Monica Pillat
Iubirea care sparge mormântul
Pentru mine, Paștele e întotdeauna filtrat prin vitraliul amintirii. An de an, refac drumurile rituale pe care le făceam cu părinții mei spre Schitul Maicilor, bisericuța din fostul cartier Uranus, care a fost mutat, supraviețuind înghesuit între blocuri. Pe vremuri, lăcașul sfânt era înconjurat de o grădină minunată. Când preotul ieșea la miezul nopții și luam cu toții lumina de la el, grădina de flori se transforma într-o grădină de lumină.
Însă amintirea cea mai mișcătoare în legătură cu această lumină a Învierii o am de la șase ani, când marea pictoriță Olga Greceanu a venit în vizită la bunica mea, Maria Pillat. Tocmai se întorsese de la Ierusalim, unde fusese martoră la clipa când din cer a coborât flacăra sfântă și a aprins lumina. Luase ea chiar din această flacără împărțită de preot și spunea că e o flacără rece, care nu te arde. Olga Greceanu povestea cu atâta însuflețire, cu atâta transfigurare, încât ne-a dat și nouă puțin din acea lumină extraordinară. Lumină din lumina ei.
Cred, însă, că lumina nu vine numai din cer, ci și dinăuntrul nostru, ca răspuns la chemarea din nevăzut a lui Iisus. Vine când ne este dor de Dumnezeu. Dacă nu vine, înseamnă că nu ne-am deschis destul sufletele, că am rămas opaci. E o lumină pe care o putem primi oricând, nu doar de Paște, fiindcă Dumnezeu e cu noi întotdeauna.
Îmi amintesc că eram odată la facultate, într-una din zilele mele foarte obositoare de profesorat, după multe ore de curs. Și colega noastră, Luminița Niculescu, îl invitase pe mitropolitul Nicolae Corneanu să ne vorbească nouă și studenților despre credință și despre frumos. Era mohorât afară și voiam să plec acasă. Dar mi-am învins oboseala și am rămas. Când acest părinte subțire, în sutana lui neagră, a început să vorbească în amfiteatru, am simțit cum îmi dispare brusc istovirea și cum în locul ei mă învăluie o lumină care mă spală de toată zgura zilei și de tot cenușiul din afară și dinăuntru. N-am trăit niciodată în prezența nimănui asemenea transfigurare. M-a ridicat în altă zonă a spiritului și m-a primenit lăuntric. După ce el a plecat, lumina aceasta a rămas multă vreme în mine. Și mă întreb: dacă el putea emana atâta lumină, încât a transfigurat o sală întreagă, cum oare trebuie să se fi simțit ucenicii în preajma lui Iisus? Cred că lumina dumnezeiască e lumina aceea care te înnoiește, te învie, te ridică de la pâmânt. Dar, uneori, când ne este dat să ne cufundăm într-o durere profundă, avem de trecut printr-un întuneric fără margini, ca s-o putem primi.
În copilărie, am avut și eu un moment de grație, în Vinerea Mare, când am mers să înconjur biserica. Am avut deodată senzația că între răstignirea lui Iisus de acum 2000 de ani și acel moment nu mai exista nicio barieră temporală. Trăiam clipa ca și cum s-ar fi întâmplat atunci. Iar durerea era atât de mare, încât am înțeles de ce simți nevoia să postești. Nu e vorba de nicio abținere. Când te doare jertfa lui Iisus atât de mult, nu-ți mai vine nici să mănânci, nici să bei. Sufletul nu mai vrea să știe de nimic.
Lumina aceasta a Învierii, despre care se vorbește, e de fapt...iubirea. E iubirea care sparge mormântul, care trece cu moartea pre moarte călcând. Iubirea lui Iisus sfâșie bezna, învingând timpul și moartea, ca să ne apere de deznădejde și să nu ne lase singuri niciodată.
Veronica D. Niculescu
Păsările albe
Voi povesti despre primăvara când am adus pentru prima oară lumina în mine și-n casă. A existat un moment când mi-a căzut un văl de pe ochi și am înțeles bezna în care trăiam.
Traversam un lung episod depresiv, din care mi se părea că n-o să mai ies niciodată. Începuse cu o întâmplare reală neplăcută, cineva îmi făcuse rău din senin. Mă învinovățeam neîncetat: cum permisesem să se ajungă acolo? A urmat tot ce urmează într-o depresie gravă. Oboseala teribilă. Lipsa capacității de-a mă bucura. Spaimele. Rușinea. Disperarea. Căutam cu nesaț un strop de lumină, chemam în casa mea cumințenia, seninătatea și liniștea, dar nu înălțam privirea destul.
Am căutat să mă afund în muncă, să uit. M-am izolat. Trăgeam îngrozitor. Ajuta, dar nu suficient. Fiindcă de câte ori mă opream din muncă, constatam că nu mai era nimic în jurul meu. Niciun sprijin. Tot ce îmi oferea realitatea era același rău străin care continua, împingând cu îndârjire din afară. Oricât m-aș fi izolat, oricât m-aș fi ascuns în ceea ce consideram chilioara mea, unde-mi doream să fie posibil doar binele, răul acela mă găsea și continua să mă împungă. La ce atâta suferință? Cum și cât puteam să mai continuu așa?
Citeam din "Demonul amiezii" al lui Andrew Solomon, cu precauție, subliniind pasaje. Lipeam pe răni fraze precum aceea că depresia este "o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor". Sau că: "Depresia e un diavol care te lasă îngrozit". Dar și că: "Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva)."
Rătăceam. Am ajuns, într-una dintre plimbările mele, într-o biserică din centrul Bucureștiului. M-am oprit direct în fața unei icoane, rușinată, îngrozită că nici măcar nu știu să mă rog. Acolo am citit, în litere de mozaic, câteva cuvinte pe care le căutasem atâta vreme, ca un orbete în beznă. Spuneau: "Veniți la mine". Și atunci s-a făcut deodată lumină.
Apoi, chiar în Postul Paștelui, am citit și povestea ceșcuței. Știți povestea ceșcuței? A rostului suferinței. A drumului nostru prin viață, cu tot ce trebuie îndurat și de ce. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, nu m-ar fi atins așa tare. Dar am descoperit-o singură, când eram mai strivită. Este și azi povestea care îmi ridică povara și-mi face suferințele acceptabile.
Ceva mai devreme, într-una din acele zile înnegurate, când pornisem prin oraș și mintea mea se certa cu răul care nu voia să mă lase în pace, pe lângă Biserica Kretzulescu, m-a lovit o pasăre în cap. Din senin și puternic. Speriată, m-am uitat împrejur, convinsă că a fost un porumbel sau o cioară. Simțisem pasărea neagră năpustindu-se, îi auzisem fâlfâirea. Dar cu ochii nu vedeam nimic împrejur. Și totuși, aveam părul răvășit într-o parte, pielea capului zgâriată. Ce mă plesnise?
Peste o vreme, în exact același loc din curtea Bisericii Kretzulescu, am primit Lumina de Paște. Deja eram înseninată, suferința mi se transformase în bucurie, înțelegeam că trecem prin toate cu un rost. Atunci, pe cerul Nopții de Înviere, s-a rotit la nesfârșit un stol de păsări albe și mari. Pescăruși plutind lin, cu aripile luminate de jos, dinspre pământ. În primăvara aceea am adus pentru prima oară acasă Lumina.
Ne stă în puteri să alegem pasărea neagră, care ne rănește și se ascunde în bezna de nescrutat cu privirea, sau păsările albe, purtătoare de lumină și adevăr.
Matei Florian
Mâini cu lumină
"Veniți să luați lumină", a zis preotul, iar mâinile s-au întins către el, au atins lumina, au devenit ele însele lumină. O bisericuță întreagă plină de mâini, mâini care se apropie una de alta, se ating și devin lumină. La capătul lor, acolo unde se sfârșesc mâinile, încep oamenii. Oamenii, ca prelungire a unor mâini cu lumină. Oamenii ăștia care își șoptesc bucuria învierii - Hristos a înviat! Adevărat a înviat! -, oamenii ăștia care poartă, poate fără să știe, o mare minune în palme. Ești cu ei, ești una dintre acele mâini care a luat lumină într-o bisericuță din munte. Lumina e mică, e fierbinte, e vie. E acolo, în palmele tale, din ea se hrănesc și alte mâini. Pe unele le știi, pe altele nu. Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Lumina tot crește, iese din bisericuță, e purtată din mână în mână până dincolo de porțile de piatră, acolo unde sunt doar pădurea, frigul și noaptea. Lumina îi face pe oameni să cânte, toți împreună, tineri-bătrâni-smeriți-îngâmfați-săraci-bogați, ocrotind în palme o flăcăruie tremurată și plăpândă. Cântăm. Cântăm bucuria, toți laolaltă, suntem prelungirea luminii pe care o ținem în palme. Minunea e cu noi, gata să se stingă, pâlpâie atunci când te miști, te arde cu lacrimile ei de ceară. Simți ceara cum ți se topește în palme, cum se lipește de unghii, ai mâinile pline de ceară și de lumină, cânți mai departe. Alți oameni au candele, dintr-acelea roșii, cu capac, lumina lor e ascunsă acolo, e protejată de vânt, dar n-o vezi, n-o simți la fel ca pe cea de lumânare. O lumânare mică, zgribulită, îți fumegă în palme, dă să se stingă. Îți deschei haina, duci mâna la piept, ocrotești lumina, te umpli de ceară, de frig. Nu, n-o să se stingă!
Se aud clopotele de jos, din vale, lumea se umple de clopote, de mâini care poartă lumini. Tot mai mică se face lumina ta, e târziu, trebuie să pleci și tu, cu ai tăi, fiecare cu lumina lui, toți împreună. E beznă aici în pădure, e încă zăpadă, e frigul acela pătrunzător, frigul de noapte plină de stele. Nu, n-o să se stingă! Pășești cu grijă alături de ai tăi, un vânt rece coboară din munte, vuiește printre copaci, te întorci, duci iar lumina aproape de inimă, încerci s-o ocrotești, o simți cum abia mai pâlpâie, nu te stinge, o rogi, nu te stinge, e o lumânare de ceară care se face tot mai mică, un căpețel obosit de lumină. Hai, încă un pic. Drumul ăsta prin pădure, de la bisericuță până la asfaltul unde ne așteaptă mașina e întotdeauna cel mai greu. Trebuie să nu-ți stingi minunea. Minunea ta plină de ceară, ca o lumânare care fumegă, lumina ta mică, lumina din lumina altora, Lumina. Dacă se va stinge, o vei reaprinde de la ai tăi. Dacă li se va stinge lor, o vor reaprinde de la tine. Mai avem puțin, pădurea vuiește, e o lumină mare deasupra, dincolo de stele, uriașă, de necuprins. Ai vrea s-o iei pe toată cu tine, dar încă nu ai învățat cum. Îți ții mâinile căuș deasupra lumânării și pășești mai departe, încet, cu grijă.
Liliana Ursu
Lumina de lumină
Lumina Învierii e cea dintâi lumină a sufletului meu. Nimic nu o poate egala. Nici depăși în intensitate, aromă și iubire. Lumina Învierii e candela neadormită din altarul inimii omenești. Călăuza noastră în întunericul din jur. Lumina Harică.
De fiecare dată când o primesc, în noaptea sfântă a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, o simt la fel. Ca pe o minune. Ca o ocrotitoare îmbrățișare a lui Dumnezeu. O feerie. O bucurie și o uimire deopotrivă. Un început de Rai în care mama și tata și tot neamul nostru sunt iar tineri și frumoși. Nemuritori. Și mă gândesc acum la câte feluri de așteptări trăim noi, oamenii. Cea mai frumoasă, mai tandră așteptare și mai nădăjduitoare rămâne, pentru mine, așteptarea Sfintei Învieri și a Luminii ce o primim în cea mai tainică noapte a anului.
Cu câtă grijă ocrotim flacăra sfântă a lumânării de la Înviere, de când o primim la biserică și până ce o aducem acasă. Luminăm cu ea locul viețuirii noastre pământești. Ea va rămâne ca o lumânare luminând zi și noapte drumul către El. Ne va fi îndreptar și ne va schimba în bine viețile. Ne va da putere la vreme de restriște și alinare în suferințe.
De Paști, îmi vin mereu în minte părinții și bunicii și Sibiul mamei și Apoldul de Jos al tatei și biserica Sfântului Nicolae din cartierul Gușterița, de peste podul gării, unde am fost botezată, și Catedrala unde am primit prima oară Lumina Învierii, bunica așezându-mi cu mare grijă o mică lumânare în mâna mea de copil de câțiva anișori, dar și învățându-mă să cânt "Hristos a Înviat"! Și eu, atât de emoționată, o tot întrebam nerăbdătoare: "Când vine și la noi lumina lui Doamne, Doamne? Să nu ne uite, Buni!".
Sau îmi place să îmi închipui Noaptea Sfintei Învieri la Apoldu de Jos, în bisericuța de lemn, cu hramul Sfântului Ioan Evanghelistul, de pe dealul din inima satului, adusă tocmai din Ocna Sibiului, în căruțe trase de boi și de săteni, într-o primăvară a anului 1772. În fiece an, de Paști, șiruri de lumini, oameni frumos îmbrăcați în minunatele lor costume, doar alb și negru, cu lumânări aprinse, coborând dealul spre casele lor, nu înainte de a fi adus lumina și la mormintele celor plecați la Domnul, ciocnind ouă roșii chiar acolo, sub blânda lumină a Învierii...
Dar nu ar fi drept să nu pomenesc și Bucureștiul, cu cele două biserici ale sufletului meu, biserica Sfântul Elefterie din Cotroceni, unde merg de Înviere, de o jumătate de veac, și biserica Doamnei, unde încă mai răsună toaca în inima orașului și psalții ne odihnesc sufletul cu cântările lor și Părintele Toader ne suie pe toți la cer, cu chemarea sfântă "Veniți de luați Lumină!".
Și smerita biserica de pe insulă, cum era numită, cândva, Biserica Sfântul Elefterie Vechi din Cotroceni, ctitorită între anii 1743 și 1744. Schitul era locuit și slujit de un singur călugăr, ce se ținea mai cu seamă din mierea pe care o aduna din stupii pădurii la care ajungea cu o barcă meșterită de el, dar și ca să culeagă ierburi de leac. Parcă îl văd aievea, slujind Sfânta Liturghie, în micuța biserică de pe peticul de pământ, mica insulă din inima Cotrocenilor. Sau cum credincioșii veniți pentru spovedanie se apropiau de schitul dintre ape, în mici bărci, cum înconjurau bisericuța cu sufletul plin de rugăciuni și cu Sfânta Lumină primită în noaptea Învierii, ca o promisiune a vieții veșnice.
Și ei, cei de demult, și noi, cei de azi, simțim cum din noaptea de Paști începe să crească în noi o nădejde lucrătoare. Simțim în duh cum ni se așază pe cap cununa vieții atotbiruitoare, așa ca-n clasele primare, când luam premiul cu coroniță și toată lumea era a noastră. Negrăit de frumoasă.