"Pentru flori şi lumină..."

Zi de mai, către prânz.

Încă nu s-a încălzit aerul aşa de tare, e respirabil afară, plăcut. Am o stare de bine, de siguranţă, parcă toată lumea e a mea. Aşa e primăvara! Pornesc prin oraş, cu o primă oprire la oficiul poştal. E bună ora, sigur nu e aglomeraţie. Uşa e dată de perete, spri­jinită cu o muşcată înflorită, semn că şi doamna de dincolo de tejghea doreşte ca aerul primenitor să ajungă la ea. Uşurare: nu e decât o persoană înăuntru, mai mult ca sigur că plă­teşte factura la curent sau la gaze, îmi spun. În trei clipe pri­meşte restul, şi gata. Va veni rândul meu. Voiam să expediez o recomandată şi apoi să mă plimb, pe săturate, prin verdele prezent peste tot. Dar tre­ce un minut, şi persoana din apropierea ghi­şeului nu dă semne că ar pleca. I-o fi lipsind vreun cod de client, gândesc. Sunt atentă din­tr-odată la conversaţie. "Vă rog să scrieţi Sil­vaşul de Sus, să nu greşiţi", spune doamna din faţa mea. Este o persoană mititică, adusă de spate, abia de ajunge cu faţa în dreptul ghişeului. Mâi­nile şi le ţine mult ridicate, ca şi cum s-ar preda, ca să ajungă să vadă ce se întâmplă în spaţiul necunoscut al computerului la care lu­crează funcţionara. Poartă un blazer maro, fustă verde, pantofi joşi, negri, iar pe cap, o pălărioară bej, cu marginile pleoştite, care-i co­boară mult peste faţă. Foarte îngrijită, dar şi fra­gilă, cumva. Când se apleacă să-şi caute portmoneul, îi văd puţin chipul din profil, şi ochelarii cu dioptrii destul de mari... Este o doamnă în vârstă. Oficianta de la poştă nu spu­ne nimic, consultă pe-ndelete un catalog cu co­duri poştale, apoi se ridică ca s-o vadă şi ea mai bine pe expeditoarea mandatului telegrafic şi spune cu glas uşor mai înalt: "Să ştiţi că eu nu am găsit localitatea Silvaşul de Sus, dar exis­tă Silvaşu de Sus, fără «l», uitaţi, aşa scrie în car­tea asta de coduri". "Bine, bine, dar să nu greşiţi". Doamna de la poştă mai com­pletează câte ceva, apasă ok-urile de rigoare şi iată că imprimanta scoate întreg mandatul. "Vă costă 35 de lei şi 50 de bani, haideţi să vă citesc tot ce scrie aici, să-mi spuneţi dacă este bine: Des­tinatar - Mai­ca X, localitatea Silvaşu de Sus, jud. Hune­doa­ra, pentru Mânăstrirea Prislop. Iar la cores­pondenţă, aţi dorit să scrieţi: "Pentru flori şi lumină la mormântul părintelui Arsenie Boca". "E bine?"."Da, da, e bine, localitatea să n-o greşiţi, vă rog". Doamna în vârstă bagă mâna în geanta destul de uzată şi scoate de acolo un portmoneu micuţ, cu fermoar, prins şi cu un elastic, din care scoate o hârtie împăturită de 50 de lei. "Nu am să vă dau restul potrivit, mai daţi-mi doi lei", spune oficianta. "Nu am de­loc, îmi pare rău", răspunde doamna în vârstă. "Ba­nii pe care vi i-am dat au fost ulti­mii". Îmi des­chid şi eu portmoneul, sperând să găsesc mă­run­ţişul care lipsea. Cu ce mai avea doamna din ofi­ciul poştal, încropim restul. Doamna cu pălă­rioară mulţumeşte, îşi ia recipi­sa man­da­tului, portomoneul prins cu elastic şi geanta şi se re­trage într-un colţ al ofi­ciului poştal să şi le aşe­ze pe toate, în linişte. Nu ştiu ce m-a impre­sionat în momentul acela, dar cum aveam în geantă fix o hârtie ca aceea întinsă de doamnă, ca să achite "pentru flori şi lumină la mormântul părintelui Arsenie Boca", am scos-o şi, jenată, cumva, am făcut câţiva paşi şi, întin­zân­du-i ba­nii, i-am şop­tit: "Să mai puteţi trimite şi altă­dată". Cu faţa luminată de o mare uimire, doam­na a murmurat: "Vă mulţu­mesc tare mult!" Între timp, reco­man­data mea e rezolvată şi ies repede, încurcată, aproape răs­turnând muşcata semeaţă, din uşă. Afară e soare pu­ternic, e cald, strâng ochii, şi parcă văd unde­va o măicuţă adusă de spate, care aprinde cu mâini tre­mu­rânde o lumânare la troiţa Părintelui Boca şi aşea­ză un ghiveci cu o muş­cată roşie ca sân­gele printre celelalte sute de flori dimprejur. Din­tr-odată, simt că primăvara explodează dea­supra mea.