Cântecul imprimat în lut
- V-ați câștigat celebritatea în Franța ca mare restaurator de biserici, deși în România erați cunoscut mai degrabă ca pictor, membru al grupului Prolog. Cum se explică această metamorfoză?
- La mine totul se întrepătrunde și se influențează, într-un plan subtil, pe care nu știu să-l definesc. Eu nu-mi câștig existența din pictură, și atunci fac restaurare. Trebuie să fii tare când faci artă. Restaurarea este o profesie a echilibrului, pictura, în schimb, te doboară. Prefer să fac restaurare, pentru că sunt mai liniștit. Mă duc la prânz să mănânc, la fel și seara, dar când pictezi, nu mai mănânci și nu mai dormi. Te scoli la cinci, te duci pe malul mării să desenezi, sau seara, când apar stelele, și asta te rupe, te consumă total, participarea e uriașă, emoția... Restaurarea, în schimb, îți aduce o siguranță, a doua zi știi că începi cu începutul - ziduri, schele, începi să cureți iar centimetru cu centimetru, cu perpetua uimire a ceea ce descoperi. Responsabilitatea față de zidul pe care îl am în față este cam la fel cu aceea a medicului care are în mâna lui un om. Medicul face bine un om și îi prelungește viața. Restauratorul prelungește viața unei materii care are un conținut. Dar conținutul ăsta are și el ceva viu, chiar dacă e pictat pe un perete. Există o energie în el. Energia unor civilizații care au avut un suflet. Acest suflet rămâne undeva în obiect. Rămâne într-un melanj misterios și indicibil. Am să vă spun o poveste tulburătoare. Un olar a făcut la roata sa, acum o mie de ani, un ulcior. Și a cântat pe când îl făurea. Ei bine, prin tehnologia avansată de azi, s-a reușit să se descifreze amintirea acelui cântec, rămas înregistrat în materie, vreme de o mie de ani. Un murmur gingaș. Fizicienii pasionați de subtilitatea infinitezimală a Universului au reușit să o facă. Cum e posibil așa ceva? Cum a putut rămâne acolo, în lut, acea energie extraordinară și fină? Pe mine nu m-a mirat foarte tare. Viața e așa de diversă și pasionantă, încât nu e nimic ireal ca o voce omenească să rămână imprimată în lut, pentru o veșnicie.
Ochiul roșu din zidul bisericii
- Ce stare trăiți, cocoțat pe schela unei biserici, față în față cu sfinții pe care urmează să-i reînviați prin culori?
- Am observat ceva foarte interesant. Că forța unei picturi vechi, degradată, are o cu totul altă putere decât o avea când fusese pictată, la început. Am avut multe asemenea revelații, multe momente pline de farmec. Mai cu seamă unul nu-l pot uita. Eram în Bretania, acum câțiva ani, într-un mic orășel, Saint Mer La Grande. Restauram o pictură murală din secolul XVI, într-o capelă a bisericii celei mari din oraș. Eram pe schelă și lucram pe plafon. Trebuia să degajez această pictură murală veche de straturile mai noi de pictură care o acoperiseră. Și, degajând cu scalpelul straturile de var, am avut surpriza extraordinară să dau de o urmă de roșu. Și mă întreb: "da' unde poate să ducă?". Am continuat cu sufletul la gură și am văzut că urma de roșu s-a închis sub forma unui ochi. Un ochi care mă privea. Prima dată după sute de ani! Cum să nu fii mișcat și uimit de ceea ce îmi transmitea imaginea aceea, în aparență înțepenită? Dar câtă viață avea! Pe urmă am continuat și am descoperit, rând pe rând, un obraz, un nas, celălalt ochi, gura, părul și, iată, a apărut și sfântul. Și după ele, toată scena cu costume de epocă. Și totul, pe un plafon de zeci de metri pătrați. Ăsta a fost un moment puternic. Și îmi mai amintesc cum, lucrând la acea pictură murală, mi s-a întâmplat și un accident. Mi-a intrat o așchie de var în ochi, care m-a făcut să merg la doctor, să nu lucrez pe urmă decât cu un ochi. Mi-am zis că poate e un ceva care a făcut să mă aducă în situația asta. Poate fi o simplă coincidență, dar și o determinare. Căci am mai lucrat în Bretania și în alte capele, și-am simțit că se întâmplă ceva ciudat și acolo, dar nu știam ce anume. Între timp am aflat că există în Europa o energie subterană foarte puternică. Pleacă din Rusia, trece prin Europa prin Austria, se duce în Germania și trece prin Franța, exact prin localitatea aceea în care lucrasem eu: Saint Mer La Grande. Trecea chiar pe sub acea biserică. După asta, fluxul de energie se pierde în ocean, într-un alt loc extraordinar, printr-o capelă ce se află la numai câțiva metri de o faleză, în fața mării, cu zgomotul ei de o profunzime incredibilă. Energia asta am simțit-o din plin prin Bretania. Meșterii cei vechi își ridicau bisericile pe locuri puternice, iar eu am întâlnit foarte multe pe acolo. Cum sunt și în România. Locurile din Bretania sunt locuri din piatră. Bretania e toată numai piatră, cu un magnetism foarte puternic și o încărcătură geologică plină de radiații. Sunt locuri în Bretania unde nu e bine să-ți construiești case, pentru că radiațiile din interiorul pământului sunt foarte puternice. Bretania e plină de exemple din astea. Un ținut foarte misterios, care a fost cândva celtic.
- Poate și pentru asta, expoziția dvs. se cheamă "Pământ românesc, pământ breton, loc de credință"?
- Da. Dar și pentru că și Bretania, și România păstrează valori ce pentru mine sunt esențiale: valorile creștine.
"Ce știm noi despre misterul existenței?"
- Până la urmă, care e satisfacția maximă a profesiei dvs.? Există un vârf de bucurie și mulțumire, un "Evrika!" al pictorului restaurator?
- Noi, restauratorii, atingem valorile cu mâna. Le atingem cu tehnicile noastre avansate, dar de multe ori uităm să le contemplăm. Sau, cel puțin așa e în Franța. Dar aici, la București, am avut în Facultate niște profesori extraordinari. Erau oameni de știință, medici, dar erau și specialiști în desen și anatomie artistică. Și atunci m-am apucat să-i invit în Franța, căci eram interesat de ceea ce făceau ei. I-am invitat la Paris pentru niște mastere de cercetare. Ce încerc să fac eu este o punte fertilă în restaurare. O punte între tehnică și imagine. Între chimie, fizică și matematică, și lumea sensibilă a poeziei, a muzicii și desenului. Când am făcut acest studiu și l-am arătat la Sorbona, o profesoară de fizică mi-a spus: "D-le Scărlătescu, trebuie să ne dăm mâna. Eu sunt profesoară de fizică cuantică și dvs. vorbiți despre Richard Feynman, fizicianul care spune că, odată cu Einstein, frontiera dintre științele exacte și lumea poeziei s-a desființat. Nu mai e! Că nu mai știm ce înseamnă, nu mai știm clar care e". Iar Părintele Stăniloae, pe care l-am cunoscut în țară, spunea, și nu pot uita cuvintele lui: "Ce știm noi despre misterul existenței?".
Gardurile de lemn și grupul Prolog
- D-le Scărlătescu, pentru dvs. arta este o magie. Când v-ați dat seama că sunteți atras de ea?
- Totul mi s-a întâmplat într-o singură zi! Aveam 12 ani, și în ziua aia, veneam de la Școala Centrală unde eram elev, când, pe strada Polonă, am văzut un pictor cu șevalet. Ședea liniștit și concentrat și picta niște case. M-am oprit și m-am uitat îndelung la el. Nu mă mai puteam mișca din loc. Pe urmă, m-am dus glonț acasă, și le-am cerut bani părinților mei, pentru culori. Simțeam că nu mai pot amâna o secundă să încerc și eu să pictez. Și m-am apucat. Mai întâi, am început să pictez după fotografii, după tot ce-mi cădea la îndemână. După care a venit rândul profesorilor de desen de la școală. M-au încurajat și m-au trimis la tot felul de concursuri, am luat și un premiu, ba, m-am văzut și într-un jurnal de film - că așa era pe atunci, erau jurnale înaintea filmelor. Și, încurajat fiind, am continuat. Sufletul meu a fost luat de valul desenului și al picturii. Și m-am dus cu ochii închiși la "Tonitza", liceul de artă din București, și la Institutul "Nicolae Grigorescu". Și am început să pictez cu multă râvnă și poftă, încă din liceu. După facultate, i-am întâlnit pe pictorii Horea Paștina și pe Horia Bernea. Bernea nu vorbea foarte mult, dar m-am trezit că m-a propus și am primit, datorită lui, "Premiul tineretului" pe 1979. La Institut, am mai beneficiat de doi oameni minunați, care mi-au fost profesori. Azi nu mai sunt printre noi: Brăduț Covaliu și Marin Gherasim. De Brăduț Covaliu am fost foarte legat. Mă luase aproape ca pe un copil de suflet, până să plec în Franța. Era președintele Uniunii pe atunci. Un pictor de excepție care m-a format prin puterea artei lui, prin forța pe care picturile lui o degajau. Niște ani mai târziu, mi-a fost și profesor. Unul cu mare personalitate. Iar asistentul lui din acei ani era Marin Gherasim, altă mare personalitate a plasticii românești, un teoretician, un om de mare cultură și pedagog fără pereche. El a fost pentru mine, în anii de la Paris, îngerul păzitor. Și sacul cu noroc nu s-a golit. Și pe urmă l-am întâlnit pe Horea Paștina, la Ploiești. El era profesor la o casă de cultură de acolo, eu eram profesor de desen la țară, undeva, pe lângă Plopeni. Prietenia cu Horea Paștina și Marin Gherasim mi-a deschis alte căi. Marin Gherasim m-a îndreptat spre un om excepțional: Aurel Broșteanu. Era critic de artă interbelic, care scrisese la revista "Gândirea". Am început să îl vizitez des, la Ploiești. Imediat l-am întâlnit pe Paul Gherasim. Chiar atunci începuseră să se pună primele baze ale grupului "Prolog". Eram încă foarte mic atunci, dar Paul Gherasim a venit la mine la atelier, mi-a văzut picturile, dar și niște garduri vechi pe care le strânsesem de undeva, din Prahova, din munți. (Pe mine mă pasionează și lemnul, are o calitate și o căldură ce nu pot fi exprimate. Nu știu de ce.) Dar gardurile alea vechi mai aveau ceva în plus. Aveau pe ele mușchi verde, licheni albi, erau tot felul de lucruri acolo, care făceau din ele niște obiecte de artă în sine. În urma întâlnirii cu Paul Gherasim, treptat, am fost primit în Prolog. Am și expus cu ei, de mai multe ori, sub garanția eruditului om de cultură Andrei Pleșu, cooptat, și el, în această mișcare. Pe urmă, însă, am plecat în Franța, neștiind care-mi va fi viitorul.
1987. Saltul în ocean
- Cum v-ați hotărât să faceți pasul de a rămâne într-o țară străină?
- Am plecat ca turist, să văd câteva muzee. Mă îndemnase Paul Gherasim, dar mi-a spus să merg, să văd și să mă întorc, că aici mi-e locul. Dar eu aveam un alt destin, pe care nu mi-l știam încă. Ajuns în Franța, n-am fost impresionat de nimic de acolo. Am stat multă vreme cu îndoiala în suflet: să rămân sau nu? Până când le-am telefonat părinților mei, și ei mi-au spus: "Nu te mai întoarce. Aici e de rău!". Așadar, nu am fost ghidat de propria mea dorință. Am rămas în Franța mai mult ca să fiu pe placul familiei mele, care aveau nădejdea că Occidentul mă va împlini profesional. Așa m-am aruncat în ocean. Era în 1987.
- Cum v-ați descurcat la Paris?
- Am trăit, pur și simplu, de azi pe mâine, fără să știu ce să fac, într-o anumită disperare: cu ce trăiesc?, ce fac acolo? unde stau? Cum nu am găsit nimic de închiriat, am stat o vreme într-un campus religios pentru refugiați. Apoi am ajuns la un pictor român, despre care nu se mai vorbește astăzi, un om cu mare talent și un tip debordant, Nicolae Georgescu. "Știu drumul tău, vino să lucrezi la restaurare", mi-a zis. Eu făcusem în România, după facultate, niște cursuri de restaurare cu Vasile Drăguț. După care lucrasem puțin pe un șantier de pictură murală. Dar esențialul l-am învățat în Franța. Și așa s-a făcut că am lucrat cu Nicolae Georgescu pe șantierele de restaurare franceze, câțiva ani buni. Apoi, am luat-o pe cont propriu. Câtorva inspectori francezi de la monumentele istorice le-a plăcut ce fac și mi-au dat de lucru. Așa s-a închegat munca mea de restaurare, care m-a acaparat total. Pentru că de îndată ce intri în mașinăria asta ești permanent în competiție și nu trebuie să greșești. Dar n-am pierdut complet contactul cu prietenii din țară, de la Prolog. În Franța am pictat zeci de ani, deși nu am arătat nimic, nimănui. Lucram febril și pasionat. Acum doi ani, când i-am arătat câte ceva lui Paul Gherasim (erau câteva picturi pe lemn, făcute în Bretania, între două șantiere), el mi-a zis" "De-acum ești iar în Prolog".
Emoția de a privi un copac
- Cum vedeți România?
- Mă doare că văd un patrimoniu abandonat. O mare parte din patrimoniul care trebuia păstrat cu respect a fost distrus programatic în comunism, pentru a da naștere acestui Centru civic din București, după moda Chinei și Coreei de Nord. Sub lumina sumbră a unor concepte ideologice, au distrus un patrimoniu esențial. Iar cel care a rămas, și a rămas destul, este fie prost restaurat, fie complet abandonat. Asta e o problemă care trebuie să facă obiectul unor reacții politice la cel mai înalt nivel. Și pe urmă, există un prea mare amestec de arhitecturi, aici.
- Unde vă simțiți dvs. acasă, d-le Scărlătescu: în România sau în Franța?
- Casa mea nu este nici aici, nici în Franța. Și nu încerc nici senzația că trăiesc rupt între două țări. M-am născut în România, dar de aici mi-a fost dor doar de câțiva oameni, pe care-i întâlnești greu în lumea asta: Paul Gherasim, Horea Paștina, ceilalți colegi de care am fost apropiat, oameni care m-au cunoscut, m-au înțeles, mi-au văzut fragilitățile, defectele și calitățile. Dar nu știu dacă în România mă simt acasă. După cum nu mă simt nici în Franța. Eu mă simt acasă în pădure. Pădurea cu izvoare și cu toată magia ei. Acolo este casa mea, ca să fiu sincer. Și, slavă Domnului, am cutreierat multe păduri, și în Franța, în Alpi, și acasă la noi. Pădurea românească este extrem de vie și de frumoasă și am purtat-o cu mine în suflet pe oriunde am fost.
- Ce vă lipsește cel mai mult la Paris?
- Îmi amintesc cum în România, când eram cu colegii mei, mă simțeam mai sigur. Pentru că nu eram așa singur. Mai mergeam în atelierul unuia, mai în al altuia, mai stăteam la un pahar de vorbă și povesteam despre orice. Iar asta îți dă o plinătate de care în Occident nu ai parte prea des. Francezii nu prea vorbesc. Relațiile lor sunt limitate. Mai mult profesionale. Nu există acolo deschiderile foarte omenești pe care le avem noi, în țara asta. Asta mi-a lipsit cel mai mult. Dar apoi m-am adaptat. Azi, dacă privesc îndelung un copac, pot să suplinesc lipsa căldurii omenești.