1. Fostul premier Dacian Cioloş a lansat, zilele trecute, Platforma 100. Deja sunt zeci de mii de aderenţi. Ce propune nou şi bun pentru ţară acest program?
2. Ce şanse are să se impună, pe atât de agitata scenă politică românească, un nou partid, fie el condus şi de un fost prim-ministru?
Sabina Fati
redactor-şef adjunct "România Liberă"
"Fostul premier are şanse mari să revină, dacă devine mai activ şi mai incisiv"
1. Dacian Cioloş a ratat momentul politic favorabil din prea multe scrupule sau dintr-un calcul greşit. Înainte de alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, când a primit invitaţii atât din partea PNL, cât şi dinspre Uniunea Salvaţi România, Cioloş a preferat să stea deoparte, invocând promisiunea făcută la începutul mandatului său de premier, că nu se va folosi de această funcţie ca de o trambulină politică. Reîncălzirea "Platformei România 100" nu vine, însă, cu nimic nou, în afară, poate, de hotărârea lui Cioloş de a face un pas în plus, pe fondul alegerilor din Franţa, unde un tehnocrat independent a câştigat în premieră preşedinţia republicii. Dacian Cioloş are, într-un fel, toate atuurile lui Emmanuel Macron, minus succesele spectaculoase ale acestuia din perioada în care era ministru al Economiei, şi care au fost motorul noii sale formaţiuni. Fostul premier român are, la rândul lui, o imagine bună, după guvernarea de un an şi, la fel ca Macron, nu are o ideologie clară. Programul său, Manifestul România 100, este o listă de generalităţi, prin care ar vrea să cucerească pe toată lumea. "Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta", spunea în campania electorală actualul preşedinte al Franţei. Dacian Cioloş s-a temut până acum să-şi asume o poziţie fără culoare, dar în trendul post-ideologic ar putea să-i cucerească pe cei care fac parte din mişcarea "#Rezist", sau mai nou, "#Insist", şi care pun în centrul revendicărilor lor statul de drept şi lupta anticorupţie. În Manifestul lui Cioloş, pe primele trei locuri se află promisiunile "#1 Susţinem o Românie fără corupţie"; "#2 Susţinem o Românie cu o clasă politică responsabilă"; "#3 Susţinem o Românie guvernată cu bun simţ", iar în deschiderea site-ului se află fotografia de sus a Pieţei Victoriei, cu zeci de mii de oameni care au format tricolorul astă iarnă. Aceştia sunt alegătorii pe care ar vrea să-i racoleze, numai că, pentru a-i cuceri, Cioloş trebuie să facă mai mult decât atât. Pe de altă parte, ar fi vorba de electoratul pe care mizează şi USR. Spre deosebire de Cioloş, Uniunea Salvaţi România, prima formaţiune cu adevărat nouă, care s-a impus la alegerile parlamentare, este total dilematică din punct de vedere ideologic, iar deputaţii şi senatorii USR sunt atât de dreapta, cât şi de stânga. De la ortodoxism la marxism, Uniunea acoperă toată gama. Or, e mult mai uşor să se impună cineva care nu e nici de stânga, nici de dreapta, decât o formaţiune cacofonică. USR a avut succes fiindcă a venit cu oameni noi şi curaţi, dar la aproape şase luni de când a promis să facă opoziţie, vocea celor din Uniunea Salvaţi România e slabă, partidul pare dezorganizat şi fără o viziune clară asupra viitorului său.
2. Fostul premier îşi păstrează o cotă mare de încredere, 35% (agenţia "Avangarde", 16 mai 2017), fiind pe locul şase, după Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta, dar nehotărârea lui de a se pune în fruntea unei mişcări sau de a aştepta biletul de intrare de la USR îl face să piardă timp preţios. Are şanse să revină, dacă devine mai activ, mai incisiv în criticile sale la adresa puterii şi mai ales dacă-şi organizează în teritoriu o adevărată Mişcare, după modelul lui Macron. În toată lumea, partidele tradiţionale şi politicienii lor pierd teren în favoarea unor formaţiuni noi, în faţa unor lideri proaspeţi, recrutaţi mai ales dintre tehnocraţi. În România, structura electoratului este în schimbare, prin restrângerea naturală a votanţilor PSD, prin extinderea internetului şi mărirea numărului de utilizatori. Monopolul informaţiei, care până nu de mult se afla în mâinile presei tradiţionale, a fost demolat de lumea virtuală, şi această schimbare majoră va modifica felul de a face politică şi în România. Depinde de abilităţile de comunicare şi de management ale lui Dacian Cioloş, să se impună la alegerile viitoare.
CRISTIAN GROSU
redactor-şef cursdeguvernare.ro
"Dincolo de programul lui Cioloş se simte onestitatea"
Românii au, totuşi, ceva foarte original: "elitele" politice seamănă "prea mult" cu cei pe care-i reprezintă. Nu au, adică, acel element de înţelegere şi adecvare suplimentară care să le configureze ceea ce îndeobşte se numeşte viziune. La intersecţia dintre turnanta tendinţei globale a eşecurilor politicii tradiţionale cu uliţa originalităţii româneşti, a apărut programul România 100 al lui Dacian Cioloş, care, aşa cum arată, e doar un pas către momentul de combustie care ar putea trezi la realitate o naţiune.
Pare bizar, dar nu e: Programul România 100 conţine mai toate fantasmele politice ale populiştilor din campaniile electorale. Ceea ce îl deosebeşte însă fundamental este lipsa acelei substanţe lipicioase şi puturoase dintre măsurile de viitor asumate. Adică, exact ceea ce face diferenţa între planul realist, bazat pe viziune, şi o simplă listă de promisiuni. De-a lungul anilor, am citit zeci de versiuni de "programe politice": nimic "în neregulă", dacă era să le iei la silabă. Şi totuşi, din toate răzbătea un soi de indecenţă crâncenă. Simţeai că partidul care ţi le vâră sub ochi vrea să-ţi fure portofelul, să-ţi pipăie nevasta şi să plece la furat cu maşina ta. Programul România 100 al lui Dacian Cioloş e altfel tocmai pentru că se simte dincolo de el acea onestitate cu care oricine poate empatiza. E senzaţia pe care reuşeşte să o transmită, că orice om de bună credinţă ar face la fel - atenţie! - asumându-şi nu doar măsurile bine intenţionate, ci şi greutăţile pe care le presupune implementarea unui asemenea plan. Dacă cineva - oricine, salariat, antreprenor, funcţionar - s-ar aşeza să facă în mod realist un asemenea plan, îl va găsi mai degrabă asemănător cu planul lui Cioloş, decât cu flecăreala din programele partidelor tradiţionale. De ce? Eu cred că "de vină" e îngerul cetăţeanului care doarme în fiecare votant. Şi care aşteaptă să fie trezit de neliniştea care să-l pună să gândească, aşa simplu şi după mintea lui, un asemenea plan.
Ei bine: marele "politician" pe care-l aşteaptă, fără s-o ştie, toată lumea, e cel care-ţi cere să faci un plan. Nu pentru România mare, ci pentru România fiecăruia; ba chiar pentru mai puţin: pentru viaţa fiecăruia. Vreau să văd politicianul care, cu ochii la o ţintă fixată după cea mai limpede expertiză şi cea mai tenace bună-credinţă, să se ridice şi să-i ceară fiecărui votant, exact aşa cum la un moment dat J.F. Kennedy le ceruse americanilor: Vă cer planul după care fiecare dintre voi e dispus să-şi construiască România lui, nu socotelile pe care şi le face statul cu fiecare din voi, în genunchi.
2. Întrebarea este: până unde şi cu ce ar ajunge la electorat un asemenea mesaj? Într-o Românie care pe jumătate este rurală şi trăieşte de azi pe mâine, iar în rest este alcătuită din oraşe mici (6-7 într-un judeţ), unde o bună parte dintre locuitori sunt mai derutaţi şi lipsiţi de speranţă şi plan. În România e nevoie de o masă critică a celor care trăiesc şi văd ţara lor şi lumea după un plan. Cine-l sprijină pe Cioloş?
MIHNEA MĂRUŢĂ
redactor-şef pressone.ro
"România 100 este un «alt chip» în politica noastră, unul mai adecvat prezentului"
Miniştrii şi parlamentarii noştri nu gândesc, nu arată şi nu vorbesc precum zecile de mii de români care au un serviciu ce presupune raportare la prezent (şi, deseori, la viitor). Izvorul lor de inspiraţie este, undeva, în anii '80-'90. Clasa politică este net inferioară clasei de mijloc din România. La limită, un angajat din middle management - luat la întâmplare, închizând ochii şi punând degetul pe o listă - are şanse mai mari de a şti să aplice proceduri şi să pretindă performanţă, decât marea majoritate a celor ce legiferează la Bucureşti. Aceasta este perspectiva la care mă refer când spun că vestea bună adusă de Platforma România 100 este "un alt chip", acolo sunt oameni care au răzbit prin forţe proprii în profesiile lor, care ştiu ce înseamnă sarcină şi termen-limită, delegare de atribuţii şi răspundere pentru eşec. Există, deci, resursa umană, cum se spune în multinaţionale. Ceea ce lipseşte încă este un ţel limpede, precum şi disponibilitatea de a se întâlni cu straturile atemporale ale societăţii româneşti, nu doar cu tinerii din oraşele mari, care sunt oricum dornici de o alternativă civilizată.
2. Şansa Platformei România 100 - şi cu asta răspund şi la întrebarea privind speranţa - este ca Dacian Cioloş (1) să decidă cât mai repede dacă aceasta e menită să fie un partid sau nu, iar dacă răspunsul este da, (2) să devină activ, să-şi prezinte ideile şi să se pronunţe asupra temelor majore din spaţiul public. Este evident că bazinul iniţial al acestui potenţial partid este cam acelaşi cu electoratul USR. E nevoie, deci, de o lămurire şi în ceea ce priveşte această relaţie. Dar şi mai important este ca Dacian Cioloş să îşi asume atât propriile limite - de pildă, că nu e un bun orator -, cât, mai ales, propriile atuuri - de pildă, că modestia lui stârneşte respect. Singurul model de conducere care funcţionează în România - aşa suntem, deşi tot refuzăm acest gând de 28 de ani încoace - este cel al liderului sigur pe sine, care transmite încredere şi stabilitate.
România 100 este fie o mişcare cetăţenească, şi atunci ar trebui ca reprezentanţii ei să meargă printre oameni, ca apostolii, şi să schimbe mentalităţi, fie este un partid politic ante portas, şi atunci conducătorii săi nu mai au de întârziat în a spune cum vor să cucerească puterea. Nimeni nu le-o va lăsa în faţa uşii, să o culeagă de jos când se trezesc.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
