La pas, prin Bucureştiul de altădată - Casa din str. Polonă, nr. 8

Pe oriunde ai veni, pe Bd. Dacia sau pe str. Polonă, descoperi la in­ter­sec­ţia celor două binecunoscute artere rutiere bucureştene o casă impozantă, de epocă, aparent pustie.

Fireşte, o astfel de clădire îţi stârneşte imediat curiozitatea. Cine a locuit în ea? Când a fost construită? Mai deschide cineva uşa monumentală sau clădirea e închisă, şi în aerul interioarelor nu se mai risi­peş­te suflare de om? Cine să-mi răspundă, mă întreb, plim­bân­du-mă pe lângă gard, cu dorinţa ca poarta închisă să fie o poartă a memoriei şi o mână invizibilă să o deschidă chiar acum.

Obârşii olteneşti

Mă apropiu de gardul metalic şi văd o tăbliţă cu două nume şi un an: Constantin Geblescu şi Pe­tre Antonescu, 1912. Primul a fost proprietarul inau­gural al clădirii, celălalt arhitectul. Casa are, aşadar, 105 ani. Se ţine încă bine, datorită unor re­paraţii efectuate de-a lungul timpului. Gebles­cu... un nu­me de-a dreptul straniu, pe care nu-l re­găseşti printre bucureştenii de-odinioară, hărăziţi cu notorietate sau glorie publică. Puţinele infor­maţii obţinute în urma cău­tării pe Google aduc o lumină firavă în bezna trecutului: Geblescu era origi­nar din Craiova şi făcea parte dintr-o familie de moşieri bine înfiptă în societatea ol­tenească, a sfârşitului de secol XIX. Aveau proprietăţi întinse, aveau câmpuri agricole, pă­duri, conace, cule, case, şi chiar un hotel în Cra­iova. Există, undeva, în vestul judeţului Dolj, un sat numit Gebleşti, se pare locul de origine al aces­tor oameni avuţi. Îna­inte să ajungă boieri, au fost arendaşi şi negustori care au ştiut să facă avere, uneori în urma jocului de cărţi. Din neamul lor, un tânăr ambiţios, Cons­tantin R. Geblescu, a ajuns să studieze Dreptul la Paris. Licenţa a obţinut-o în 1894. S-a întors în patrie şi s-a angajat la Tribu­nalul Dolj pentru nu­mai câţiva ani, fiindcă în 1901 a părăsit ma­gis­tratura şi a intrat în politică, în Partidul Con­ser­va­tor, partid al marilor proprietari şi al intelectualilor ataşaţi de valorile trecutului. După trei ani, tânărul om politic oltean a fost numit prefect de Dolj. Şef la Partidului Conservator era, în acei ani, Gheor­ghe Grigore Cantacuzino.

Prefect al unui judeţ însângerat

Plini de linişte şi de îmbelşugare or fi fost anii scurşi până în primăvara lui 1907, când răscoala ţărănească a clătinat temeliile României de atunci. Constantin Geblescu era prefect, dar şi moşier. Avea responsabilităţi instituţionale, dar şi griji de proprietar cu ţărani răsculaţi pe moşii. Orice se putea întâmpla atunci: să-şi piardă funcţia, moşiile şi chiar viaţa. Nu ştia ce să facă mai întâi: să te­le­grafieze la Bucureşti, ca să informeze guvernul des­pre mersul înfricoşător al evenimentelor, sau să ceară urgent informaţii despre starea conacelor sale. Prin alte sate, răsculaţii făcuseră crime şi dis­truseseră curţi boiereşti. Înspăimântat, prefectul a solicitat intervenţia armatei. Ţăranii răzvrătiţi au fost reprimaţi cu tunurile. Morţii au fost îngropaţi, sângele s-a scurs în pământ, conacele arse au fost re­făcute, câmpurile arate din nou. Geblescu şi-a pier­­dut funcţia în acel an, dar de politică nu s-a lăsat. Mai mult, a părăsit Partidul Conservator şi s-a numărat printre fondatorii Partidului Con­ser­va­tor-Democrat condus de Take Ionescu. Răscoala din 1907 i-a dat mustrări de conştiinţă şi l-a con­vins pe moşierul oltean că traiul ţăranilor trebuie îmbunătăţit. A construit două spitale, la Pleniţa şi la Bechet, şi a cheltuit sume mari de bani pentru acte filantropice. În 1912, norocul i-a surâs: a fost votat ca deputat în Parlamentul de la Bucureşti.

Grădina sfâşiată

Unde să locuiască? La hotel, aşa cum obişnuiau destui deputaţi sosiţi din provincie? Să închirieze o casă mai acătării, dem­­nă de noul său rang? Nu, era prea pu­ţin pentru unul dintre cei mai mari mo­şieri ai Olteniei. Geblescu a cum­părat un lot de teren şi şi-a construit pro­pria lui casă, o vilă mare, căruia unii îi mai spuneau şi palat. Partea asta de Bucureşti era, la începutul se­colului XX, o întindere de grădini şi de mahalale cu case mici, printre care se strecurau uliţe, pline vara de praf, şi în restul anului, de noroi sau troiene de zăpadă. Aici îşi avea proprietatea un librar cu­noscut în epocă, George Ioanid. Librarul stăpânea o grădină mare, unde cultiva zarzavaturi şi îngrijea o livadă cu multe soiuri de pomi. Un loc de ne­imaginat astăzi în oraşul cotropit de asfalt şi beton. Raiul acela al librarului şi-a găsit însă sfârşitul din cauza expansiunii oraşului. Grădina a fost îm­păr­ţită în loturi şi vândută bucată cu bucată. A mai ră­mas un petic de verdeaţă, deschis publicului. E parcul Ioanid din zilele noastre. Vilele grandioase care îl mărginesc au fost construite atunci, după 1910, când a fost deschis Bulevardul Dacia, capă­tul dinspre Piaţa Romană. Oameni cu bani (mo­şieri, avocaţi, medici) şi-au construit aici adevărate re­şedinţe patriciene. Unul dintre ei a fost Cons­tan­tin R. Geblescu. A cumpărat terenul şi a construit casa chiar în anul în care a sosit la Bucureşti, ca urmare a câştigării unui loc în Camera Deputaţilor.

Arhitectul înaltei societăţi

Arhitectul Petre Antonescu era cu patru ani mai tânăr decât Geblescu. Studiile sale la Paris s-au suprapus, timp de un an (1893 - 1894), cu studiile lui Constantin. Poate s-au cunoscut acolo, cine mai ştie? Sau poate s-au cunoscut chiar la Craiova, fiindcă în 1912, arhitectul a început să lucreze la proiectul Palatului Administrativ din capitala Ol­teniei. Petre Antonescu era deja un arhitect cu no­torietate, după ce proiectase, în 1906, clădirea Pri­măriei Bucureştiului, din Bd. Elisabeta. Va realiza mai târziu capodopera carierei sale, proiectul Ar­cu­lui de Triumf, inaugurat la 1 Decembrie 1936.

Birouri pentru diplomaţi

Constantin R. Geblescu a murit în 1927, la Cra­iova. Avea 58 de ani. Casa a fost naţionalizată de autorităţile comuniste. Aici şi-a avut sediul o vre­me Ambasada Irakului. Aici se aflau diplomaţii ira­kieni când rachetele Tomahawk au lovit Bag­da­dul. În 2001, casa a fost revendicată de Alexan­dri­na He­res­cu, probabil o descendentă a Gebleştilor. În pre­zent, în clădire îşi are sediul "Agenţia Na­ţională de Con­trol al Exporturilor". Câteva camere video de su­praveghere sunt orientate către exterior. Cu si­gu­ranţă sunt înregistrat în timp ce mă plimb pe trotuar şi privesc ornamentele casei. Ce con­tea­ză! Glicina căţărată pe gard răspândeşte un parfum splendid, iar eu tocmai v-am spus, atât cât am reu­şit să o recompun, povestea boierului oltean Cons­tan­tin R. Geblescu şi a casei sale din str. Polonă, nr. 8.