1. Fostul premier Dacian Cioloș a lansat, zilele trecute, Platforma 100. Deja sunt zeci de mii de aderenți. Ce propune nou și bun pentru țară acest program?
2. Ce șanse are să se impună, pe atât de agitata scenă politică românească, un nou partid, fie el condus și de un fost prim-ministru?
Sabina Fati
redactor-șef adjunct "România Liberă"
"Fostul premier are șanse mari să revină, dacă devine mai activ și mai incisiv"
1. Dacian Cioloș a ratat momentul politic favorabil din prea multe scrupule sau dintr-un calcul greșit. Înainte de alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, când a primit invitații atât din partea PNL, cât și dinspre Uniunea Salvați România, Cioloș a preferat să stea deoparte, invocând promisiunea făcută la începutul mandatului său de premier, că nu se va folosi de această funcție ca de o trambulină politică. Reîncălzirea "Platformei România 100" nu vine, însă, cu nimic nou, în afară, poate, de hotărârea lui Cioloș de a face un pas în plus, pe fondul alegerilor din Franța, unde un tehnocrat independent a câștigat în premieră președinția republicii. Dacian Cioloș are, într-un fel, toate atuurile lui Emmanuel Macron, minus succesele spectaculoase ale acestuia din perioada în care era ministru al Economiei, și care au fost motorul noii sale formațiuni. Fostul premier român are, la rândul lui, o imagine bună, după guvernarea de un an și, la fel ca Macron, nu are o ideologie clară. Programul său, Manifestul România 100, este o listă de generalități, prin care ar vrea să cucerească pe toată lumea. "Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta", spunea în campania electorală actualul președinte al Franței. Dacian Cioloș s-a temut până acum să-și asume o poziție fără culoare, dar în trendul post-ideologic ar putea să-i cucerească pe cei care fac parte din mișcarea "#Rezist", sau mai nou, "#Insist", și care pun în centrul revendicărilor lor statul de drept și lupta anticorupție. În Manifestul lui Cioloș, pe primele trei locuri se află promisiunile "#1 Susținem o Românie fără corupție"; "#2 Susținem o Românie cu o clasă politică responsabilă"; "#3 Susținem o Românie guvernată cu bun simț", iar în deschiderea site-ului se află fotografia de sus a Pieței Victoriei, cu zeci de mii de oameni care au format tricolorul astă iarnă. Aceștia sunt alegătorii pe care ar vrea să-i racoleze, numai că, pentru a-i cuceri, Cioloș trebuie să facă mai mult decât atât. Pe de altă parte, ar fi vorba de electoratul pe care mizează și USR. Spre deosebire de Cioloș, Uniunea Salvați România, prima formațiune cu adevărat nouă, care s-a impus la alegerile parlamentare, este total dilematică din punct de vedere ideologic, iar deputații și senatorii USR sunt atât de dreapta, cât și de stânga. De la ortodoxism la marxism, Uniunea acoperă toată gama. Or, e mult mai ușor să se impună cineva care nu e nici de stânga, nici de dreapta, decât o formațiune cacofonică. USR a avut succes fiindcă a venit cu oameni noi și curați, dar la aproape șase luni de când a promis să facă opoziție, vocea celor din Uniunea Salvați România e slabă, partidul pare dezorganizat și fără o viziune clară asupra viitorului său.
2. Fostul premier își păstrează o cotă mare de încredere, 35% (agenția "Avangarde", 16 mai 2017), fiind pe locul șase, după Călin Popescu Tăriceanu și Victor Ponta, dar nehotărârea lui de a se pune în fruntea unei mișcări sau de a aștepta biletul de intrare de la USR îl face să piardă timp prețios. Are șanse să revină, dacă devine mai activ, mai incisiv în criticile sale la adresa puterii și mai ales dacă-și organizează în teritoriu o adevărată Mișcare, după modelul lui Macron. În toată lumea, partidele tradiționale și politicienii lor pierd teren în favoarea unor formațiuni noi, în fața unor lideri proaspeți, recrutați mai ales dintre tehnocrați. În România, structura electoratului este în schimbare, prin restrângerea naturală a votanților PSD, prin extinderea internetului și mărirea numărului de utilizatori. Monopolul informației, care până nu de mult se afla în mâinile presei tradiționale, a fost demolat de lumea virtuală, și această schimbare majoră va modifica felul de a face politică și în România. Depinde de abilitățile de comunicare și de management ale lui Dacian Cioloș, să se impună la alegerile viitoare.
CRISTIAN GROSU
redactor-șef cursdeguvernare.ro
"Dincolo de programul lui Cioloș se simte onestitatea"
1. Scăderea calității actului politic nu e un cusur strict românesc. Nici măcar aici nu suntem originali. Calitatea leadership-ului, având drept consecință fractura elitelor de realitate și de mase, e o problemă globală. Teama cea mare este că exemplele recente (Trump în SUA, și cele aproape 40 de procente ale lui Le Pen în Franța) ar putea fi doar deschiderea listei.
Românii au, totuși, ceva foarte original: "elitele" politice seamănă "prea mult" cu cei pe care-i reprezintă. Nu au, adică, acel element de înțelegere și adecvare suplimentară care să le configureze ceea ce îndeobște se numește viziune. La intersecția dintre turnanta tendinței globale a eșecurilor politicii tradiționale cu ulița originalității românești, a apărut programul România 100 al lui Dacian Cioloș, care, așa cum arată, e doar un pas către momentul de combustie care ar putea trezi la realitate o națiune.
Pare bizar, dar nu e: Programul România 100 conține mai toate fantasmele politice ale populiștilor din campaniile electorale. Ceea ce îl deosebește însă fundamental este lipsa acelei substanțe lipicioase și puturoase dintre măsurile de viitor asumate. Adică, exact ceea ce face diferența între planul realist, bazat pe viziune, și o simplă listă de promisiuni. De-a lungul anilor, am citit zeci de versiuni de "programe politice": nimic "în neregulă", dacă era să le iei la silabă. Și totuși, din toate răzbătea un soi de indecență crâncenă. Simțeai că partidul care ți le vâră sub ochi vrea să-ți fure portofelul, să-ți pipăie nevasta și să plece la furat cu mașina ta. Programul România 100 al lui Dacian Cioloș e altfel tocmai pentru că se simte dincolo de el acea onestitate cu care oricine poate empatiza. E senzația pe care reușește să o transmită, că orice om de bună credință ar face la fel - atenție! - asumându-și nu doar măsurile bine intenționate, ci și greutățile pe care le presupune implementarea unui asemenea plan. Dacă cineva - oricine, salariat, antreprenor, funcționar - s-ar așeza să facă în mod realist un asemenea plan, îl va găsi mai degrabă asemănător cu planul lui Cioloș, decât cu flecăreala din programele partidelor tradiționale. De ce? Eu cred că "de vină" e îngerul cetățeanului care doarme în fiecare votant. Și care așteaptă să fie trezit de neliniștea care să-l pună să gândească, așa simplu și după mintea lui, un asemenea plan.
Ei bine: marele "politician" pe care-l așteaptă, fără s-o știe, toată lumea, e cel care-ți cere să faci un plan. Nu pentru România mare, ci pentru România fiecăruia; ba chiar pentru mai puțin: pentru viața fiecăruia. Vreau să văd politicianul care, cu ochii la o țintă fixată după cea mai limpede expertiză și cea mai tenace bună-credință, să se ridice și să-i ceară fiecărui votant, exact așa cum la un moment dat J.F. Kennedy le ceruse americanilor: Vă cer planul după care fiecare dintre voi e dispus să-și construiască România lui, nu socotelile pe care și le face statul cu fiecare din voi, în genunchi.
2. Întrebarea este: până unde și cu ce ar ajunge la electorat un asemenea mesaj? Într-o Românie care pe jumătate este rurală și trăiește de azi pe mâine, iar în rest este alcătuită din orașe mici (6-7 într-un județ), unde o bună parte dintre locuitori sunt mai derutați și lipsiți de speranță și plan. În România e nevoie de o masă critică a celor care trăiesc și văd țara lor și lumea după un plan. Cine-l sprijină pe Cioloș?
MIHNEA MĂRUȚĂ
redactor-șef pressone.ro
"România 100 este un «alt chip» în politica noastră, unul mai adecvat prezentului"
1. Vestea bună pe care o aduce Platforma România 100 este apariția unui alt chip în politica noastră, unul mai adecvat prezentului și cu o mai mare consistență lăuntrică. Protestele de stradă din luna februarie au ajuns la o asemenea amploare, și pentru că segmentul cel mai dinamic al societății românești, cel care trage țara după sine economic, dar mai ales mental, nu se regăsește în chipurile, în discursurile și, în general, în tipologiile celor ce dețin puterea în România. E o inadecvare pe multiple paliere - profesional, de IQ, de cultură generală, ba chiar și fizionomic.
Miniștrii și parlamentarii noștri nu gândesc, nu arată și nu vorbesc precum zecile de mii de români care au un serviciu ce presupune raportare la prezent (și, deseori, la viitor). Izvorul lor de inspirație este, undeva, în anii '80-'90. Clasa politică este net inferioară clasei de mijloc din România. La limită, un angajat din middle management - luat la întâmplare, închizând ochii și punând degetul pe o listă - are șanse mai mari de a ști să aplice proceduri și să pretindă performanță, decât marea majoritate a celor ce legiferează la București. Aceasta este perspectiva la care mă refer când spun că vestea bună adusă de Platforma România 100 este "un alt chip", acolo sunt oameni care au răzbit prin forțe proprii în profesiile lor, care știu ce înseamnă sarcină și termen-limită, delegare de atribuții și răspundere pentru eșec. Există, deci, resursa umană, cum se spune în multinaționale. Ceea ce lipsește încă este un țel limpede, precum și disponibilitatea de a se întâlni cu straturile atemporale ale societății românești, nu doar cu tinerii din orașele mari, care sunt oricum dornici de o alternativă civilizată.
2. Șansa Platformei România 100 - și cu asta răspund și la întrebarea privind speranța - este ca Dacian Cioloș (1) să decidă cât mai repede dacă aceasta e menită să fie un partid sau nu, iar dacă răspunsul este da, (2) să devină activ, să-și prezinte ideile și să se pronunțe asupra temelor majore din spațiul public. Este evident că bazinul inițial al acestui potențial partid este cam același cu electoratul USR. E nevoie, deci, de o lămurire și în ceea ce privește această relație. Dar și mai important este ca Dacian Cioloș să își asume atât propriile limite - de pildă, că nu e un bun orator -, cât, mai ales, propriile atuuri - de pildă, că modestia lui stârnește respect. Singurul model de conducere care funcționează în România - așa suntem, deși tot refuzăm acest gând de 28 de ani încoace - este cel al liderului sigur pe sine, care transmite încredere și stabilitate.
România 100 este fie o mișcare cetățenească, și atunci ar trebui ca reprezentanții ei să meargă printre oameni, ca apostolii, și să schimbe mentalități, fie este un partid politic ante portas, și atunci conducătorii săi nu mai au de întârziat în a spune cum vor să cucerească puterea. Nimeni nu le-o va lăsa în fața ușii, să o culeagă de jos când se trezesc.