În Piaţa Romană, la nr. 1

- Piaţa Romană... Un loc traversat zilnic de puzderie de maşini şi de mii de pietoni. O răscruce mare a Bucureştiului, unde îşi ating capetele bulevarde celebre. Un loc unde-şi dau întâlnire îndră­gos­tiţii, ca să bea o limonadă şi să stea de vorbă vara, la una dintre te­rasele cu umbreluţe. O piaţă largă, înconjurată de clădiri din epoci diferite, închizând în lumea lor de cărămidă şi var mesaje amuţite. Lumea e grăbită, ocupată, abia îşi ridică vreun trecător privirea către ferestre şi ornamente. Oricum, multe case sunt astăzi pustii. Nu ne mai priveşte nimeni din ele. Dar povestea lor, aşa sfărâmată cum este, poate fi scoasă la lumină -

Uşa încuiată

Într-o margine a Pieţei Romane, pe mâna dreap­tă, cum stau în capătul străzii Mendeleev, se ridică o casă mare, cu etaj, umbrită de frunzişul unor arbori ciuntiţi. Pereţii sunt cenuşii, scorojiţi, iar balconul e găurit de colţii timpului nemilos. Poarta metalică e deschisă, nu sunt nevoit să o împing. Intru în curtea îngustă şi calc pe cele câteva trepte ale scării din piatră. Uşa masivă e ferecată. Apăs pe butonul unei sonerii de apartament. Nimeni nu-mi răspunde. E straniu că în această parte aglo­merată de oraş se ascunde această fâşie de pus­tietate. Ocolesc clădirea şi fac câte­va poze. Ferestrele au draperiile din interior trase, şi nu reuşesc să văd nimic din ceea ce se află înlăuntru. Geamurile reflectă blocurile înalte de pe partea cealaltă a bulevardului. Mă retrag pe o terasă din apropiere şi pun laptopul pe masă. Dacă rea­li­tatea imediată e mută, încerc să gă­sesc informaţiile în lumea vir­tuală. Pe Lista clădirilor de patri­moniu din Bucureşti, casa figurează ca fiind construită în anul 1904. Aşadar, are peste o sută de ani!

La început de veac

Sorb o gură de cafea şi mă las să cad în reverie. Piaţa Ro­mană la începutul secolului trecut trebuie să fi arătat diferit decât în prezent. Locul era, de­sigur, mult mai liniştit. Primul automobil a apărut pe străzile oraşului în 1900. Nu apucaseră bucureştenii să cumpere în câţiva ani multe automobile, iar cele mai numeroase trăsuri şi tramvaie circulau pe alte trasee. Bulevardul Dacia abia luase fiinţă, vilele care-l măr­ginesc în prezent erau în curs de construire. Piaţa Romană era mai de­grabă un loc pe­riferic, pitoresc, ară­tând mai mult a ma­hala, decât a car­tier adevărat. De altfel, zona că­tre Calea Victoriei aşa se şi numea: mahalaua Cosmei. Locuise pe acolo Tudor Arghezi, în copilăria sa enig­matică, locuise şi Alexandru Beldiman, sosit de la Iaşi să editeze în Bucu­reşti ziarul "Adevărul", cea mai înverşunată pu­blicaţie anti-monarhistă a vremii. Palatul Aca­demiei Comerciale (actuala clădire ASE) nu fusese încă ridicat, lucrările începând câţiva ani mai târ­ziu, în 1916. În schimb, în Piaţa Romană se afla statuia lui Lascăr Catargiu, ca­re a rezistat până în 1948, când a fost desfiinţată de comunişti.

Un proprietar diplomat: Nicolae Petraşcu

Cine să fi fost proprietarul casei cu nr. 1? Toa­te sursele îl indică pe Nicolae Petraşcu, diplomat şi scriitor, frate al mult mai cunoscutului pictor Gheorghe Petraşcu, a cărui casă se înalţă în cealaltă parte a pieţei, unde a fost o vreme sediul librăriei Bastilia. Pictorul şi-a construit casa câţiva ani mai târziu, în 1913, inspirat sau chiar îndemnat de fratele său. Casa pictorului s-a păstrat mai bine, dar cea a scriitorului s-a pustiit, şi timpul-fiară muşcă încet din corpul ei centenar. Nicolae Petraşcu se trăgea de prin părţile nordice ale Galaţiului, dintr-o familie de mici moşieri, numită Petrovici, dar mai târziu, scriitorul şi-a schimbat numele în Petraşincu, apoi în Petraşcu, după voievodul Pătraşcu cel Bun. Nicolae s-a născut în 5 decembrie 1859. Cele două Principate abia se uniseră, şi copilul a fost unul dintre primii cetăţeni ai noului stat numit România. Liceul l-a absolvit la Bârlad, însă studiile su­perioare le-a definitivat la Bucureşti, unde a absolvit Dreptul, în 1884. Cu diploma în buzunar, a reuşit să intre în cercurile politice conservatoare, devenind câţiva ani mai târziu şef de cabinet al lui Petre P. Carp. A lucrat ca diplomat la Paris şi la Istanbul, dar în 1892 s-a retras din activitate. S-a dedicat literaturii, ca editor şi director al revistei Literatură şi artă română şi ca autor al unor romane, cel mai cunoscut fiind Marin Gelea. Demersurile pentru construirea casei din Piaţa Romană le-a în­ceput în perioada când abandonase ambi­ţiile politice şi diplo­ma­tice şi îşi asumase o ca­rieră de literat.

Operă a marelui arhitect Ion Mincu

În birourile Pri­mă­riei Bucureştiului, con­dusă pe atunci de Mihai G. Cantacuzino, mem­bru al Partidului Con­servator, Nicolae Pe­traş­cu le-a vorbit func­ţionarilor despre o casă nouă, pe care urma să o pună la dispoziţia scrii­torilor şi pictorilor. O casă proprietate personală, pe care să o dedice însă culturii naţionale, aflate la în­ceputuri. Îi cunoştea bine pe toţi scriitorii şi pic­torii acelei vremi. A scris despre ei în cartea Icoane de lumină, publicată în patru volume, dar şi în Figuri literare contemporane şi în Scriitori români contimporani. Primarul de atunci al Bucureştiului s-a lăsat convins de planul lui Petraşcu şi i-a acor­dat anumite facilităţi pentru cumpărarea terenului. Marele arhitect Ion Mincu, părintele stilului neo­românesc, i-a realizat proiectul, fără să-i pretindă nici măcar un leu onorariu. Într-una din scrierile sale, beneficiarul lucrărilor şi-a amintit cum celebrul arhitect venea aproape zilnic să-i vadă pe muncitori la treabă şi să verifice respectarea pla­nurilor sale: "Pe la cinci ceasuri, când trecea soarele spre apus, îl vedeam sosind şi urcând uşor scările de scânduri cu stinghii, bătute în cuie drept trepte, până sus pe schele, unde vorbia cu lu­crătorii şi cu antreprenorul, iar după aceea, se aşe­za pe treptele de piatră dela statua lui Lascăr Catargiu privind lucrarea în lumina amurgului şi jucând în mintea lui ritmul liniilor ce urmau s'o completeze".

O rană pe obrazul Bucureştiului

Casa a fost gata şi Nicolae s-a instalat aici pentru mulţi ani. Mi-l închipui stând la balconul închis şi privind Piaţa Romană, care se transforma sub ochii lui: tot mai multe automobile, bucu­reş­teni îmbrăcaţi după moda occidentală, case noi, soldaţi în marş către front. În timpul celui de-al doilea război mondial, în 24 mai 1944, şi-a dat obştescul sfârşit. Avea 85 de ani. Opera lui literară nu a avut parte de succesul visat. Ba, uneori, scrii­tori cu limba ascuţită nu l-au iertat pentru obţinerea unor funcţii publice (director bine remunerat al unor instituţii) pe seama relaţiilor din lumea poli­tică. Casa lui a supravieţuit însă marelui cataclism al războiului, când au căzut bombe din cer şi s-a cutremurat pământul, şi a scăpat şi de buldozerele care au strivit sub şenile, superbe case de epocă, pentru a face loc blocurilor comuniste. "Minunea" construită de Mincu a fost naţionalizată, iar apartamentele oferite diverşilor chiriaşi agreaţi de regim. Găsesc pe un blog un comentariu potrivit căruia ar fi fost chiar casă conspirativă pentru Securitate. Acum, casa e nelocuită şi se părăgineşte văzând cu ochii. Cineva îi aşteaptă moartea. În locul ei va fi înălţat, cu siguranţă, un bloc.