, i-am convins să mă an­gajeze. M-au făcut reporter de teren, apoi mi-au dat emi­siuni din as­tea de în­ceput, pe sea­ră, pe noapte. Sunt si­gur că în primă fază, oa­­me­nii as­cultau emi­siu­­nile mele doar pen­tru că mă cu­noşteau. Nu ştiu de ce atracţia pentru radio a existat în mine dintot­dea­una. Cred că la în­ceput a fost fasci­naţia pentru butoane, pu­pi­trele acelea pli­ne mă hip­notizau. M-a ajutat în meseria asta şi faptul că am fost de mic un bă­iat deschis, prietenos, vesel, extrem de vor­băreţ şi pus pe şotii, lu­cruri foarte importante pentru cineva care vrea să facă din media o ca­rieră. Tot spiritul acesta ludic m-a ajutat şi când am dat de gustul tele­vi­ziunii, după cum acelaşi umor şi plăcerea de a manevra cuvinte îmi sunt aproape şi când scriu scenarii, fac spoturi publicitare sau alcă­tuiesc programe. Şi uite aşa, la optsprezece ani, când am venit la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti, aveam deja patru ani de experienţă în mass-media. Chiar dacă era o ex­perienţă de nivelul posturilor locale, baza era formată.Apoi, facultatea m-a ajutat să înţeleg alte lucruri, mi-a fost de mare folos. Ştiu că unii spun că nu înveţi mai nimic în Facultatea de Jurnalism, că totul este experienţa. Nu sunt deloc de acord, oricum, în cazul meu nu a fost aşa. Eu chiar am învăţat foarte multe lucruri, am cunoscut profesori grozavi. Sunt convins că şi datorită lor am ajuns în posturi de conducere la o vârstă atât de tânără. Chiar dacă aveam multă experienţă înainte de studii, şcoala m-a transformat într-un profesionist. Facultatea mi-a aşezat în mod corect în minte informaţia pe care înainte doar o "furasem". Mi-a dat coerenţă.

- Eşti plin de entuziasm, un "norocos" care îşi face meseria din pasiune...

- Da. Că sunt la radio, la TV, în presa scrisă sau online, nu fac altceva decât să-mi urmez pa­siu­nea, nu fac decât ca visul meu să se împlinească la ne­sfârşit, în forme noi şi diferite. Dar mai există un amănunt extrem de important în această ecuaţie - de mic mi-a plăcut să scriu. Pe la opt, nouă ani, scriam pentru mine, mult mai mult decât o făceam pen­tru teme, acasă. Scri­am în neştire, o ade­vărată obsesie. De când am des­co­perit scrisul, jo­cul cu cu­vintele a devenit jocul meu preferat. Am început cu poezii, puerile la vârsta aceea, dar pentru mine constituiau o adevărată plă­cere. Am con­tinuat cu eseuri, texte de tot feluri, idei, scriam şi iar scriam. Nu mi-am imaginat niciodată o viaţă pentru mine în care să nu existe scris.

Cu stiloul, pe hârtie

- Şi uite unde ne duce progresul?! Cal­cu­la­toa­re, tablete, telefoane inte­li­gente... Nu ai nostalgia scrisului de mână, a fo­i­lor, a radierei de altă­da­tă?

- Nu o am, pentru că scrisul de mână este o activitate pe care eu nu am abandonat-o nicio­da­tă, nici măcar o zi din via­ţa mea. Eu scriu în con­tinuare cu stiloul, numai cu stiloul, apoi transcriu în calculator. Absolut ori­ce am scris vreodată, că erau articole pentru revis­te, scenarii sau texte pen­tru reclame, ele au fost scri­se prima dată cu sti­loul pe hârtie. Am avut toată viaţa mea cinci stilouri. În clasa a doua l-am primit pe primul, chinezesc, cu peniţa mică. Apoi am primit un Parker, de la un­chiul meu, stilou de care am fost foarte mân­dru. Acum am unul mai scump, pe care îmi place să-l folosesc mai ales pentru poezii sau când simt că scriu ceva mai preţios. Cumva, cu cât mi-e mai drag ce scriu, cu atât e mai valoros instru­men­tul pe care-l folosesc. Stiloul e prietenul meu foarte bun şi am impresia că scriind cu stiloul dau scrisului importanţa cuve­nită.

- Mai ai pete de cerneală pe degete?

- Câteodată, da. Chiar îmi plac. Nu le curăţ imediat.

- Din cauza lor ai abandonat radio­ul?

- Sunt mereu întrebat de ce nu mai lucrez la radio. Răspund că nu mai e de mine, că îmi place să ţin pasul cu evoluţia media şi că radioul mi se pare depăşit din acest punct de vedere. Şi apoi, anii de trezit la cinci dimineaţa m-au cam epuizat. Emisiune de la şase la zece, apoi şedinţe, o mică odihnă şi scris pentru a doua zi. Nu mai ai timp de nimic. Acum prefer să am zeci de proiecte punctuale, care mă ţin bine ancorat în prezent, decât o carieră într-un singur loc de muncă. E modern, e dinamic şi mereu proaspăt.

Jurnalismul, un privilegiu

- Ce e frumos în meseria de jurnalist?

- E grozav să cunoşti mereu oameni şi locuri noi, să faci zilnic lucruri inedite, să afli poveşti frumoase. Eşti, pur şi simplu, privilegiat. Sigur, nu e uşor, jurnalistul este jurnalist douăzeci şi pa­tru de ore. Este o meserie pe care nu o poţi lă­sa la birou. Este cu tine oriunde, o faci mereu, pentru că acesta este rolul tău şi trebuie să ţi-l asumi sută la sută: tu eşti cel care preia eveni­mentele şi le dă mai departe. Şi, mai important, trebuie să-ţi faci me­seria în aşa fel încât să simţi că schimbi lumea în­spre bine. Eu cred că acesta este rolul jurnalistului, oricum, asta iubesc eu cel mai mult în această meserie. Dacă ştii să-ţi faci treaba bine, cu impact, cu integritate, cu răb­darea de a explica oamenilor lucrurile în mod corect, jurnalistul are puterea de a schimba lumea. Şi, a schimba lumea este tot o trea­bă ce se face douăzeci şi patru de ore pe zi, iar eu sunt categoric tributar ei.

- Ne-ai spus ce iubeşti la meseria ta. Există şi ceva ce nu-ţi place?

- Nu pot ascunde că îmi displace profund faptul că unii aşa-zişi jurnalişti îşi permit să facă meseria asta pe genunchi. Dacă ai aparat foto eşti fo­tograf, dacă ai patru clase şi ştii tastele la cal­cu­lator eşti blogger, dacă poţi înşirui litere una după alta eşti redactor. Şi mai rău este atunci când lipsa studiilor se loveşte de lipsa coloanei vertebrale. Rezultatul este dezastruos. Com­bi­naţia asta face de râs meseria de jurnalist. Dar poa­te de aceea sun­tem noi, ceilalţi, să o facem cât putem de bine şi să contrabalansăm.

- Chiar dacă nu mai eşti în ProTV, lucrezi ală­turi de Andreea Esca, în cel mai nou proiect personal al ei, AList Magazine. Ce te-a atras că­­tre o revistă care a apărut ex­clu­siv pe Internet?

- Respectul pentru Andreea, cu care lucrez de la douăzeci şi unu de ani. Când m-a invitat să mă alătur ei în acest proiect, nu am ezitat nicio clipă. Apoi, mi-a plăcut foarte mult ideea, pro­iectul, noutatea lui. Faptul că pot avea pe canapeaua mea din studio oameni foar­te di­feriţi: actori, scriitori, muzicieni, medici, spor­tivi...

Elogiul loialităţii

- Observ că nu te depărtezi de oa­me­nii cu care ai crescut în presă. Pari re­cu­noscător şi loial.

- M-ai ghicit bine. Lo­ia­litatea este pentru mine totul, un crez de la care nu mă abat. Sunt loial trusturilor în care lucrez, familiei, prietenilor. Chiar şi în publicitate sunt loial, adică dacă am făcut un spot pentru Pepsi, să zicem, nu voi face niciodată şi unul pentru Coca Cola, indi­ferent de suma oferită. Da, sunt foarte ataşat de oamenii care fac parte din marea familie a trus­tului Pro. În afara unor mici co­laborări, acum nu mai lucrez în Pro, dar asta nu în­seamnă că aş putea vreodată să lucrez la An­te­ne. Loialitatea îmi dă o sigu­ranţă sufletească, o linişte, când mă privesc în oglindă. Să nu-mi fie scârbă de mine însumi mi se pare cel mai important. Nicio sumă de bani nu poate cumpăra această linişte. Ce-ar mai înţelege publicul meu, dacă eu aş migra printre trusturi? Eu nici măcar poza de profil de pe Facebook nu mi-am schimbat-o niciodată, din res­pect pentru cei o sută de mii de oa­meni ca­re mă urmăresc. De ce? Pentru că pu­bli­cului trebuie, totuşi, să-i dai o constanţă, chiar dacă faci lucruri noi. Un exemplu perfect în acest sens este chiar Formula AS. Dacă pentru voi, inpiraţia este, cu siguranţă, doamna Sân­ziana Pop, pentru mine, un om foarte important a fost Adrian Sârbu, cel care a clădit încă de la început ideea de loialitate între oamenii de la Pro. Şi uite că asta se simte în timp.

- Ca "intim" al inter­netului, crezi că el este viitorul presei?

- E greu de spus. AList Magazine a început prin a fi o publicaţie ex­clu­siv online. Dar iată că nu după mult timp, avem şi o ediţie de print tri­mes­trială, care este la mare cău­ta­re. Pur şi simplu, nu ne-am putut abţine să nu avem şi for­mat tipărit. E ca o chemare. Eu fac aco­lo interviuri ample, cu mari perso­nalităţi ale Ro­mâ­niei. Vezi, ciudat, ai zice că Internetul e viitorul, dar parcă cerneala nu-şi pierde atât de tare din far­mecul şi forţa ei.

- Dar despre dezumanizarea pro­dusă de ex­cesul de internet, ce crezi? Co­municarea "om la om" e pe du­că...

- Eu cred că Internetul este doar o tentaţie şi ţine de fiecare dintre noi cât de mult ne lăsăm pradă vrăjii sale. Cărţile sunt tot acolo, oamenii sunt tot acolo, noi suntem tot acolo. Atâta timp cât ai o măsură în toate, cât îţi împarţi timpul între calculator, prieteni, călă­torii, cărţi, pasiuni, Internetul va rămâne doar un instrument, adică îşi va păstra sco­pul iniţial: de a ne ajuta să ţinem pasul cu un prezent care se mişcă infinit mai rapid decât prezentul părinţilor şi bunicilor noştri. Aşadar, eu nu blamez Internetul, pentru că, deşi azi chiar îmi câştig existenţa datorită lui, nu a reuşit să mă subjuge.

Două bunici de vis

- Pari echilibrat şi înţelept. Valorile acestea care te con­duc în viaţă sunt do­bândite sau moştenite?

- Am nişte părinţi gro­zavi, am avut o copilărie absolut fericită şi liberă. Am mii şi mii de a­min­­­tiri plăcute. Prietenii mei de atunci îmi sunt şi acum aproape, aşadar, loialitatea este prezentă şi la acest ca­pitol. Am avut o copilărie în care nu mi-a lipsit absolut ni­mic. Mai mult decât atât, am două bunici de vis, una la Breaza, cea­laltă la Sinaia. Cu amân­două am o relaţie ex­ce­lentă, ba chiar bunica de la Breaza este una dintre prietenele mele cele mai bune, îmi este critic, asculta toate emisiunile de la radio, acum citeşte orice scriu şi orice se scrie despre mine. Iar dacă îi aduc o revistă şi mă laud puţin, spunându-i "Uite, sunt pe co­per­tă", se bucură, mă felicită şi apoi spune: "Bravo, buni, dar până nu apari în Formula AS... Acolo e valoarea...". Este o mare admiratoare a voas­tră, are abonament dintot­dea­una. Ce mai, sunt dependent de bunicile mele, abia aştept să le văd, să vorbim, să le ascult sfa­turile. Ceea ce-ţi spune un bă­trân nu se poate compara cu ni­mic, pentru că în urma expe­rienţei de viaţă, lucrurile sunt extrem de bine aşezate în min­tea lor. Ei nu mai bâjbâie după adevăr, aşa cum facem noi. Bu­nica m-a învăţat să fiu diplo­mat, să-mi calculez bine cuvin­tele, lucruri pe care mi le-a spus de mic şi de la care nu mă abat deloc, nici azi.