Evgheni Vodolazkin - "Dacă iubeşti cu adevărat o persoană, o vei întâlni şi-n ceruri"

Născut în 1964 la Kiev, a activat mai bine de două decenii în domeniul cercetării literaturii ruse vechi, pentru a se dedica ulterior scrisului. Romanul său "Laur", con­siderat capodoperă a literaturii ruse contem­po­rane, a fost de două ori câştigător al premiului "Bol­şaia Kniga" (Premiul întâi şi Premiul ci­titorilor), a fost declarat bestseller şi tradus în 27 de limbi. Noul său volum, "Aviatorul", tradus şi tipărit la editura "Humanitas", a fost lansat la Bucureşti, la Târgul de Carte "Bookfest". De vorbă cu cel mai cunoscut scriitor rus con­temporan, despre o dragoste care învinge tim­pul.

"Vin din trecutul îndepărtat"

- De-a lungul istoriei, Rusia a luat pentru ro­­mâni chipuri diferite: a fost şi ţara asu­pri­to­rilor, şi patria unei literaturi de neînchipuit. Dvs., Evgheni Vodolazkin, din care Rusie ve­niţi?

- De mai bine de trei decenii mă ocup de pro­ble­matica Rusiei de altădată, în calitate de cerce­tător. Dacă iau în calcul că opt ore pe zi citesc tot felul de lucruri despre Rusia medievală şi doar o oră şi jumătate o dedic Rusiei contemporane, pot să spun, fără să clipesc, că Rusia de altădată mi-e mai aproape de inimă. E, poate, deformare pro­fe­­sională. De unde vin ? Vin din trecutul înde­păr­tat. Cred că am vârsta de şapte secole. (râde)

- Şi totuşi, ştiu că v-aţi născut la Kiev...

- Aşa e, am copilărit la Kiev, printre ucraineni. Sunt rus, dar pe atunci nu mă gândeam nicio secundă că sunt rus, iar prietenii mei nu-şi puneau problema că sunt ucraineni. Eram cu toţii într-o stare de înfrăţire. Sau poate nu era chiar înfrăţire, căci de multe ori, oamenii găsesc destule motive să se certe chiar în interiorul aceleiaşi naţiuni. Însă certurile pe care le aveam erau ca ploile de vară. Începeau pe neaşteptate şi se terminau la fel. Iar Kievul era ca vara însăşi, un oraş sudic, vesel, cu multă bucurie. Mai târziu, când am ajuns la Sankt Petersburg, m-am trezit nu doar într-o altă climă, mai rece, mai nordică, ci şi într-o altă Ru­sie. O Rusie care însă nu era Rusia adevărată.

- De ce spuneţi asta? Sankt Petersbur­gul e un oraş emblemă. Cel mai "cântat" oraş de că­tre scriitorii ruşi.

- Aşa e, a devenit un simbol. Dar e un simbol care nu are legătură cu Rusia profundă. Rusia ade­vărată e Moscova. Petersburgul e strania încercare a Rusiei de a demonstra că şi Rusia e Europa. E veriga de legătură între o lume şi alta.

"Cele două ţări în care am fost foarte apreciat au fost Statele Unite şi România"

- Ca scriitor, trăiţi şi acasă, la Sankt Pe­ters­burg, şi în Europa, unde aţi fost foarte tra­dus. Au fost romanele dvs citite diferit în Rusia faţă de Occident?

- "Laur" a fost foarte bine primit peste tot. Dar în Rusia am avut parte de două valuri diferite de receptare. Îna­inte să fie premiat cu Bolşaia Kniga, a fost întâmpinat cu mare en­tuziasm. După aceea, s-a manifestat din plin caracterul rus...

- Adică invidia?

- Nu, nu invidia. Ştiţi, când un autor primeşte un premiu aşa de mare, e, practic, o confirmare a ca­lităţii scri­su­lui, e un certificat de calitate. Nu­mai că rusului nu-i place să i se arate cu degetul ce e bun şi ce nu. Nu prea-i place să i se spună ce să facă. Dacă vede un indicator care îi spune să meargă la stânga, el o va lua la dreap­ta.

- Are caracter, carevasăzică!

- Când am primit premiul, brusc a început să mi se spună: "Ok, romanul nu e rău, dar am mai văzut şi al­tele la fel". Şi, ca să fiu sincer, o astfel de atitudine din par­tea citito­rilor mă bucură, de fapt. Unui scriitor bun nu trebuie să i se urce niciodată la cap. În stră­i­nătate, lu­cru­rile au stat un pic alt­fel. Dacă des­chizi A­ma­zonul, re­cenzii ca acolo n-am în­tâlnit în Rusia ni­ciodată. Sunt toa­te la su­per­lativ. Da­că ne re­fe­rim la stră­­inătate, cele do­uă ţări în care am fost foarte apre­ciat au fost Statele Unite şi România.

- Surprinzător! Cum vă expli­caţi asta?

- Şi în Serbia am fost bine primit, dar acolo ruşii sunt bine primiţi în mod tradiţional, nu e prea relevant. În timp ce România a avut cu Rusia relaţii istorice mai curând tumultuoase. Mi-e greu şi mie să explic, ce ştiu e că mă simt aici, printre români, ca acasă. I-am şi spus editoarei mele că s-ar putea să mă mut. Nu m-a crezut! (râde)

- Să fie oare la mijloc şi spiritualitatea pu­ter­nică a românilor?

- Da, lăsând gluma deoparte, leg succesul romanului "Laur" de ortodoxism. Or, ortodoxis­mul nu se rezumă doar la religie, e un anumit tip de cultură, un fel de a vedea, de a trăi şi simţi lucrurile. Pe de-o parte, "Laur" a avut un succes enorm în România, fiindcă aici se cunosc multe lucruri despre ortodoxie, pe de altă parte, a avut succes enorm în America, fiindcă acolo se cunosc foarte puţine lucruri despre or­to­doxie. Mentorul meu în domeniul ştiinţelor, unde am activat foarte mulţi ani, spunea: "Poţi de­veni un profesor bun pe două căi: dacă ai o soţie bună sau dacă ai o so­ţie rea". Cam aşa s-a întâmplat şi cu cartea mea. 

- Spuneţi, în glumă, că v-aţi putea muta ori­când în România. Nu sunteţi oare prea im­preg­nat de spiritul rusesc ca să plecaţi de-aca­să?

- Ba da, mai mult ca sigur. Sunt convins că aş putea trăi şi-n altă ţară, cert e însă că nu-mi doresc nea­părat. Când am avut ocazia să rămân în Ger­mania, după o bursă de patru ani, ca cercetător la fundaţia "Alexander von Humboldt", am refuzat acea posibilitate. Îmi place Rusia, dar iernile la Sankt Petersburg sunt îngrozitoare, vă spun pe cuvânt. Dacă aş putea sta vara acolo şi iarna în altă parte, ar fi un vis.

- Dar vă simţiţi liber la Sankt Pe­tersburg, ca scriitor? Nu sunt artiştii su­puşi presiunilor po­li­tice?

- Mă simt ab­so­lut liber, şi nu doar eu, ci toţi scriitorii ruşi. Mie mi-e mai uşor şi pen­tru că, de felul meu, sunt o persoană apo­litică. Însă am cu­noştinţe, prieteni scri­itori care sunt o­po­zanţi ai regimului şi care recunosc pu­blic că nu au niciun fel de probleme în Ru­sia, ca scriitori. Însă, ca în multe alte ţări, se în­cearcă exer­citarea u­nei in­flu­enţe mai de­grabă asupra jur­na­liştilor. Publi­cis­tica e luptă. Lite­ratura nu e luptă, ea există în cu totul altă di­men­siune.

"Încă din copilărie am avut strania presimţire că există ceva şi dincolo de noi"

- Aşa cum aţi spus, "Laur" a suscitat un interes uriaş în România. În parte, şi datorită misticismului intens de care e încărcat. Ce v-a atras atât de puternic spre lumea credinţei? Proveniţi dintr-o familie rusă tradiţională?

- Nu, aş zice că familia mea nu era foarte credincioasă, devenise chiar un pic indiferentă la credinţă. Drumul meu a fost un drum solitar. Cred că a început din copilărie, cu strania presimţire că există ceva şi dincolo de noi. Nu era o credinţă într-un Dumnezeu concret, nu ştiam ce e, dar uneori mă rugam Lor să mă ajute, fiindcă aşa mi se părea atunci, că sunt mai mulţi. Apoi, pe la 15 ani, a avut loc o adevărată răsturnare în gândirea mea. Am descoperit moartea. Ştiam de când eram mic că moartea există, dar până atunci, moartea mi se părea un eşec personal al celor care mor. Nu credeam că poate să mi se întâmple mie. Atunci, la 15 ani, am înţeles că moartea ne pri­veş­te pe toţi, că mă priveşte şi pe mine, în mod di­rect. S-a întâmplat când corpul meu a început să se maturizeze. Am cunoscut binele şi răul, exact ca Adam care, cunoscând-o pe Eva, şi-a dat seama că e muritor. Şi când am înţeles că voi muri, am intrat într-o depresie cumplită. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce fac nu are vreun sens. Dacă tot urma să mor, să nu mai exist sub nicio formă, pentru ce mai trebuia să fac toate lucrurile pe care le făceam? Căpitanul Lebeadkin, din "Demonii" lui Dostoievski, a formulat dile­ma asta mult mai brutal: "Dacă Dumnezeu nu există, păi ce fel de căpitan sunt eu?". Dumnezeu trebuia să existe, altfel nimic nu ar fi avut sens. Şi când mi-am dat seama de acest lucru, am în­ceput să-mi fac cruce.

- Iar presimţirea aceea că există "ceva mai mult" a dus, mai târziu, la scris?

- Cred că acea bucată de copilărie nu s-a pierdut, a intrat în istoria mea personală. Şi fără memorie şi istorie personală nu poţi exista ca scriitor. Peste ele s-a adăugat o sensibilitate aparte, născută tot atunci, în jurul vârstei de 13 ani, care m-a făcut de-a dreptul nebun. De unde eram un copil cuminte, hormonii m-au lovit pe neaşteptate şi am început să arunc cu rigla în învăţători. Faptul că l-am cunoscut pe Dumnezeu m-a scos din depresie, însă nu m-a făcut deloc mai cuminte. Am fost un adolescent dificil. Toată tinereţea mea a fost zbuciumată. Abia acum sunt liniştit şi pot să scriu cu calm despre toate astea.

"Dacă tot nu putem scăpa de tirania timpului, atunci să ne ridicăm, întocmai ca un aviator, deasupra lui"

- Felul diferit în care percepem timpul e, de altfel, una dintre ideile fundamentale care vă stră­­bat opera.

- Aşa e. În copilărie, ca şi în rai, nu există timp. Drama începe când omul, odată cu trecerea anilor, începe să cunoască timpul. Începe să cunoască tot felul de nevoi şi de chinuri trupeşti, pentru că trupul cere lucruri pe care nu le cerea în copilărie. Cărţile mele sunt construite pe această metaforă a timpului care ne încătuşează. Omul e prizonier în timp, asta e condiţia lui, pe­deapsa lui. Menirea noastră e să căutăm să facem saltul, să ne salvăm spiritual. Mântuirea e trecerea de la noţiunea de timp la noţiunea de veşnicie. Doar că oamenii cred uneori că veşnicia vine la final, când se termină viaţa. Nu, veşnicia şi timpul pot fi trăite concomitent. De fiecare dată când mer­gem la liturghie duminica, comunicăm, de fapt, cu veşnicia. Iar când iubim cu adevărat, iu­bim şi acum, dar şi pentru totdeauna. Oamenii Evu­lui Mediu trăiau mai puţin ca durată, dar ştiau asta. E ceea ce am încercat să spun în "Laur", care nu e doar o carte despre Evul Mediu, e şi o carte despre prezent, care poate fi trăit altfel, adică şi aici, şi acolo, în paralel, coborând spiri­tualul în viaţa de zi cu zi, transfigurând orice gest mărunt. Dacă tot nu putem evada în totalitate, dacă tot nu putem scăpa de tirania timpului, atunci să ne ridicăm, întocmai ca un aviator, deasupra lui.

- În "Aviator", personajul central, în­ghe­ţat în urma unui experiment în azot li­chid, timp de peste şapte decenii, este readus la viaţă şi îşi întâlneşte iubita, care are peste 90 de ani. Şi continuă să o iubească. Văzută aşa, iubirea însăşi pare o formă de sal­va­re...

- Da, dar iubirea înţeleasă corect, nu iubirea trupească, iubirea trupului nu trans­cende timpul. Dacă iubeşti cu adevărat o persoană, o vei întâlni şi-n ceruri. Dacă n-o iu­beşti, n-o vei întâlni. Vedeţi, eroul din Avia­torul îşi spală şi îngrijeşte iubita aflată la pat, într-o stare deplorabilă. Şi cu toate astea, continuă să o iubească, iubirea lui e dincolo de trup. Are cu totul altă calitate.

"Scrisul e o transă şamanică"

- V-aţi dedicat o mare parte din timp, muncii de cercetare. Aţi ajuns să scrieţi roman foarte târziu, abia la 41 de ani. De ce?

- Cred că nu aveam, până atunci, destulă experienţă. Şi fără experienţă, nu poţi să scrii decât romane de dragoste, poliţiste, sau SF-uri, nu şi lucruri care educă sufletul omului. Pe partea maternă am sânge din nordul Rusiei, iar pe linie paternă, am sânge din sud, sânge kazah. Probabil am luat mai mult din sân­gele mamei, că nor­dicii sunt mai greoi, mai lenţi, de aia toate lucrurile mi s-au întâmplat în viaţă destul de târziu. Dar când am făcut saltul spre altă etapă, l-am făcut calitativ. Sau cum spune un pro­verb rusesc: "În­hamă calul greu, dar că­lăreşte repede". Aşa şi eu!

- Cum arată viaţa dvs. în Sankt Petersburg, Evgheni Vodolazkin? Aveţi ri­tualuri ruseşti care vă fac plăcere?

- Nu am alte ri­tua­luri în afara celor ortodoxe. Singurul obi­­cei tipic rusesc e să stau cu prietenii la un pa­har de vodcă, iar lucrul ăsta, în Rusia, poate dura o noapte întreagă. Un vestic se va ridica tot­dea­u­na de la masă la 10.30, şi va pleca acasă, lucru pe care un rus nu-l poate pricepe în ruptul capului.

- Se mai foloseşte samovarul în Rusia sau a devenit un mit?

- Sigur că e mit. Acasă, folosesc un ceainic electric. Dar, pentru orice eventualitate, dacă-mi calcă în casă un occidental, am şi două samovare.

- Aveţi familie?

- Sunt însurat de 30 de ani. Pe soţia mea am cu­noscut-o la "Puşkinskii Dom", Institutul Lite­raturii Ruse, unde am fost admis imediat după facultate şi unde apoi am devenit cercetător. De atunci suntem împreună, iar ideile creştine din căr­ţile mele sunt perfect în concordanţă cu prac­tica vieţii de zi cu zi. Coaliţia noastră e foarte bună. Tatiana are rădăcini germane. Eu sunt un pic sărit de pe fix, ca toţi ruşii, dar ea reprezintă fac­torul nemţesc ordonator, ştie în mod magic cum să mă neutralizeze.

- Deci, vă suportă uşor şi perioadele de scris.

- Când scriu, pleacă la bibliotecă. Nu sunt prea încântat că pleacă. Eu îi spun mereu : "Te rog frumos să rămâi, nu mă încurci în niciun fel", dar ea consideră că trebuie să facă tot felul de jert­fe ca eu să pot lu­cra mai bine. Am bi­roul meu, oricum, dar ea ştie că, atunci când sunt cufundat în scris, e mai bine să mă lase singur. Scri­sul e ca o transă şa­manică. Sunt scri­itori ca Hemingway, care scriau cu uşu­rinţă în cafenele. Pe mine, cel mai mic scârţâit, într-un ast­fel de mo­ment de ma­ximă con­cen­tra­re, mă poate scoate din transă. Îi sunt foarte recu­nos­cător Tatianei, pentru că de foarte multe ori în viaţa asta şi în foarte multe feluri m-a salvat. Mi-a dăruit o fiică încân­tă­toare, care are acum 26 de ani. Ei i-am dedicat "Avia­torul".

- Cum scrieţi? E scrisul şi un soi de căutare interioară?

- Nu scriu niciodată despre lucruri pe care le cu­nosc în totalitate. Când te scufunzi în profun­zimea a ceea ce scrii, încetezi să mai fii coman­dant de armată. Eşti un simplu soldat. Nici Lev Tolstoi nu ştia de la bun început că Anna Ka­re­nina o să se arunce sub tren. Deci, scrisul e modul meu de a face lumină. Scriu ca să înţeleg, să mă înţeleg, ca să primesc răspunsuri la întrebări şi să învăţ să-mi pun altele noi. Dar mai ales scriu pentru că îmi place să rămân viu şi curios în faţa vieţii.

* Autorul mulţumeşte pentru intermediere tra­du­cătoarei Mariana Eşanu.

Foto: RADU SANDOVICI (2)