La microfon, Sinaia!
- Deși ești un personaj cunoscut în lumea presei românești, îți propun să începem cu... începutul. Cum a pornit drumul tău spre succes. Cum ai ajuns să faci radio de la paisprezece ani?
- Am avut marele noroc să fiu din Sinaia, unde, deși e un orășel mic, aveam posturi de radio locale, două televiziuni și chiar un ziar. Pornind de la o asemenea bază, a început aventura mea în jurnalism. Toți ne cunoșteam între noi în Sinaia, dar eu am stat mai ales pe lângă oamenii de la radio, care mă atrăgeau într-un mod inexplicabil. Azi așa, mâine așa, până la urmă, i-am convins să mă angajeze. M-au făcut reporter de teren, apoi mi-au dat emisiuni din astea de început, pe seară, pe noapte. Sunt sigur că în primă fază, oamenii ascultau emisiunile mele doar pentru că mă cunoșteau. Nu știu de ce atracția pentru radio a existat în mine dintotdeauna. Cred că la început a fost fascinația pentru butoane, pupitrele acelea pline mă hipnotizau. M-a ajutat în meseria asta și faptul că am fost de mic un băiat deschis, prietenos, vesel, extrem de vorbăreț și pus pe șotii, lucruri foarte importante pentru cineva care vrea să facă din media o carieră. Tot spiritul acesta ludic m-a ajutat și când am dat de gustul televiziunii, după cum același umor și plăcerea de a manevra cuvinte îmi sunt aproape și când scriu scenarii, fac spoturi publicitare sau alcătuiesc programe. Și uite așa, la optsprezece ani, când am venit la Facultatea de Jurnalism din București, aveam deja patru ani de experiență în mass-media. Chiar dacă era o experiență de nivelul posturilor locale, baza era formată. Apoi, facultatea m-a ajutat să înțeleg alte lucruri, mi-a fost de mare folos. Știu că unii spun că nu înveți mai nimic în Facultatea de Jurnalism, că totul este experiența. Nu sunt deloc de acord, oricum, în cazul meu nu a fost așa. Eu chiar am învățat foarte multe lucruri, am cunoscut profesori grozavi. Sunt convins că și datorită lor am ajuns în posturi de conducere la o vârstă atât de tânără. Chiar dacă aveam multă experiență înainte de studii, școala m-a transformat într-un profesionist. Facultatea mi-a așezat în mod corect în minte informația pe care înainte doar o "furasem". Mi-a dat coerență.
- Ești plin de entuziasm, un "norocos" care își face meseria din pasiune...
- Da. Că sunt la radio, la TV, în presa scrisă sau online, nu fac altceva decât să-mi urmez pasiunea, nu fac decât ca visul meu să se împlinească la nesfârșit, în forme noi și diferite. Dar mai există un amănunt extrem de important în această ecuație - de mic mi-a plăcut să scriu. Pe la opt, nouă ani, scriam pentru mine, mult mai mult decât o făceam pentru teme, acasă. Scriam în neștire, o adevărată obsesie. De când am descoperit scrisul, jocul cu cuvintele a devenit jocul meu preferat. Am început cu poezii, puerile la vârsta aceea, dar pentru mine constituiau o adevărată plăcere. Am continuat cu eseuri, texte de tot feluri, idei, scriam și iar scriam. Nu mi-am imaginat niciodată o viață pentru mine în care să nu existe scris.
Cu stiloul, pe hârtie
- Și uite unde ne duce progresul?! Calculatoare, tablete, telefoane inteligente... Nu ai nostalgia scrisului de mână, a foilor, a radierei de altădată?
- Nu o am, pentru că scrisul de mână este o activitate pe care eu nu am abandonat-o niciodată, nici măcar o zi din viața mea. Eu scriu în continuare cu stiloul, numai cu stiloul, apoi transcriu în calculator. Absolut orice am scris vreodată, că erau articole pentru reviste, scenarii sau texte pentru reclame, ele au fost scrise prima dată cu stiloul pe hârtie. Am avut toată viața mea cinci stilouri. În clasa a doua l-am primit pe primul, chinezesc, cu penița mică. Apoi am primit un Parker, de la unchiul meu, stilou de care am fost foarte mândru. Acum am unul mai scump, pe care îmi place să-l folosesc mai ales pentru poezii sau când simt că scriu ceva mai prețios. Cumva, cu cât mi-e mai drag ce scriu, cu atât e mai valoros instrumentul pe care-l folosesc. Stiloul e prietenul meu foarte bun și am impresia că scriind cu stiloul dau scrisului importanța cuvenită.
- Mai ai pete de cerneală pe degete?
- Câteodată, da. Chiar îmi plac. Nu le curăț imediat.
- Din cauza lor ai abandonat radioul?
- Sunt mereu întrebat de ce nu mai lucrez la radio. Răspund că nu mai e de mine, că îmi place să țin pasul cu evoluția media și că radioul mi se pare depășit din acest punct de vedere. Și apoi, anii de trezit la cinci dimineața m-au cam epuizat. Emisiune de la șase la zece, apoi ședințe, o mică odihnă și scris pentru a doua zi. Nu mai ai timp de nimic. Acum prefer să am zeci de proiecte punctuale, care mă țin bine ancorat în prezent, decât o carieră într-un singur loc de muncă. E modern, e dinamic și mereu proaspăt.
Jurnalismul, un privilegiu
- Ce e frumos în meseria de jurnalist?
- E grozav să cunoști mereu oameni și locuri noi, să faci zilnic lucruri inedite, să afli povești frumoase. Ești, pur și simplu, privilegiat. Sigur, nu e ușor, jurnalistul este jurnalist douăzeci și patru de ore. Este o meserie pe care nu o poți lăsa la birou. Este cu tine oriunde, o faci mereu, pentru că acesta este rolul tău și trebuie să ți-l asumi sută la sută: tu ești cel care preia evenimentele și le dă mai departe. Și, mai important, trebuie să-ți faci meseria în așa fel încât să simți că schimbi lumea înspre bine. Eu cred că acesta este rolul jurnalistului, oricum, asta iubesc eu cel mai mult în această meserie. Dacă știi să-ți faci treaba bine, cu impact, cu integritate, cu răbdarea de a explica oamenilor lucrurile în mod corect, jurnalistul are puterea de a schimba lumea. Și, a schimba lumea este tot o treabă ce se face douăzeci și patru de ore pe zi, iar eu sunt categoric tributar ei.
- Ne-ai spus ce iubești la meseria ta. Există și ceva ce nu-ți place?
- Nu pot ascunde că îmi displace profund faptul că unii așa-ziși jurnaliști își permit să facă meseria asta pe genunchi. Dacă ai aparat foto ești fotograf, dacă ai patru clase și știi tastele la calculator ești blogger, dacă poți înșirui litere una după alta ești redactor. Și mai rău este atunci când lipsa studiilor se lovește de lipsa coloanei vertebrale. Rezultatul este dezastruos. Combinația asta face de râs meseria de jurnalist. Dar poate de aceea suntem noi, ceilalți, să o facem cât putem de bine și să contrabalansăm.
- Chiar dacă nu mai ești în ProTV, lucrezi alături de Andreea Esca, în cel mai nou proiect personal al ei, AList Magazine. Ce te-a atras către o revistă care a apărut exclusiv pe Internet?
- Respectul pentru Andreea, cu care lucrez de la douăzeci și unu de ani. Când m-a invitat să mă alătur ei în acest proiect, nu am ezitat nicio clipă. Apoi, mi-a plăcut foarte mult ideea, proiectul, noutatea lui. Faptul că pot avea pe canapeaua mea din studio oameni foarte diferiți: actori, scriitori, muzicieni, medici, sportivi...
Elogiul loialității
- Observ că nu te depărtezi de oamenii cu care ai crescut în presă. Pari recunoscător și loial.
- M-ai ghicit bine. Loialitatea este pentru mine totul, un crez de la care nu mă abat. Sunt loial trusturilor în care lucrez, familiei, prietenilor. Chiar și în publicitate sunt loial, adică dacă am făcut un spot pentru Pepsi, să zicem, nu voi face niciodată și unul pentru Coca Cola, indiferent de suma oferită. Da, sunt foarte atașat de oamenii care fac parte din marea familie a trustului Pro. În afara unor mici colaborări, acum nu mai lucrez în Pro, dar asta nu înseamnă că aș putea vreodată să lucrez la Antene. Loialitatea îmi dă o siguranță sufletească, o liniște, când mă privesc în oglindă. Să nu-mi fie scârbă de mine însumi mi se pare cel mai important. Nicio sumă de bani nu poate cumpăra această liniște. Ce-ar mai înțelege publicul meu, dacă eu aș migra printre trusturi? Eu nici măcar poza de profil de pe Facebook nu mi-am schimbat-o niciodată, din respect pentru cei o sută de mii de oameni care mă urmăresc. De ce? Pentru că publicului trebuie, totuși, să-i dai o constanță, chiar dacă faci lucruri noi. Un exemplu perfect în acest sens este chiar Formula AS. Dacă pentru voi, inpirația este, cu siguranță, doamna Sânziana Pop, pentru mine, un om foarte important a fost Adrian Sârbu, cel care a clădit încă de la început ideea de loialitate între oamenii de la Pro. Și uite că asta se simte în timp.
- Ca "intim" al internetului, crezi că el este viitorul presei?
- E greu de spus. AList Magazine a început prin a fi o publicație exclusiv online. Dar iată că nu după mult timp, avem și o ediție de print trimestrială, care este la mare căutare. Pur și simplu, nu ne-am putut abține să nu avem și format tipărit. E ca o chemare. Eu fac acolo interviuri ample, cu mari personalități ale României. Vezi, ciudat, ai zice că Internetul e viitorul, dar parcă cerneala nu-și pierde atât de tare din farmecul și forța ei.
- Dar despre dezumanizarea produsă de excesul de internet, ce crezi? Comunicarea "om la om" e pe ducă...
- Eu cred că Internetul este doar o tentație și ține de fiecare dintre noi cât de mult ne lăsăm pradă vrăjii sale. Cărțile sunt tot acolo, oamenii sunt tot acolo, noi suntem tot acolo. Atâta timp cât ai o măsură în toate, cât îți împarți timpul între calculator, prieteni, călătorii, cărți, pasiuni, Internetul va rămâne doar un instrument, adică își va păstra scopul inițial: de a ne ajuta să ținem pasul cu un prezent care se mișcă infinit mai rapid decât prezentul părinților și bunicilor noștri. Așadar, eu nu blamez Internetul, pentru că, deși azi chiar îmi câștig existența datorită lui, nu a reușit să mă subjuge.
Două bunici de vis
- Pari echilibrat și înțelept. Valorile acestea care te conduc în viață sunt dobândite sau moștenite?
- Am niște părinți grozavi, am avut o copilărie absolut fericită și liberă. Am mii și mii de amintiri plăcute. Prietenii mei de atunci îmi sunt și acum aproape, așadar, loialitatea este prezentă și la acest capitol. Am avut o copilărie în care nu mi-a lipsit absolut nimic. Mai mult decât atât, am două bunici de vis, una la Breaza, cealaltă la Sinaia. Cu amândouă am o relație excelentă, ba chiar bunica de la Breaza este una dintre prietenele mele cele mai bune, îmi este critic, asculta toate emisiunile de la radio, acum citește orice scriu și orice se scrie despre mine. Iar dacă îi aduc o revistă și mă laud puțin, spunându-i "Uite, sunt pe copertă", se bucură, mă felicită și apoi spune: "Bravo, buni, dar până nu apari în Formula AS... Acolo e valoarea...". Este o mare admiratoare a voastră, are abonament dintotdeauna. Ce mai, sunt dependent de bunicile mele, abia aștept să le văd, să vorbim, să le ascult sfaturile. Ceea ce-ți spune un bătrân nu se poate compara cu nimic, pentru că în urma experienței de viață, lucrurile sunt extrem de bine așezate în mintea lor. Ei nu mai bâjbâie după adevăr, așa cum facem noi. Bunica m-a învățat să fiu diplomat, să-mi calculez bine cuvintele, lucruri pe care mi le-a spus de mic și de la care nu mă abat deloc, nici azi.