Încă nu s-a încălzit aerul așa de tare, e respirabil afară, plăcut. Am o stare de bine, de siguranță, parcă toată lumea e a mea. Așa e primăvara! Pornesc prin oraș, cu o primă oprire la oficiul poștal. E bună ora, sigur nu e aglomerație. Ușa e dată de perete, sprijinită cu o mușcată înflorită, semn că și doamna de dincolo de tejghea dorește ca aerul primenitor să ajungă la ea. Ușurare: nu e decât o persoană înăuntru, mai mult ca sigur că plătește factura la curent sau la gaze, îmi spun. În trei clipe primește restul, și gata. Va veni rândul meu. Voiam să expediez o recomandată și apoi să mă plimb, pe săturate, prin verdele prezent peste tot. Dar trece un minut, și persoana din apropierea ghișeului nu dă semne că ar pleca. I-o fi lipsind vreun cod de client, gândesc. Sunt atentă dintr-odată la conversație. "Vă rog să scrieți Silvașul de Sus, să nu greșiți", spune doamna din fața mea. Este o persoană mititică, adusă de spate, abia de ajunge cu fața în dreptul ghișeului. Mâinile și le ține mult ridicate, ca și cum s-ar preda, ca să ajungă să vadă ce se întâmplă în spațiul necunoscut al computerului la care lucrează funcționara. Poartă un blazer maro, fustă verde, pantofi joși, negri, iar pe cap, o pălărioară bej, cu marginile pleoștite, care-i coboară mult peste față. Foarte îngrijită, dar și fragilă, cumva. Când se apleacă să-și caute portmoneul, îi văd puțin chipul din profil, și ochelarii cu dioptrii destul de mari... Este o doamnă în vârstă. Oficianta de la poștă nu spune nimic, consultă pe-ndelete un catalog cu coduri poștale, apoi se ridică ca s-o vadă și ea mai bine pe expeditoarea mandatului telegrafic și spune cu glas ușor mai înalt: "Să știți că eu nu am găsit localitatea Silvașul de Sus, dar există Silvașu de Sus, fără «l», uitați, așa scrie în cartea asta de coduri". "Bine, bine, dar să nu greșiți". Doamna de la poștă mai completează câte ceva, apasă ok-urile de rigoare și iată că imprimanta scoate întreg mandatul. "Vă costă 35 de lei și 50 de bani, haideți să vă citesc tot ce scrie aici, să-mi spuneți dacă este bine: Destinatar - Maica X, localitatea Silvașu de Sus, jud. Hunedoara, pentru Mânăstrirea Prislop. Iar la corespondență, ați dorit să scrieți: "Pentru flori și lumină la mormântul părintelui Arsenie Boca". "E bine?"."Da, da, e bine, localitatea să n-o greșiți, vă rog". Doamna în vârstă bagă mâna în geanta destul de uzată și scoate de acolo un portmoneu micuț, cu fermoar, prins și cu un elastic, din care scoate o hârtie împăturită de 50 de lei. "Nu am să vă dau restul potrivit, mai dați-mi doi lei", spune oficianta. "Nu am deloc, îmi pare rău", răspunde doamna în vârstă. "Banii pe care vi i-am dat au fost ultimii". Îmi deschid și eu portmoneul, sperând să găsesc mărunțișul care lipsea. Cu ce mai avea doamna din oficiul poștal, încropim restul. Doamna cu pălărioară mulțumește, își ia recipisa mandatului, portomoneul prins cu elastic și geanta și se retrage într-un colț al oficiului poștal să și le așeze pe toate, în liniște. Nu știu ce m-a impresionat în momentul acela, dar cum aveam în geantă fix o hârtie ca aceea întinsă de doamnă, ca să achite "pentru flori și lumină la mormântul părintelui Arsenie Boca", am scos-o și, jenată, cumva, am făcut câțiva pași și, întinzându-i banii, i-am șoptit: "Să mai puteți trimite și altădată". Cu fața luminată de o mare uimire, doamna a murmurat: "Vă mulțumesc tare mult!" Între timp, recomandata mea e rezolvată și ies repede, încurcată, aproape răsturnând mușcata semeață, din ușă. Afară e soare puternic, e cald, strâng ochii, și parcă văd undeva o măicuță adusă de spate, care aprinde cu mâini tremurânde o lumânare la troița Părintelui Boca și așează un ghiveci cu o mușcată roșie ca sângele printre celelalte sute de flori dimprejur. Dintr-odată, simt că primăvara explodează deasupra mea.