Un lăcaş zidit pe minuni - Biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti

- În inima cartierelor vechi ale Capitalei, la doar câţiva paşi de Foi­şorul de Foc, se află Biserica Sfântul Pantelimon. Istoria ei, plină de miracole şi mistere, e strâns legată de aceea a Bucu­reştilor, oraşul pe care Sfântul Mucenic Pantelimon l-a apărat de ciumă -

Cu patru veacuri în urmă, locul în care se află acum Biserica Sfântul Pantelimon de lângă Foişorul de Foc, era o poiană încercuită de o pădure vajnică de stejari, parte a unei moşii a familiei Ghica. În poiana aceasta îşi durase casă un meşter de podini, iar în preajma ei, turcii săpaseră câteva temniţe adânci, în pămănt. Pronie sau noroc, un întemniţat a reu­şit să scape înainte de a fi atârnat în ştreang. Drept mul­ţumire, ani mai târ­ziu, scăpatul a du­rat pe locul beciu­rilor în care stătuse înlănţuit, o biseri­cuţă de lemn. Aşa a apărut primul lăcaş de închinare, stră­bunicul celui de as­tăzi, unul dintre cele 11, câte numă­ra târguşorul Bucu­reştilor de atunci, ates­tat în anul 1752, într-un testament al domnitorului Grigorie Ghica, pe moşia căruia se afla.

Sfântul care alungă ciuma

Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 290, în Asia Mică, în Nicomidia, pe atunci parte din Imperiul Roman de Răsărit, dintr-un tată păgân, un bogat şi influent senator roman, şi o mamă creştină. Cum mama a murit de tânără, băiatul a rămas în gri­ja tatălui, care l-a crescut în credinţa păgână şi l-a dat la şcolile vremii pentru a ajunge doctor. Şi poate că Pantelimon ar fi făcut treabă bună cu leacurile lui Asklepios şi Hipocrat, dacă în adolescenţă n-ar fi avut parte de o întâlnire cu un preot creştin, care l-a readus pe calea credinţei în care îl iniţiase, deja, mama sa. Du­pă moartea tatălui, Pantelimon îşi va vinde toată ave­rea, o va împărţi săracilor şi va continua să prac­tice medicina fără să ceară pentru asta niciun ban, pentru că ajunsese să nu mai tămă­duiască prin leacuri, ci cu rugăciune fierbinte către Hristos şi cu har de la Dumnezeu. De la vindecările sale miracu­loase, făcute din iubire de oameni i s-a tras şi moartea. Ele i-au adus faimă mare şi au stâr­nit invidie printre medicii vremii, care l-au denunţat că este creştin. Împăratul Maxenţiu a ordonat să fie prins, torturat şi, în cele din urmă, executat. A fost ucis în anul 303.
Istoria lui Pantelimon s-ar fi sfârşit, poate, odată cu moartea lui, dacă la mormântul său n-ar fi înce­put să apară minuni. Ele au făcut ca evlavia la doc­torul fără de arginţi să se răspândească în toată Asia Mică, unde a dăinuit vreme de veacuri. Era chemat cu osebire în rugăciuni, atunci când asu­pra cetăţilor se abătea ciuma, o molimă care, în acele vremuri, secera oraşe în­tregi. Împreună cu ciuma venea însă şi leacul, căci creştinii aflau de puterea Sfântului Pantelimon şi începeau să îl cheme în ajutor. Aşa a ajuns evlavia faţă de marele mucenic şi la Bucureşti, unde a fost adusă de familia boierilor Ghica. De origine albaneză, ghiculeştii şi-au păstrat obiceiul balcanic de a avea un patron al întregii familii - care în cazul lor a fost chiar Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. În locurile lor de baştină se ştia că el este grabnic ajutător la tămăduirea de ciumă, aşa că, atunci când molima s-a abătut şi asupra Bu­cureştilor, l-au chemat fierbinte în slujbe şi ru­găciuni, iar marele mu­cenic i-a mi­luit pe lo­cuitori.Tot ghi­cu­leştii au fost cei care au mij­locit ca Bu­cureştii să îl aibă apoi drept patron spiritual pe Sfântul Pantelimon, cu mult timp înainte ca Sfântul Dimitrie Basa­rabov să îi ia locul. Când au ridicat în târg un spital, i-au rânduit tot hramul Sfântului Pantelimon şi la fel au făcut cu mânăstirea ctitorită de ei şi cu biserica de la Foişorul de Foc. Marele mu­cenic ajun­sese atât de important pentru bucureş­teni, de la vlădică şi până la opincă, încât, de săr­bătoarea sa, însuşi mitropolitul, urmat de domn, se pornea spre slujba care se ţinea la Mânăstirea Sfân­tul Pante­limon. În ziua de 27 iulie, dis de dimineaţă, alaiul domnesc ieşea pe la Curtea Veche şi apuca pe Podul Târgului din Afară (Calea Moşilor). În frunte mer­gea domnul cu boierii călări, apoi urmau caleştile şi rădvanele doamnelor şi domniţelor, iar la urmă, pe jos, veneau slujitorii. Alaiul era atât de lung, încât atunci când domnul ajungea la biserică, coada nu reuşea să iasă încă din curtea palatului. Şi mergeau aşa "pe câmpia Pantelimonului, de la strea­jă (barieră) până la mo­nastire, domnul şi boie­rii călări, iar lumea pe jos. Şi se ducea numai din dra­goste către religiune şi mai cu seamă către Sfântul Pan­telimon -- nume ce se tra­duce în limba româneas­că: sfânt îndeobşte milos­tiv."
Au trecut anii şi obi­ceiul alaiurilor domneşti s-a pierdut. Bisericuţa de lemn de la Foişorul de Foc a fost înlocuită cu una de zid. Lă­caşul, care avea şi şcoală pentru copiii din cartier, avea să fie vizitat de Ioan Heliade Rădulescu chiar în timp ce diacul bisericii, Ioan Teodorescu, ţinea lecţii micuţilor, la umbra pomilor din curte. Dar peste lăcaşul abia înălţat s-a abătut cutremurul din 1838, care l-a zdruncinat atât de tare, încât a trebuit de­molat şi ridicat din nou, în 1866. Această biserică a supravieţuit până azi.

Stupul

La Biserica Sf. Pantelimon, credincioşii nu vin doar pentru slujbe. Ea este o a doua casă a lor. Mulţi sunt ucenici ai părintelui Visarion Iugulescu, creş­tini tare râvnitori, dăruiţi cu totul lui Hristos. Unii au familii, dar sunt şi alţii care s-au sacrificat pentru că au vrut să-l slujească pe Dumnezeu, în cetate, asemenea unor călugări. Şi asta fac - o punte între oameni şi biserică, mijlocind, adunându-i pe cei care au nevoie de ajutor.
"Noi ne strângeam la biserică după slujbă încă înainte de 1989 şi făceam diferite lucruri împre­ună", îmi spune doamna Elena, cu bucurie în glas. "Am făcut, cred, mii de icoane cu Sfântul Pante­li­mon şi le-am împărţit gratuit credincioşilor. Şi atunci când lucrăm, ne apropiem unii de alţii şi de Dumnezeu. Se naşte o atmosferă ca în familie, ne spunem mai uşor unii altora durerile. Au fost cazuri când unii dintre creştinii cu păcate grele, pe care de ani de zile nu fuseseră în stare să le rostească în faţa preotului la spovedanie, mi le-au spus mie. Şi eu i-am sfătuit să le scrie într-o scrisoare, pe care să i-o dea părintelui la spovedanie, pentru că e mai uşor să scrii decât să rosteşti. Şi după ce au făcut asta, au prins curaj şi s-au putut mărturisi şi preo­tului." În comunitatea aceasta vie şi fierbinte de la Sfântul Pantelimon, când cineva dintre credincioşi este în primejdie, ceilalţi nu se mărginesc doar să ducă un pomelnic la altar, se anunţă unul pe altul, ca împreună să facă rugăciuni la Sfântul Panteli­mon. Iar doctorul fără de arginţi vine întotdeauna când ei îl cheamă. Doamna Elena îşi aminteşte de o întâmplare teribilă, când un călugăr pe care îl iu­beau mult s-a îmbolnăvit. Aşa că s-au pornit cu toţii să îi ceară ajutorul marelui mucenic. "Şi mi-a spus un tânăr care avea grijă de acel părinte că s-a trezit în miez de noapte şi l-a văzut pe Sfântul Panteli­mon veghind la capul bătrânului. Apoi doctorul fără de arginţi a ieşit pe uşa încuiată, a venit la bolnav şi, în scurtă vreme, părintele s-a înzdrăvenit".

Icoana unei izbăviri

O vezi de îndată ce vrei să te închini moaştelor Sfân­tului Pantelimon: o icoană mare, reprezen­tân­du-l într-un fel cu totul aparte faţă de erminia bi­zan­tină cu care suntem obişnuiţi. Chipul din ea este al unui tânăr abia ieşit din adolescenţă, cu ochii visători şi faţa prelungă, pe care se poate citi aburul unui vis. Icoana a fost pictată de o absolventă de la Institutul de Arte Plastice, care s-a izbăvit cu harul sfântului dintr-o încercare cumplită.
Era însetată de spiritualitate şi, ca mai toţi tine­rii, încerca toate uşile care, spera ea, o pot duce la Dumnezeu. A citit mult, mai cu seamă despre spa­ţiul Extremului Orient şi a început să practice cre­dinţe de-a valma. Asceza i-a deschis nişte porţi pe care însă nu era pregătită să intre. Aşa că, în loc să îl afle pe Hristos, a dat peste vrăjmaşul său. Şi de atunci, demonul nu s-a mai dezlipit de sufletul ei. Nopţile i s-au albit de coşmarurile în care îl vedea sau îi auzea vocea, iar zilele i s-au înnegrit. Nu mai putea pune mâna pe penel, nu mai putea învăţa, nu mai putea comunica normal cu cei din jur. Pierdută în lumea umbrelor, în pragul nebuniei, a căutat izbă­virea în biserică. Orientul îi închisese în faţă porţile lui grele, şi singura mântuire putea fi credinţa stră­moşilor ei. Aşa a ajuns la Biserica Sfântului Panteli­mon. Doamna Elena îşi aminteşte şi acum clipa când tânăra a venit la biserică, împreună cu mama ei.
"Când a venit la noi, era tare chinuită, răvăşită complet. De ani de zile, nu mai putea profesa şi avea, săraca, şi un copilaş. Ori de câte ori încercam să o întreb pe mama ei ce s-a întâmplat, ea începea să plângă. Nici nu putea povesti. Am întrebat-o şi pe fată cum se procopsise cu aşa năpastă şi mi-a zis la început doar atât - «M-am întâlnit cu dracul. Mi-a apărut în faţă!» S-au spovedit amândouă, părintele s-a rugat pentru ea şi au început să fa­că acatistul Sfântu­lui Pantelimon, du­pă rânduială. Încet, a prins să se în­zdră­venească. La înce­put au dispărut coş­marele care o chi­nuiau noaptea. Cu timpul, a ajuns din nou să deseneze. Icoana pe care o vedeţi a făcut-o la început doar în cre­ion. Mult timp a stat aşa - doar alb-negru".
Umbrele care îi luaseră tinerei su­fle­tul în stăpânire plecau, risipite de lumina lui Hristos, adusă în inimă de Sfântul Panteli­mon. Şi, pe măsură ce viaţa i se reumplea de culoare, a înce­put să aşeze culori şi pe pânza albă, un­de doar îl dese­nase în cărbune pe doctorul fără de ar­ginţi. Când sufletul i s-a vindecat com­plet, icoana a fost gata, iar acum stă mărturie tuturor celor care se închină sfintelor moaşte că întunericul nu are nicio putere în faţa luminii lui Dumnezeu.

Crucea mai tare ca focul

Era iarnă, pe 9 ianuarie 2011, în noaptea de du­mi­nică spre luni. A fost nevoie doar de o petardă trasă de o mână zănatecă, pentru ca turla de lemn să se aprindă. Focul a ars multă vreme mocnit, aşa că părinţii şi credincioşii s-au repezit să salveze icoa­nele din catapeteasmă, în timp ce pompierii stin­geau incendiul. Părintele Bogdan Teleanu a fost şi el în prima linie. Ieşise din biserică, pentru că fusese avertizat că turla se poate prăbuşi din clipă în clipă, dar cineva i-a spus că pe catapeteasmă mai rămăsese o icoană. Au încercat să o desprindă cu un topor, dar nu au reuşit. Părintele Bogdan s-a ho­tărât să mai încerce o dată. A intrat în sfântul lăcaş, dar abia a apucat să ajungă la catapeteasmă, când i-a auzit pe pompieri strigând - «Caaaadeeeee!». "Abia am apucat să mă întorc şi să fug. Când eram aproa­pe de intrare, am simţit la spate suflul aerului fier­binte", spune părintele.
"Turla întreagă se făcuse fărâme. În mijlocul bisericii se afla un morman de jar. Bucăţi din el au ajuns şi pe cata­peteasma de lemn, veche de aproape 150 de ani. Dar cu toate că lemnul era uscat de trecerea vremii, cărbunii arzând nu l-au aprins. Sunt si­gur că este o nouă minune a protec­torului sfin­tei noastre biserici, Sf. Pantalimon".
Minunile nu aveau să se sfâr­şească aici. Chiar în noaptea aceea, inimile credin­cio­şilor s-au a­prins mai repede decât biserica. Au venit cu zecile la sfântul lăcaş, în miezul nopţii, şi până dimineaţă, au curăţat tot. În mijlocul grăme­zii de lemne arse au găsit Sfânta Cruce a cata­pe­tes­mei. Deşi stă­tuse între grinzile aprinse, focul nu se atinsese de ea. Mai mult decât atât, era curată, pictura nici măcar nu se înnegrise de fum.Au vuit ziarele, au venit să o vadă edilii, s-au minunat până şi scepticii. În timpul acesta, Sfântul Pantelimon îşi dovedea măreţia iubirii. Un inginer inimos a venit şi a făcut o cupolă provizorie în doar câteva zile. Duminică, părinţii au putut sluji Sfânta Liturghie ca şi cum nu se întâmplase nimic. Doi ani mai târziu, Biserica Sfântului Pantelimon, ocrotitorul doctorilor, al bolnavilor şi al Bucu­reştilor, se ivea primenită, cu două turle noi, măr­turie a faptului că harul marelui mucenic e viu în veci şi săvârşeşte în continuare minuni. Trebuie doar să-l chemi.