"Pentru flori și lumină..."

Ruxandra Constantinescu
Zi de mai, către prânz.

Încă nu s-a încălzit aerul așa de tare, e respirabil afară, plăcut. Am o stare de bine, de siguranță, parcă toată lumea e a mea. Așa e primăvara! Pornesc prin oraș, cu o primă oprire la oficiul poștal. E bună ora, sigur nu e aglomerație. Ușa e dată de perete, spri­jinită cu o mușcată înflorită, semn că și doamna de dincolo de tejghea dorește ca aerul primenitor să ajungă la ea. Ușurare: nu e decât o persoană înăuntru, mai mult ca sigur că plă­tește factura la curent sau la gaze, îmi spun. În trei clipe pri­mește restul, și gata. Va veni rândul meu. Voiam să expediez o recomandată și apoi să mă plimb, pe săturate, prin verdele prezent peste tot. Dar tre­ce un minut, și persoana din apropierea ghi­șeului nu dă semne că ar pleca. I-o fi lipsind vreun cod de client, gândesc. Sunt atentă din­tr-odată la conversație. "Vă rog să scrieți Sil­vașul de Sus, să nu greșiți", spune doamna din fața mea. Este o persoană mititică, adusă de spate, abia de ajunge cu fața în dreptul ghișeului. Mâi­nile și le ține mult ridicate, ca și cum s-ar preda, ca să ajungă să vadă ce se întâmplă în spațiul necunoscut al computerului la care lu­crează funcționara. Poartă un blazer maro, fustă verde, pantofi joși, negri, iar pe cap, o pălărioară bej, cu marginile pleoștite, care-i co­boară mult peste față. Foarte îngrijită, dar și fra­gilă, cumva. Când se apleacă să-și caute portmoneul, îi văd puțin chipul din profil, și ochelarii cu dioptrii destul de mari... Este o doamnă în vârstă. Oficianta de la poștă nu spu­ne nimic, consultă pe-ndelete un catalog cu co­duri poștale, apoi se ridică ca s-o vadă și ea mai bine pe expeditoarea mandatului telegrafic și spune cu glas ușor mai înalt: "Să știți că eu nu am găsit localitatea Silvașul de Sus, dar exis­tă Silvașu de Sus, fără «l», uitați, așa scrie în car­tea asta de coduri". "Bine, bine, dar să nu greșiți". Doamna de la poștă mai com­pletează câte ceva, apasă ok-urile de rigoare și iată că imprimanta scoate întreg mandatul. "Vă costă 35 de lei și 50 de bani, haideți să vă citesc tot ce scrie aici, să-mi spuneți dacă este bine: Des­tinatar - Mai­ca X, localitatea Silvașu de Sus, jud. Hune­doa­ra, pentru Mânăstrirea Prislop. Iar la cores­pondență, ați dorit să scrieți: "Pentru flori și lumină la mormântul părintelui Arsenie Boca". "E bine?"."Da, da, e bine, localitatea să n-o greșiți, vă rog". Doamna în vârstă bagă mâna în geanta destul de uzată și scoate de acolo un portmoneu micuț, cu fermoar, prins și cu un elastic, din care scoate o hârtie împăturită de 50 de lei. "Nu am să vă dau restul potrivit, mai dați-mi doi lei", spune oficianta. "Nu am de­loc, îmi pare rău", răspunde doamna în vârstă. "Ba­nii pe care vi i-am dat au fost ulti­mii". Îmi des­chid și eu portmoneul, sperând să găsesc mă­run­țișul care lipsea. Cu ce mai avea doamna din ofi­ciul poștal, încropim restul. Doamna cu pălă­rioară mulțumește, își ia recipi­sa man­da­tului, portomoneul prins cu elastic și geanta și se re­trage într-un colț al ofi­ciului poștal să și le așe­ze pe toate, în liniște. Nu știu ce m-a impre­sionat în momentul acela, dar cum aveam în geantă fix o hârtie ca aceea întinsă de doamnă, ca să achite "pentru flori și lumină la mormântul părintelui Arsenie Boca", am scos-o și, jenată, cumva, am făcut câțiva pași și, întin­zân­du-i ba­nii, i-am șop­tit: "Să mai puteți trimite și altă­dată". Cu fața luminată de o mare uimire, doam­na a murmurat: "Vă mulțu­mesc tare mult!" Între timp, reco­man­data mea e rezolvată și ies repede, încurcată, aproape răs­turnând mușcata semeață, din ușă. Afară e soare pu­ternic, e cald, strâng ochii, și parcă văd unde­va o măicuță adusă de spate, care aprinde cu mâini tre­mu­rânde o lumânare la troița Părintelui Boca și așea­ză un ghiveci cu o muș­cată roșie ca sân­gele printre celelalte sute de flori dimprejur. Din­tr-odată, simt că primăvara explodează dea­supra mea.