Cântecul imprimat în lut
- V-aţi câştigat celebritatea în Franţa ca mare restaurator de biserici, deşi în România eraţi cunoscut mai degrabă ca pictor, membru al grupului Prolog. Cum se explică această metamorfoză?
- La mine totul se întrepătrunde şi se influenţează, într-un plan subtil, pe care nu ştiu să-l definesc. Eu nu-mi câştig existenţa din pictură, şi atunci fac restaurare. Trebuie să fii tare când faci artă. Restaurarea este o profesie a echilibrului, pictura, în schimb, te doboară. Prefer să fac restaurare, pentru că sunt mai liniştit. Mă duc la prânz să mănânc, la fel şi seara, dar când pictezi, nu mai mănânci şi nu mai dormi. Te scoli la cinci, te duci pe malul mării să desenezi, sau seara, când apar stelele, şi asta te rupe, te consumă total, participarea e uriaşă, emoţia... Restaurarea, în schimb, îţi aduce o siguranţă, a doua zi ştii că începi cu începutul - ziduri, schele, începi să cureţi iar centimetru cu centimetru, cu perpetua uimire a ceea ce descoperi. Responsabilitatea faţă de zidul pe care îl am în faţă este cam la fel cu aceea a medicului care are în mâna lui un om. Medicul face bine un om şi îi prelungeşte viaţa. Restauratorul prelungeşte viaţa unei materii care are un conţinut. Dar conţinutul ăsta are şi el ceva viu, chiar dacă e pictat pe un perete. Există o energie în el. Energia unor civilizaţii care au avut un suflet. Acest suflet rămâne undeva în obiect. Rămâne într-un melanj misterios şi indicibil. Am să vă spun o poveste tulburătoare. Un olar a făcut la roata sa, acum o mie de ani, un ulcior. Şi a cântat pe când îl făurea. Ei bine, prin tehnologia avansată de azi, s-a reuşit să se descifreze amintirea acelui cântec, rămas înregistrat în materie, vreme de o mie de ani. Un murmur gingaş. Fizicienii pasionaţi de subtilitatea infinitezimală a Universului au reuşit să o facă. Cum e posibil aşa ceva? Cum a putut rămâne acolo, în lut, acea energie extraordinară şi fină? Pe mine nu m-a mirat foarte tare. Viaţa e aşa de diversă şi pasionantă, încât nu e nimic ireal ca o voce omenească să rămână imprimată în lut, pentru o veşnicie.
Ochiul roşu din zidul bisericii
- Am observat ceva foarte interesant. Că forţa unei picturi vechi, degradată, are o cu totul altă putere decât o avea când fusese pictată, la început. Am avut multe asemenea revelaţii, multe momente pline de farmec. Mai cu seamă unul nu-l pot uita. Eram în Bretania, acum câţiva ani, într-un mic orăşel, Saint Mer La Grande. Restauram o pictură murală din secolul XVI, într-o capelă a bisericii celei mari din oraş. Eram pe schelă şi lucram pe plafon. Trebuia să degajez această pictură murală veche de straturile mai noi de pictură care o acoperiseră. Şi, degajând cu scalpelul straturile de var, am avut surpriza extraordinară să dau de o urmă de roşu. Şi mă întreb: "da' unde poate să ducă?". Am continuat cu sufletul la gură şi am văzut că urma de roşu s-a închis sub forma unui ochi. Un ochi care mă privea. Prima dată după sute de ani! Cum să nu fii mişcat şi uimit de ceea ce îmi transmitea imaginea aceea, în aparenţă înţepenită? Dar câtă viaţă avea! Pe urmă am continuat şi am descoperit, rând pe rând, un obraz, un nas, celălalt ochi, gura, părul şi, iată, a apărut şi sfântul. Şi după ele, toată scena cu costume de epocă. Şi totul, pe un plafon de zeci de metri pătraţi. Ăsta a fost un moment puternic. Şi îmi mai amintesc cum, lucrând la acea pictură murală, mi s-a întâmplat şi un accident. Mi-a intrat o aşchie de var în ochi, care m-a făcut să merg la doctor, să nu lucrez pe urmă decât cu un ochi. Mi-am zis că poate e un ceva care a făcut să mă aducă în situaţia asta. Poate fi o simplă coincidenţă, dar şi o determinare. Căci am mai lucrat în Bretania şi în alte capele, şi-am simţit că se întâmplă ceva ciudat şi acolo, dar nu ştiam ce anume. Între timp am aflat că există în Europa o energie subterană foarte puternică. Pleacă din Rusia, trece prin Europa prin Austria, se duce în Germania şi trece prin Franţa, exact prin localitatea aceea în care lucrasem eu: Saint Mer La Grande. Trecea chiar pe sub acea biserică. După asta, fluxul de energie se pierde în ocean, într-un alt loc extraordinar, printr-o capelă ce se află la numai câţiva metri de o faleză, în faţa mării, cu zgomotul ei de o profunzime incredibilă. Energia asta am simţit-o din plin prin Bretania. Meşterii cei vechi îşi ridicau bisericile pe locuri puternice, iar eu am întâlnit foarte multe pe acolo. Cum sunt şi în România. Locurile din Bretania sunt locuri din piatră. Bretania e toată numai piatră, cu un magnetism foarte puternic şi o încărcătură geologică plină de radiaţii. Sunt locuri în Bretania unde nu e bine să-ţi construieşti case, pentru că radiaţiile din interiorul pământului sunt foarte puternice. Bretania e plină de exemple din astea. Un ţinut foarte misterios, care a fost cândva celtic.
- Poate şi pentru asta, expoziţia dvs. se cheamă "Pământ românesc, pământ breton, loc de credinţă"?
- Da. Dar şi pentru că şi Bretania, şi România păstrează valori ce pentru mine sunt esenţiale: valorile creştine.
"Ce ştim noi despre misterul existenţei?"
- Noi, restauratorii, atingem valorile cu mâna. Le atingem cu tehnicile noastre avansate, dar de multe ori uităm să le contemplăm. Sau, cel puţin aşa e în Franţa. Dar aici, la Bucureşti, am avut în Facultate nişte profesori extraordinari. Erau oameni de ştiinţă, medici, dar erau şi specialişti în desen şi anatomie artistică. Şi atunci m-am apucat să-i invit în Franţa, căci eram interesat de ceea ce făceau ei. I-am invitat la Paris pentru nişte mastere de cercetare. Ce încerc să fac eu este o punte fertilă în restaurare. O punte între tehnică şi imagine. Între chimie, fizică şi matematică, şi lumea sensibilă a poeziei, a muzicii şi desenului. Când am făcut acest studiu şi l-am arătat la Sorbona, o profesoară de fizică mi-a spus: "D-le Scărlătescu, trebuie să ne dăm mâna. Eu sunt profesoară de fizică cuantică şi dvs. vorbiţi despre Richard Feynman, fizicianul care spune că, odată cu Einstein, frontiera dintre ştiinţele exacte şi lumea poeziei s-a desfiinţat. Nu mai e! Că nu mai ştim ce înseamnă, nu mai ştim clar care e". Iar Părintele Stăniloae, pe care l-am cunoscut în ţară, spunea, şi nu pot uita cuvintele lui: "Ce ştim noi despre misterul existenţei?".
Gardurile de lemn şi grupul Prolog
- D-le Scărlătescu, pentru dvs. arta este o magie. Când v-aţi dat seama că sunteţi atras de ea?
- Totul mi s-a întâmplat într-o singură zi! Aveam 12 ani, şi în ziua aia, veneam de la Şcoala Centrală unde eram elev, când, pe strada Polonă, am văzut un pictor cu şevalet. Şedea liniştit şi concentrat şi picta nişte case. M-am oprit şi m-am uitat îndelung la el. Nu mă mai puteam mişca din loc. Pe urmă, m-am dus glonţ acasă, şi le-am cerut bani părinţilor mei, pentru culori. Simţeam că nu mai pot amâna o secundă să încerc şi eu să pictez. Şi m-am apucat. Mai întâi, am început să pictez după fotografii, după tot ce-mi cădea la îndemână. După care a venit rândul profesorilor de desen de la şcoală. M-au încurajat şi m-au trimis la tot felul de concursuri, am luat şi un premiu, ba, m-am văzut şi într-un jurnal de film - că aşa era pe atunci, erau jurnale înaintea filmelor. Şi, încurajat fiind, am continuat. Sufletul meu a fost luat de valul desenului şi al picturii. Şi m-am dus cu ochii închişi la "Tonitza", liceul de artă din Bucureşti, şi la Institutul "Nicolae Grigorescu". Şi am început să pictez cu multă râvnă şi poftă, încă din liceu. După facultate, i-am întâlnit pe pictorii Horea Paştina şi pe Horia Bernea. Bernea nu vorbea foarte mult, dar m-am trezit că m-a propus şi am primit, datorită lui, "Premiul tineretului" pe 1979. La Institut, am mai beneficiat de doi oameni minunaţi, care mi-au fost profesori. Azi nu mai sunt printre noi: Brăduţ Covaliu şi Marin Gherasim. De Brăduţ Covaliu am fost foarte legat. Mă luase aproape ca pe un copil de suflet, până să plec în Franţa. Era preşedintele Uniunii pe atunci. Un pictor de excepţie care m-a format prin puterea artei lui, prin forţa pe care picturile lui o degajau. Nişte ani mai târziu, mi-a fost şi profesor. Unul cu mare personalitate. Iar asistentul lui din acei ani era Marin Gherasim, altă mare personalitate a plasticii româneşti, un teoretician, un om de mare cultură şi pedagog fără pereche.
1987. Saltul în ocean
- Am plecat ca turist, să văd câteva muzee. Mă îndemnase Paul Gherasim, dar mi-a spus să merg, să văd şi să mă întorc, că aici mi-e locul. Dar eu aveam un alt destin, pe care nu mi-l ştiam încă. Ajuns în Franţa, n-am fost impresionat de nimic de acolo. Am stat multă vreme cu îndoiala în suflet: să rămân sau nu? Până când le-am telefonat părinţilor mei, şi ei mi-au spus: "Nu te mai întoarce. Aici e de rău!". Aşadar, nu am fost ghidat de propria mea dorinţă. Am rămas în Franţa mai mult ca să fiu pe placul familiei mele, care aveau nădejdea că Occidentul mă va împlini profesional. Aşa m-am aruncat în ocean. Era în 1987.
- Cum v-aţi descurcat la Paris?
- Am trăit, pur şi simplu, de azi pe mâine, fără să ştiu ce să fac, într-o anumită disperare: cu ce trăiesc?, ce fac acolo? unde stau? Cum nu am găsit nimic de închiriat, am stat o vreme într-un campus religios pentru refugiaţi. Apoi am ajuns la un pictor român, despre care nu se mai vorbeşte astăzi, un om cu mare talent şi un tip debordant, Nicolae Georgescu. "Ştiu drumul tău, vino să lucrezi la restaurare", mi-a zis. Eu făcusem în România, după facultate, nişte cursuri de restaurare cu Vasile Drăguţ. După care lucrasem puţin pe un şantier de pictură murală. Dar esenţialul l-am învăţat în Franţa. Şi aşa s-a făcut că am lucrat cu Nicolae Georgescu pe şantierele de restaurare franceze, câţiva ani buni. Apoi, am luat-o pe cont propriu. Câtorva inspectori francezi de la monumentele istorice le-a plăcut ce fac şi mi-au dat de lucru. Aşa s-a închegat munca mea de restaurare, care m-a acaparat total. Pentru că de îndată ce intri în maşinăria asta eşti permanent în competiţie şi nu trebuie să greşeşti. Dar n-am pierdut complet contactul cu prietenii din ţară, de la Prolog. În Franţa am pictat zeci de ani, deşi nu am arătat nimic, nimănui. Lucram febril şi pasionat. Acum doi ani, când i-am arătat câte ceva lui Paul Gherasim (erau câteva picturi pe lemn, făcute în Bretania, între două şantiere), el mi-a zis" "De-acum eşti iar în Prolog".
Emoţia de a privi un copac
- Mă doare că văd un patrimoniu abandonat. O mare parte din patrimoniul care trebuia păstrat cu respect a fost distrus programatic în comunism, pentru a da naştere acestui Centru civic din Bucureşti, după moda Chinei şi Coreei de Nord. Sub lumina sumbră a unor concepte ideologice, au distrus un patrimoniu esenţial. Iar cel care a rămas, şi a rămas destul, este fie prost restaurat, fie complet abandonat. Asta e o problemă care trebuie să facă obiectul unor reacţii politice la cel mai înalt nivel. Şi pe urmă, există un prea mare amestec de arhitecturi, aici.
- Unde vă simţiţi dvs. acasă, d-le Scărlătescu: în România sau în Franţa?
- Casa mea nu este nici aici, nici în Franţa. Şi nu încerc nici senzaţia că trăiesc rupt între două ţări. M-am născut în România, dar de aici mi-a fost dor doar de câţiva oameni, pe care-i întâlneşti greu în lumea asta: Paul Gherasim, Horea Paştina, ceilalţi colegi de care am fost apropiat, oameni care m-au cunoscut, m-au înţeles, mi-au văzut fragilităţile, defectele şi calităţile. Dar nu ştiu dacă în România mă simt acasă. După cum nu mă simt nici în Franţa. Eu mă simt acasă în pădure. Pădurea cu izvoare şi cu toată magia ei. Acolo este casa mea, ca să fiu sincer. Şi, slavă Domnului, am cutreierat multe păduri, şi în Franţa, în Alpi, şi acasă la noi. Pădurea românească este extrem de vie şi de frumoasă şi am purtat-o cu mine în suflet pe oriunde am fost.
- Ce vă lipseşte cel mai mult la Paris?
- Îmi amintesc cum în România, când eram cu colegii mei, mă simţeam mai sigur.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
