ANCHETĂ - Simţiţi Lumina Învierii?

- Se spune că în noaptea de Paşti, odată cu Învierea Mântuitorului, când cerurile se deschid, se lasă peste lume o lumină biruitoare. E un mit creştin, o metaforă, sau chiar se schimbă ceva şi în sufletul nostru? Coboară cu adevărat Lumina Învierii în lume ca o promisiune de iertare şi de iubire? La întrebările noastre au acceptat să răspundă patru scriitori, prieteni apropiaţi ai revistei -

Monica Pillat
Iubirea care sparge mormântul

Pentru mine, Paştele e întotdeauna filtrat prin vitraliul amintirii. An de an, refac drumurile rituale pe care le făceam cu părinţii mei spre Schitul Mai­ci­lor, bisericuţa din fostul cartier Uranus, care a fost mu­tat, supravieţuind în­ghe­suit între blocuri. Pe vre­muri, lăcaşul sfânt era în­con­jurat de o gră­dină mi­nunată. Când preotul ieşea la miezul nopţii şi luam cu toţii lumina de la el, gră­dina de flori se trans­for­ma într-o grădină de lu­mi­nă.
Însă amintirea cea mai mişcătoare în legătură cu această lumină a Învierii o am de la şase ani, când ma­rea pictoriţă Olga Greceanu a venit în vizită la bunica mea, Maria Pillat. Toc­mai se în­­tor­sese de la Ie­ru­sa­lim, un­de fusese mar­toră la clipa când din cer a coborât fla­că­ra sfântă şi a aprins lumina. Luase ea chiar din această fla­cără împărţită de preot şi spunea că e o fla­cără rece, care nu te arde. Olga Gre­ceanu po­vestea cu atâta însufleţire, cu atâta transfigurare, încât ne-a dat şi nouă puţin din acea lumină extraor­dinară. Lumină din lumina ei.
Cred, însă, că lumina nu vine numai din cer, ci şi dinăuntrul nostru, ca răspuns la chemarea din nevăzut a lui Iisus. Vine când ne este dor de Dumnezeu. Dacă nu vine, înseamnă că nu ne-am deschis destul sufletele, că am rămas opaci. E o lumină pe care o putem primi oricând, nu doar de Paşte, fiindcă Dumnezeu e cu noi întotdeauna.
Îmi amintesc că eram odată la facultate, într-una din zilele mele foarte obositoare de profesorat, după multe ore de curs. Şi colega noastră, Luminiţa Niculescu, îl in­vitase pe mitropolitul Nicolae Corneanu să ne vorbească nouă şi studenţilor despre credinţă şi des­pre frumos. Era mohorât afară şi voiam să plec acasă. Dar mi-am învins oboseala şi am rămas. Când acest părinte subţire, în su­ta­na lui neagră, a început să vor­bească în amfiteatru, am simţit cum îmi dispare brusc istovirea şi cum în locul ei mă învăluie o lu­mină care mă spală de toată zgura zilei şi de tot cenuşiul din afară şi dinăuntru. N-am trăit niciodată în pre­zenţa nimănui asemenea trans­fi­gurare. M-a ri­dicat în altă zonă a spiritului şi m-a primenit lă­un­tric. După ce el a plecat, lumina aceasta a rămas multă vreme în mine. Şi mă întreb: dacă el putea emana atâta lu­mină, încât a transfigurat o sală în­trea­gă, cum oare trebuie să se fi simţit ucenicii în preajma lui Iisus? Cred că lumina dumnezeiască e lumina aceea care te înnoieşte, te învie, te ridică de la pâmânt. Dar, uneori, când ne este dat să ne cu­fun­­dăm într-o durere profundă, avem de trecut prin­tr-un întuneric fără margini, ca s-o putem primi.
În copilărie, am avut şi eu un moment de graţie, în Vinerea Mare, când am mers să înconjur bise­rica. Am avut deodată senzaţia că între răstignirea lui Iisus de acum 2000 de ani şi acel moment nu mai exista nicio barieră temporală. Trăiam clipa ca şi cum s-ar fi întâmplat atunci. Iar durerea era atât de mare, încât am înţeles de ce simţi nevoia să posteşti. Nu e vorba de nicio abţinere. Când te doare jertfa lui Iisus atât de mult, nu-ţi mai vine nici să mănânci, nici să bei. Sufletul nu mai vrea să ştie de nimic.
Lumina aceasta a Învierii, despre care se vorbeşte, e de fapt...iubirea. E iubirea care sparge mormântul, care trece cu moartea pre moarte călcând. Iubirea lui Iisus sfâşie bezna, învingând timpul şi moartea, ca să ne apere de deznădejde şi să nu ne lase singuri niciodată.


Veronica D. Niculescu
Păsările albe

Voi povesti despre primăvara când am adus pentru prima oară lumina în mine şi-n casă. A existat un moment când mi-a căzut un văl de pe ochi şi am înţeles bezna în care trăiam.
Traversam un lung episod depresiv, din care mi se părea că n-o să mai ies niciodată. Începuse cu o întâmplare reală neplăcută, cineva îmi făcuse rău din senin. Mă învinovăţeam neîncetat: cum per­mi­sesem să se ajungă aco­lo? A urmat tot ce ur­mează într-o depresie gra­vă. Oboseala teribilă. Lipsa capacităţii de-a mă bucura. Spaimele. Ru­şi­nea. Disperarea. Căutam cu nesaţ un strop de lumină, chemam în casa mea cuminţenia, seni­nă­tatea şi liniştea, dar nu înălţam privirea destul.
Am căutat să mă afund în muncă, să uit. M-am izo­lat. Trăgeam îngrozitor. Ajuta, dar nu suficient. Fiindcă de câte ori mă opream din muncă, consta­tam că nu mai era nimic în jurul meu. Niciun sprijin. Tot ce îmi oferea realitatea era acelaşi rău străin care continua, împingând cu îndârjire din afară. Oricât m-aş fi izolat, oricât m-aş fi ascuns în ceea ce consideram chilioara mea, unde-mi do­ream să fie posibil doar binele, răul acela mă gă­sea şi continua să mă împungă. La ce atâta sufe­rinţă? Cum şi cât puteam să mai continuu aşa?
Citeam din "Demonul amiezii" al lui Andrew Solomon, cu precauţie, subliniind pasaje. Lipeam pe răni fraze precum aceea că depresia este "o suferinţă ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrăneşte cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor". Sau că: "Depresia e un diavol care te lasă îngrozit". Dar şi că: "Trebuie să cău­tăm credinţă (în orice: în Dumnezeu sau în eul nostru, sau în alţi oameni, sau în politică, sau în frumuseţe, sau orice altceva)."
Rătăceam. Am ajuns, într-una dintre plimbările mele, într-o biserică din centrul Bucureştiului. M-am oprit direct în faţa unei icoane, ruşinată, îngrozită că nici măcar nu ştiu să mă rog. Acolo am citit, în litere de mozaic, câ­teva cuvinte pe care le căutasem atâta vreme, ca un orbete în beznă. Spuneau: "Veniţi la mine". Şi atunci s-a făcut deodată lumină.
Apoi, chiar în Postul Paştelui, am citit şi povestea ceşcuţei. Ştiţi povestea ceşcuţei? A rostului su­fe­rinţei. A drumului nostru prin viaţă, cu tot ce trebuie îndurat şi de ce. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, nu m-ar fi atins aşa tare. Dar am descoperit-o singură, când eram mai strivită. Este şi azi povestea care îmi ridică povara şi-mi face suferinţele acceptabile.
Ceva mai devreme, într-una din acele zile înnegurate, când por­nisem prin oraş şi mintea mea se certa cu răul care nu voia să mă lase în pace, pe lângă Biserica Kretzulescu, m-a lovit o pasăre în cap. Din senin şi puternic. Speriată, m-am uitat împrejur, con­vin­să că a fost un porumbel sau o cioară. Simţisem pasărea neagră năpustindu-se, îi auzisem fâlfâirea. Dar cu ochii nu vedeam nimic împrejur. Şi totuşi, aveam părul răvăşit într-o parte, pielea capului zgâriată. Ce mă plesnise?
Peste o vreme, în exact acelaşi loc din curtea Bisericii Kretzulescu, am primit Lumina de Paşte. Deja eram înseninată, suferinţa mi se transformase în bucurie, înţelegeam că trecem prin toate cu un rost. Atunci, pe cerul Nopţii de Înviere, s-a rotit la nesfârşit un stol de păsări albe şi mari. Pescăruşi plutind lin, cu aripile luminate de jos, dinspre pământ. În primăvara aceea am adus pentru prima oară acasă Lumina.
Ne stă în puteri să alegem pasărea neagră, care ne răneşte şi se ascunde în bezna de nescrutat cu privirea, sau păsările albe, purtătoare de lumină şi adevăr.


Matei Florian
Mâini cu lumină

"Veniţi să luaţi lumină", a zis preotul, iar mâinile s-au întins către el, au atins lumina, au devenit ele însele lumină. O bisericuţă întreagă plină de mâini, mâini care se apropie una de alta, se ating şi devin lumină. La capătul lor, acolo unde se sfârşesc mâinile, încep oamenii. Oamenii, ca prelungire a unor mâini cu lumină. Oamenii ăştia care îşi şoptesc bucuria învierii - Hristos a înviat! Adevărat a înviat! -, oamenii ăştia care poartă, poate fără să ştie, o mare minune în palme. Eşti cu ei, eşti una dintre acele mâini care a luat lumină într-o bisericuţă din munte. Lumina e mică, e fierbinte, e vie. E acolo, în palmele tale, din ea se hrănesc şi alte mâini. Pe unele le ştii, pe altele nu. Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Lumina tot creşte, iese din bisericuţă, e purtată din mână în mână până dincolo de porţile de piatră, acolo unde sunt doar pădurea, frigul şi noaptea. Lumina îi face pe oameni să cânte, toţi împreună, tineri-bătrâni-smeriţi-îngâmfaţi-săraci-bogaţi, ocrotind în palme o flăcăruie tremurată şi plăpândă. Cântăm. Cân­tăm bucuria, toţi laolaltă, suntem prelungirea lu­minii pe care o ţinem în palme. Minunea e cu noi, gata să se stingă, pâl­pâie atunci când te mişti, te arde cu la­cri­mile ei de ceară. Simţi ceara cum ţi se topeşte în pal­me, cum se lipeşte de unghii, ai mâinile pline de ceară şi de lumină, cânţi mai departe. Alţi oameni au candele, dintr-acelea roşii, cu capac, lumina lor e ascunsă acolo, e protejată de vânt, dar n-o vezi, n-o simţi la fel ca pe cea de lumânare. O lumânare mică, zgribulită, îţi fumegă în palme, dă să se stingă. Îţi deschei haina, duci mâna la piept, ocroteşti lumina, te umpli de ceară, de frig. Nu, n-o să se stingă!
Se aud clopotele de jos, din vale, lumea se umple de clopote, de mâini care poartă lumini. Tot mai mică se face lumina ta, e târziu, trebuie să pleci şi tu, cu ai tăi, fiecare cu lu­mi­na lui, toţi împreună. E beznă aici în pădure, e încă zăpadă, e frigul acela pătrunzător, frigul de noapte plină de stele. Nu, n-o să se stingă! Păşeşti cu grijă alături de ai tăi, un vânt rece coboară din munte, vuieşte printre copaci, te întorci, duci iar lumina aproape de inimă, încerci s-o ocro­teşti, o simţi cum abia mai pâlpâie, nu te stinge, o rogi, nu te stinge, e o lu­mânare de ceară care se face tot mai mică, un căpeţel obosit de lumi­nă. Hai, încă un pic. Drumul ăsta prin pădure, de la bisericuţă până la asfaltul unde ne aşteaptă maşina e întotdeauna cel mai greu. Trebuie să nu-ţi stingi minunea. Mi­nu­nea ta plină de ceară, ca o lumânare care fumegă, lumina ta mică, lumina din lumina altora, Lumina. Dacă se va stinge, o vei reaprinde de la ai tăi. Dacă li se va stinge lor, o vor reaprinde de la tine. Mai avem puţin, pădurea vuieşte, e o lumină mare dea­supra, dincolo de stele, uriaşă, de necuprins. Ai vrea s-o iei pe toată cu tine, dar încă nu ai învăţat cum. Îţi ţii mâinile căuş deasupra lumânării şi păşeşti mai departe, încet, cu grijă.


Liliana Ursu
Lumina de lumină

Lumina Învierii e cea dintâi lumină a sufletului meu. Nimic nu o poate egala. Nici depăşi în in­ten­sitate, aromă şi iubire. Lu­mi­na Învierii e candela ne­ador­mită din altarul ini­mii omeneşti. Călăuza noastră în întunericul din jur. Lu­mi­na Harică.
De fiecare dată când o pri­mesc, în noaptea sfân­tă a Învierii Dom­nului nostru Iisus Hris­tos, o simt la fel. Ca pe o minune. Ca o ocro­ti­toare îmbrăţişare a lui Dumnezeu. O feerie. O bucu­­rie şi o uimire deo­po­trivă. Un început de Rai în care mama şi tata şi tot nea­mul nostru sunt iar tineri şi fru­moşi. Nemuritori. Şi mă gândesc acum la câte feluri de aşteptări trăim noi, oamenii. Cea mai frumoasă, mai tandră aşteptare şi mai nădăjduitoare rămâne, pentru mine, aş­tep­tarea Sfintei Învieri şi a Luminii ce o pri­mim în cea mai tainică noapte a anului.
Cu câtă grijă ocrotim flacăra sfântă a lumânării de la Înviere, de când o primim la biserică şi până ce o aducem acasă. Luminăm cu ea locul vieţuirii noastre pământeşti. Ea va rămâne ca o lumânare luminând zi şi noapte dru­mul către El. Ne va fi îndreptar şi ne va schimba în bine vieţile. Ne va da putere la vreme de res­trişte şi alinare în suferinţe.
De Paşti, îmi vin mereu în minte părinţii şi bunicii şi Sibiul mamei şi Apoldul de Jos al tatei şi biserica Sfântului Nicolae din car­tierul Guşte­riţa, de peste podul gării, unde am fost botezată, şi Catedrala unde am primit pri­ma oară Lumina Învierii, bunica aşezându-mi cu mare grijă o mică lumânare în mâna mea de copil de câţiva anişori, dar şi învăţându-mă să cânt "Hris­tos a Înviat"! Şi eu, atât de emoţionată, o tot în­trebam nerăb­dătoare: "Când vine şi la noi lu­mina lui Doamne, Doamne? Să nu ne uite, Buni!".
Sau îmi place să îmi închipui Noaptea Sfintei Învieri la Apoldu de Jos, în bisericuţa de lemn, cu hramul Sfântului Ioan Evanghelistul, de pe dealul din inima satului, adusă tocmai din Ocna Sibiului, în căruţe trase de boi şi de săteni, într-o primăvară a anului 1772. În fiece an, de Paşti, şiruri de lu­mini, oameni frumos îmbrăcaţi în minunatele lor costume, doar alb şi negru, cu lumânări aprinse, coborând dealul spre casele lor, nu înainte de a fi adus lumina şi la mormintele celor plecaţi la Dom­nul, ciocnind ouă roşii chiar acolo, sub blân­da lumină a Învierii...
Dar nu ar fi drept să nu pomenesc şi Bucu­reş­tiul, cu cele două bi­serici ale sufletului meu, bi­serica Sfântul Elef­te­rie din Cotroceni, unde merg de Înviere, de o ju­mătate de veac, şi bi­se­rica Doamnei, unde în­că mai răsună toaca în inima ora­şului şi psalţii ne odihnesc sufletul cu cântările lor şi Părintele Toader ne suie pe toţi la cer, cu chemarea sfântă "Veniţi de luaţi Lu­mi­nă!".
Şi smerita biserica de pe insulă, cum era nu­mită, cândva, Biserica Sfântul Elefterie Vechi din Co­troceni, ctitorită între anii 1743 şi 1744. Schitul era locuit şi slujit de un singur călugăr, ce se ţinea mai cu sea­mă din mierea pe care o aduna din stupii pă­du­rii la care ajungea cu o barcă meşterită de el, dar şi ca să culeagă ierburi de leac. Parcă îl văd aievea, slujind Sfânta Litur­ghie, în micuţa biserică de pe peticul de pământ, mica insulă din inima Co­tro­cenilor. Sau cum credincioşii veniţi pentru spove­da­nie se apropiau de schitul dintre ape, în mici bărci, cum înconjurau bisericuţa cu sufletul plin de rugăciuni şi cu Sfânta Lu­mină primită în noap­tea Învierii, ca o pro­mi­siune a vieţii veşnice.
Şi ei, cei de demult, şi noi, cei de azi, simţim cum din noaptea de Paşti începe să crească în noi o nădejde lucrătoare. Simţim în duh cum ni se aşa­ză pe cap cununa vieţii atotbiruitoare, aşa ca-n cla­sele primare, când luam premiul cu coroniţă şi toată lumea era a noastră. Negrăit de frumoasă.