Dintre scriitorii englezi în viaţă ale căror cărţi sunt aproape în totalitate traduse în româneşte (în ultimul timp, concomitent cu apariţia în original), pe lângă Julian Barnes şi David Lodge, mă încântă Ian McEwan. Îl citesc cu poftă fiindcă nu se repetă de la un roman la altul - deşi în toate explorează teme majore ale contemporaneităţii, de la violenţă, eutanasie, fanatism religios, la progresul tehnologic şi limitele justiţiei - şi de fiecare dată lectura e şocantă şi emoţionantă. Cu stilul lui concis, aparent rece, postmodern, prinde în ficţiune şi câte un fir "poliţist", pe care dezvoltă suspans, creează întorsături surprinzătoare, pătrunde în zone pe care raţiunea le refuză, cu o artă narativă de maestru. Convenţia pe care ne-o propune în "Coajă de nucă" e ingenios ironică şi intertextuală, căci romanul e monologul unui Hamlet aflat încă în pântecul matern, de unde asistă şi comentează complotul mamei sale Trudy şi al amantului-cumnat Claude de a-i otrăvi tatăl (cu antigel!). Cea mai cunoscută tragedie shakespereană devine astfel un thriller psihologic şi filosofic din zilele noastre. Vorbind cu glasul acestui embrion inteligent, erudit şi înzestrat cu conştiinţă, Ian McEwan şi-a propus o rescriere-omagiu la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui "Shakespeare - contemporanul nostru". Ştiam din lecturi anterioare că romancierul e un soi de iluminist al secolului XXI, pasionat deopotrivă de ştiinţe şi arte, cu o predilecţie pentru personaje cerebrale confruntate cu limitele lor în faţa absurdului şi haosului. Naratorul insolit din noul roman ar părea neverosimil dacă ne-am plia imaginaţia pe o realitate logică. Dar jocul în care ne implică romancierul e mai complex. La curent cu ultimele descoperiri din fizica cuantică, teoria jocurilor, neurologie dar şi cu evenimentele politice, economice, sociale şi culturale, de la noul elan religios la înfruntarea dintre libertatea individului şi siguranţa lui, McEwan nu oboseşte să caute sensuri într-o lume în marasm, ce şi-a pierdut simţul măsurii, lăsându-se pradă violenţei, lăcomiei, instinctelor. Coaja de nucă are ca miez această lume de azi. Crima din Hamlet e mutată într-o casă din nordul Londrei, într-o familie din clasa de mijloc. Tatăl poet, nu destul de talentat, va fi otrăvit de soţia însărcinată şi de fratele lui pentru bani. Trudy, cea care se raportează schimbător la realitate şi e dependentă de sex, şi Claude - un prost ticălos, care spune doar platitudini intră în vizorul poliţiei şi fătul, care a asistat la tribulaţiile criminalilor, înţelege să-şi răzbune tatăl în singurul mod ce-i stă în putinţă. Observaţiile şi reflecţiile lui, faptul că şi-ar dori să vină pe lume ca "o creatură a postiluminismului" cu o personalitate "fasonată de plăceri, conflicte, experienţe şi judecăţi proprii", adică opusul lui Claude, fac din el un personaj ataşant, atât cât să te ţină scufundat în lectură, ca într-un lichid amniotic hrănitor. Trebuie să mai spun că Dan Croitoru, care a tradus bine majoritatea romanelor lui McEwan, s-a întrecut de data asta pe sine. Nu doar că a depistat numeroasele intertextualităţi, puse sau nu în ghilimele, din Shakespeare, Joyce, poeţi englezi din sec. 17 şi 18 ş.a., dar a căutat versiunile româneşti apărute, trecând în note de subsol autorii traducerilor, ediţiile şi pagina. O asemenea acribie care consumă timp şi răbdare e rar de găsit la tinerii traducători. Datorită şi lui Dan Croitoru, odată intrat în sfera de atracţie a Cojii de nucă, nu mai poţi ieşi decât odată cu ultima propoziţie.
Selecţia "Formula AS"
* Ian McEwan, "Coajă de nucă", traducere şi note de Dan Croitoru, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 212 pag.
Dintre scriitorii englezi în viaţă ale căror cărţi sunt aproape în totalitate traduse în româneşte (în ultimul timp, concomitent cu apariţia în original), pe lângă Julian Barnes şi David Lodge, mă încântă Ian McEwan. Îl citesc cu poftă fiindcă nu se repetă de la un roman la altul - deşi în toate explorează teme majore ale contemporaneităţii, de la violenţă, eutanasie, fanatism religios, la progresul tehnologic şi limitele justiţiei - şi de fiecare dată lectura e şocantă şi emoţionantă. Cu stilul lui concis, aparent rece, postmodern, prinde în ficţiune şi câte un fir "poliţist", pe care dezvoltă suspans, creează întorsături surprinzătoare, pătrunde în zone pe care raţiunea le refuză, cu o artă narativă de maestru. Convenţia pe care ne-o propune în "Coajă de nucă" e ingenios ironică şi intertextuală, căci romanul e monologul unui Hamlet aflat încă în pântecul matern, de unde asistă şi comentează complotul mamei sale Trudy şi al amantului-cumnat Claude de a-i otrăvi tatăl (cu antigel!). Cea mai cunoscută tragedie shakespereană devine astfel un thriller psihologic şi filosofic din zilele noastre. Vorbind cu glasul acestui embrion inteligent, erudit şi înzestrat cu conştiinţă, Ian McEwan şi-a propus o rescriere-omagiu la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui "Shakespeare - contemporanul nostru". Ştiam din lecturi anterioare că romancierul e un soi de iluminist al secolului XXI, pasionat deopotrivă de ştiinţe şi arte, cu o predilecţie pentru personaje cerebrale confruntate cu limitele lor în faţa absurdului şi haosului. Naratorul insolit din noul roman ar părea neverosimil dacă ne-am plia imaginaţia pe o realitate logică. Dar jocul în care ne implică romancierul e mai complex. La curent cu ultimele descoperiri din fizica cuantică, teoria jocurilor, neurologie dar şi cu evenimentele politice, economice, sociale şi culturale, de la noul elan religios la înfruntarea dintre libertatea individului şi siguranţa lui, McEwan nu oboseşte să caute sensuri într-o lume în marasm, ce şi-a pierdut simţul măsurii, lăsându-se pradă violenţei, lăcomiei, instinctelor. Coaja de nucă are ca miez această lume de azi. Crima din Hamlet e mutată într-o casă din nordul Londrei, într-o familie din clasa de mijloc. Tatăl poet, nu destul de talentat, va fi otrăvit de soţia însărcinată şi de fratele lui pentru bani. Trudy, cea care se raportează schimbător la realitate şi e dependentă de sex, şi Claude - un prost ticălos, care spune doar platitudini intră în vizorul poliţiei şi fătul, care a asistat la tribulaţiile criminalilor, înţelege să-şi răzbune tatăl în singurul mod ce-i stă în putinţă. Observaţiile şi reflecţiile lui, faptul că şi-ar dori să vină pe lume ca "o creatură a postiluminismului" cu o personalitate "fasonată de plăceri, conflicte, experienţe şi judecăţi proprii", adică opusul lui Claude, fac din el un personaj ataşant, atât cât să te ţină scufundat în lectură, ca într-un lichid amniotic hrănitor. Trebuie să mai spun că Dan Croitoru, care a tradus bine majoritatea romanelor lui McEwan, s-a întrecut de data asta pe sine. Nu doar că a depistat numeroasele intertextualităţi, puse sau nu în ghilimele, din Shakespeare, Joyce, poeţi englezi din sec. 17 şi 18 ş.a., dar a căutat versiunile româneşti apărute, trecând în note de subsol autorii traducerilor, ediţiile şi pagina. O asemenea acribie care consumă timp şi răbdare e rar de găsit la tinerii traducători. Datorită şi lui Dan Croitoru, odată intrat în sfera de atracţie a Cojii de nucă, nu mai poţi ieşi decât odată cu ultima propoziţie.
Dintre scriitorii englezi în viaţă ale căror cărţi sunt aproape în totalitate traduse în româneşte (în ultimul timp, concomitent cu apariţia în original), pe lângă Julian Barnes şi David Lodge, mă încântă Ian McEwan. Îl citesc cu poftă fiindcă nu se repetă de la un roman la altul - deşi în toate explorează teme majore ale contemporaneităţii, de la violenţă, eutanasie, fanatism religios, la progresul tehnologic şi limitele justiţiei - şi de fiecare dată lectura e şocantă şi emoţionantă. Cu stilul lui concis, aparent rece, postmodern, prinde în ficţiune şi câte un fir "poliţist", pe care dezvoltă suspans, creează întorsături surprinzătoare, pătrunde în zone pe care raţiunea le refuză, cu o artă narativă de maestru. Convenţia pe care ne-o propune în "Coajă de nucă" e ingenios ironică şi intertextuală, căci romanul e monologul unui Hamlet aflat încă în pântecul matern, de unde asistă şi comentează complotul mamei sale Trudy şi al amantului-cumnat Claude de a-i otrăvi tatăl (cu antigel!). Cea mai cunoscută tragedie shakespereană devine astfel un thriller psihologic şi filosofic din zilele noastre. Vorbind cu glasul acestui embrion inteligent, erudit şi înzestrat cu conştiinţă, Ian McEwan şi-a propus o rescriere-omagiu la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui "Shakespeare - contemporanul nostru". Ştiam din lecturi anterioare că romancierul e un soi de iluminist al secolului XXI, pasionat deopotrivă de ştiinţe şi arte, cu o predilecţie pentru personaje cerebrale confruntate cu limitele lor în faţa absurdului şi haosului. Naratorul insolit din noul roman ar părea neverosimil dacă ne-am plia imaginaţia pe o realitate logică. Dar jocul în care ne implică romancierul e mai complex. La curent cu ultimele descoperiri din fizica cuantică, teoria jocurilor, neurologie dar şi cu evenimentele politice, economice, sociale şi culturale, de la noul elan religios la înfruntarea dintre libertatea individului şi siguranţa lui, McEwan nu oboseşte să caute sensuri într-o lume în marasm, ce şi-a pierdut simţul măsurii, lăsându-se pradă violenţei, lăcomiei, instinctelor. Coaja de nucă are ca miez această lume de azi. Crima din Hamlet e mutată într-o casă din nordul Londrei, într-o familie din clasa de mijloc. Tatăl poet, nu destul de talentat, va fi otrăvit de soţia însărcinată şi de fratele lui pentru bani. Trudy, cea care se raportează schimbător la realitate şi e dependentă de sex, şi Claude - un prost ticălos, care spune doar platitudini intră în vizorul poliţiei şi fătul, care a asistat la tribulaţiile criminalilor, înţelege să-şi răzbune tatăl în singurul mod ce-i stă în putinţă. Observaţiile şi reflecţiile lui, faptul că şi-ar dori să vină pe lume ca "o creatură a postiluminismului" cu o personalitate "fasonată de plăceri, conflicte, experienţe şi judecăţi proprii", adică opusul lui Claude, fac din el un personaj ataşant, atât cât să te ţină scufundat în lectură, ca într-un lichid amniotic hrănitor. Trebuie să mai spun că Dan Croitoru, care a tradus bine majoritatea romanelor lui McEwan, s-a întrecut de data asta pe sine. Nu doar că a depistat numeroasele intertextualităţi, puse sau nu în ghilimele, din Shakespeare, Joyce, poeţi englezi din sec. 17 şi 18 ş.a., dar a căutat versiunile româneşti apărute, trecând în note de subsol autorii traducerilor, ediţiile şi pagina. O asemenea acribie care consumă timp şi răbdare e rar de găsit la tinerii traducători. Datorită şi lui Dan Croitoru, odată intrat în sfera de atracţie a Cojii de nucă, nu mai poţi ieşi decât odată cu ultima propoziţie.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
